CETĂŢENI LIBERI, NEÎNREGIMENTAŢI POLITIC

Rânduri publicate în revista
CRONICA TIMPULUI,
Anul 1, Nr.5,
publicaţie de cultură şi atitudine,
editată de
Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România.
Preşedinte Doru Dinu Glăvan.

__________________________________________________________________________________

2=

Pagina:

LINIA DE MIRĂ

Autor:

Colonel (r.) dr. ION PETRESCU
Fondatorul Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică

Titlu:

CETĂŢENI LIBERI, NEÎNREGIMENTAŢI POLITIC

Trăim într-o societate mai degrabă atentă la circul oferit, deloc întâmplător, pe micul ecran, decât la viforniţele geopolitice stârnite, conform unor planuri minuţioase, de ani buni puse la punct, la Est şi Sud de comunitatea euroatlantică, unde valorile comune, declarate, respectate, apărate sunt libertatea şi egalitatea cetăţenilor, democraţia care asigură buna guvernare, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţărilor membre ale celei mai puternice alianţe politico-militare, din lume – NATO.

APARENŢELE SOCIETĂŢII MIORITICE

Dincolo de ceea ce un conaţional, cu păr argintat, numea războiul româno-român, marcat de parada cătuşelor, mai mult sau mai puţin justificate, pe plan imagologic, există o percepţie diferită a instituţiilor statului.

Cei care au trăit şi anii regimului încheiat în buna tradiţie românească, cu o lovitură de stat – în decembrie 1989, cu sprijinul iniţial intuit, apoi treptat probat şi acum devenit de domeniul evidenţei, cel al Kremlinului condus de Gorbaciov – se raportează la instituţiile fundamentale, ale României, cu ochelarii unor definiţii vizibil caduce, contrazise de modul în care titulari de ieri şi de azi, din perioada postdecembristă, înţeleg să îşi îndeplinească, să îşi încalce sau să îşi modifice de facto mandatul.

În schimb, cei născuţi în ultimul sfert de veac nu se lasă deloc păcăliţi de instrumentele manipulării publice – precum televiziuni partinice şi tabloide înverşunate funcţie de ambiţiile finanţatorilor reali -, junimea României de azi preferând judecarea semenilor, aflaţi momentan în funcţii de stat, cu salarii plătite de contribuabilii la bugetul de stat, numai în raport de faptele lor, devenite de interes public, cu voia sau fără voia acestora.

Pentru votanţii care au trăit sub preşedintele ucis în ziua Crăciunului anului 1989, instituţia prezidenţială mai constituie un reper de supremă putere, pe unde s-au perindat un Escu surâzător, văzut iniţial ca un salvator, al unei mulţimi speriată de un viitor neclar, apoi un Escu visător, perceput ca un om de cabinet, fără succesul scontat la un public ţintă dornic de un lider puternic, apoi de un Escu care a avut talentul de a fi vorbit pe înţelesul celor dornici de francheţe, la nivel înalt, dar a avut şi opozanţi pe măsura unor măsuri nu întotdeauna rod al unei dreptei cumpăniri.

Azi nu mai este un Escu, la Palatul Cotroceni, ci un ales, al celor care l-au votat, dar mai ales a celor care anterior l-au selectat, fiind – viaţa ultimelor cinci luni o confirmă – doar un reprezentant sobru, manierat, de regulă surâzător, la reuniunile interne şi cele internaţionale, un păzitor al Constituţiei României, aşa cum este aceasta, în anul 2015. Şi nimic mai mult.

La celălalt Palat, teoretic al Victoriei, practic al înfrângerii, mai mult sau mai puţin ortodoxe, la ultimele alegeri, cele prezidenţiale, singurul personaj care pare sigur de viitorul său este şeful executivului. Coşmarul DNA bântuie prin cabinetele ministeriale, dar asta este doar problema trecătorilor lor ocupanţi. Eficienţa guvernului fiind acceptată, tacit, de cei care îşi primesc salariile şi pensiile la timp, ineficienţa guvernării fiind acuzată de masiva absenţă a ofertelor unor locuri de muncă pentru absolvenţii de liceu şi pentru cei care au obţinut, într-un fel sau altul, o diplomă la o facultate, de stat sau particulară.

În clădirea pe care flutura, în 1989, un mare Tricolor, înlocuit cu unul acum abia zărit, deci în edificiul impozant al Parlamentului, ţaţele jurnalismului autohton, fie fătucele cu microfonul în mână, alergând după umbra unui politician cândva promiţător, fie consacratele unor mofturi dâmboviţene, de genul unor dezvăluri şi comentarii de doi bani, fac legea mediatizării unor burghezi inventaţi ai societăţii mioritice de azi. Mult zgomot pentru nimicuri legiferate spre mai binele unor grupuri de cetăţeni preocupaţi de propria prosperitate, mai nimic pentru nu puţinele milioane de români, care vor binele promis acum, nu la calendele greceşti.

ROMÂNIA RURALĂ, ROMÂNIA URBANĂ

Într-un asemenea context, mai mult de jumătate, din populaţia actuală a României trăieşte în mediul rural. Unde presa tipărită practic nu există, nu ajunge, sau când mai vine este citită de doctorul, popa, primarul şi vreun profesor mai avid de nou, din comună. Unde computerul personal este o rara avis, iar cel de la medicul de familie sau de la primărie se defectează când îi este lumea mai dragă cetăţeanului uitat de clasa politică acolo unde doar în basm era o gură de rai. Unde televizorul este deschis doar pentru emisiuni de muzică populară, cele de divertisment, vreun film artistic, dar mai ales, seară de seară, pentru buletinul meteo.

Pentru cei din România rurală nu mai contează cine este preşedintele ţării, de miniştri şi parlamentari află de la DNA, via micul ecran, cât de cinstiţi au fost, iar conflictul din Ucraina pare o poveste cu monştri, de la emisiunea radiofonică “Noapte bună, copii!” Lucru ştiut la ambasada răsăritenilor, la Bucureşti, care se uită mai degrabă cu înţelegere creştinească la cei care trag semnale repetate, de trezire a opiniei publice, aparent imună la războiul care a fragmentat Ucraina şi nu se va opri la porţile oraşului Mariupol, aflat încă pe litoralul oficial ucrainean al Mării Negre, acolo unde purtătorii uniformelor militare ucrainene văd prin binoclu cum inamicul nu mai este format din separatişti rusofoni, ci luptători de naţionalitate cecenă, cunoscuţi pentru eficienţa şi duritatea lor în luptă, pe care mizează acum Moscova.

Pentru România urbană, unde bombardamentul informaţional este sporit, drama Ucrainei este urmărită mai degrabă cu acea curiozitate a telespectatorilor pasionaţi de istoria altor continente, ca şi cum Ucraina se află undeva în Australia. Deşi, un sondaj recent indica o majoritate, la nivelul românilor intervievaţi, care este îngrijorată de iminenţa unui război de mare amploare.

CLUBUL MILITAR ROMÂN DE REFLECŢIE EUROATLANTICĂ

Recapitulăm? Pentru instituţia prezidenţială de azi, umbra celei din alte vremuri, conflictul din Ucraina pare a fi doar treaba marilor cancelarii occidentale, deşi România este ţară membră a NATO, alianţă care a fost oficial declarată drept inamic, în doctrina militară a Rusiei, în anul 2014. Preşedintele este comandantul Forţelor Armate Române, dar în afara conducerii mai degrabă strict protocolare a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, a iniţierii acordului politic pentru mărirea, abia în 2017, la 2%, a bugetului acordat armatei şi a prezenţei în sala de mese a unei unităţi militare din Sibiu, nu a demonstrat alegătorilor săi vreun apetit pentru o apărare naţională pe măsura provocării care vine din Estul Europei.

În guvernul dâmboviţean premierul este liniştit că a reparat nedreptatea făcută pensionarilor care au fost în serviciul credincios al Armatei României, nu al unui dictator. Menestrelul de la Interne se crede şi azi sfetnicul suprem pe probleme militare, fie şi pentru faptul că omologul de la apărare, de câte ori este apelat de primul pare a răspunde cu tradiţionala formulă autohtonă:”Da, şefu!”

Iar generalii activi, de azi, tac. Ca să rămână cât mai mult pe funcţii, deşi nu vor fi feriţi de drame personale, de vreme ce au fost numiţi pe acestea la vârste când mai aveau de urcat pe scara ierarhiei militare şi se vor trezi aruncaţi, în afara mediului militar, pe posturi unde vor fi priviţi, tacit, cu milă, pentru insignifianţa lor firească.

Da, militarii americani, britanici, canadieni, cei care contează în ecuaţia confruntării ipotetice, cu forţa imperială răsăriteană, au venit în România şi se antrenează cu camarazii români. Da, Statele Unite ale Americii au reiterat angajamentul lor de a apăra aliaţii aflaţi la graniţa de Est a NATO, inclusiv România. Dar nu este de ajuns. Doar cu urale, tipice asalturilor din alte vremuri, asupra inamicilor ştiuţi, nu se apără o ţară.

Forţele Armate ale României au acum nevoie de o tehnică de luptă nouă, modernă, pentru cele trei categorii de forţe armate autohtone.

Iar societatea civilă, mai degrabă mimată în România, unde teoretic funcţionează te miri ce fundaţii şi asociaţii, cu finanţări de la sine de înţeles din ce zonă vin, are cu totul alte preocupări, onorabile desigur, decât sprijinirea rapidei fortificări a scutului naţiunii române, armata cu câteva zeci de mii de militari. Timp în care, la o azvârlitură de băţ, în Crimeea se află peste 20.000 de militari ruşi, în Donbas, 10.000, la graniţa cu Ucraina, pe teritoriul rus, circa 50.000 de luptători din Forţele Armate Ruse. Cifrele fiind rodul unor estimări publice ale oficialilor de la NATO, deşi realitatea, din teren, pare a fi cu totul alta, cu un surplus de forţe şi mijloace ale Forţelor Armate Ruse.

Aşa a apărut Clubul Militar Român de Reflecţie Euroatlantică, informal, cu afirmare mediatică, care aduce laolaltă cetăţeni liberi, neînregimentaţi politic, experţi militari şi specialişti civili, în securitate internaţională, un club cu reuniuni acum publice, menite a prezenta rapoarte de interes naţional, cu scopul de a sensibiliza, de o manieră francă, deloc timorată, pe cei interesaţi ca România să nu fie la discreţia personalităţilor politice numărul 1, de la Moscova şi Berlin, ca în anul 1940.

Acum, pentru Armata României, contează sprijinul fiecărui cetăţean român liber. Inclusiv al dumneavoastră, stimate cititor.

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~