EUGEN LAURIAN: Ţara de lângă mine

Joi, 26 noiembrie, la Parlamentul României,
într-una din sălile puse la dispoziţia
Camerei Deputaţilor, a avut loc dezbaterea
iniţiată de Clubul Militar Român
de Reflecţie Euroatlantică şi de
Platforma Unionistă Acţiunea 2012,
eveniment asupra căruia autorul
acestui blog va reveni.

Anterior, amiralul Eugen Laurian,
unul dintre cei care îşi merită,
pe muncă şi onoare, gradele primite,
m-a surprins cu versuri inedite,
inspirate de mănuşa aruncată,
de organizatori, participanţilor
la evenimentul menţionat anterior.

Inserez aici expresia sensibilităţii
unuia dintre cei care şi-au bazat
autoritatea, în faţa camarazilor,
pe tact, căldură umană şi o
inegalabilă înţelegere a universului
interior al fiecărui semen,
încercat de fireşti taifunuri
interioare.

Pe 26 noiembrie, amiralul Eugen Laurian
a surprins plăcut asistenţa vorbind despre
rezistenţa poporului român în
faţa vicisitudinilor istoriei.

Cunoscându-i evoluţia în cariera militară,
pot depune mărturie cu privire
la rezistenţa sa în faţa
micimilor umane, pe care le-a contracarat
cu surâsul înţelepciunii deloc supuse
unor furtuni dintr-un pahar cu apă.
Cel mai probabil de ploaie…

E.L.

EUGEN LAURIAN: Ţara de lângă mine

Am căutat-o peste tot prin casă
pe unde am crezut că s-ar putea
ascunde de oricine… de ceva…
și stă pitită, acolo, nemaivrând să iasă…

Am căutat-o-n orice cămăruță
și-am scormonit, atent, orice ungher…
Dar tot enigmă-i… taină și… mister,
că n-am găsit-o nici, măcar, într-o cotruță…

Văzând că n-o găsesc sub nicio grindă,
am răscolit, apoi, și prin ogradă…
Să fi căzut, oare-n vreo ambuscadă?…
Pe unde se preumblă … și perindă?…

Am scociorât, iscoditor, cu bețigașul,
prin toată curtea, șoprul și grădina…
Să fi fugit, azi-noapte, cu mașina?…
Și-am căutat-o, apoi, prin tot orașul…

Dar… nici un semn de-al ei, pe nicăieri…
așa, c-am întrebat prin toată țara
și-același rezultat… din zori și până seara…
Ori, n-au vânat-o, oare, niscai braconieri?…

Târziu de tot, pe-un deget de cornișă,
am întâlnit un moș venit de prin bugeacuri,
un caier alb, netors… netuns de veacuri,
privea, cu capu-n mîini, minune de costișă…

Destăinuindu-mi că și el o cată
mai bine, poate, de vreun sfert de veac,
se hodinește-acum, pe-un prepeleac,
și nu mai știe dacă, să umble, o să mai poată…

că, negăsind-o, și-a pierdut speranța
și-acum, i-a venit rândul să se mai odihnească
și nu mai are vremea… nici timpul, s-o găsească…
bătrân fiind, i-a dispărut și cutezanța…

Dar mi-a mai spus c-a întâlnit, în drum,
mai mulți din cei ce, răbdători, au căutat-o…
și, nedescoperind-o, au plâns… și-au venerat-o…
Dar nu i-a mai văzut de-atunci și până-acum…

I-a întâlnit pe Păunescu și Vieru…
(Nici ei n-au reușit s-o mai găsească !…)
Au căutat-o-n toată Țara Românească
și-au căutat-o-n tot Cadrilaterul…

Înnebuniți de-atâtea odisei
învăluite-n ceață și-n misteruri,
erau deciși s-o caute și-n ceruri …
Și m-a-ntrebat, apoi, de m-am văzut cu ei…

Oftând, adânc, i-am spus că nu i-am întâlnit
dar am citit, pe undeva… prin presă,
că și-ar fi exprimat dorința lor expresă
s-o caute și-n ceruri… Așa s-au hotărât !…

Cu ochi-nlăcrimați de-atâta disperare
n-am mai putut și-n plâns am izbucnit…
Prin Europa, oare-o fi fugit?…
Și am decis să merg în căutare…

Poate-au luat-o cei plecați pe-afară
voind, cu ea, ca dorul să-și aline…
să-și mai ogoaie, un pic, din doruri și suspine
până-o veni, din nou, pe-aici… prin țară…

Așa c-am străbătut, pe rând, oceane
și am călcat mai multe continente…
și-am întrebat prin gări… pe stadioane… parlamente…
interogând pe toți, Ioni… Mării… și Ane…

Dar n-am descoperit-o, nicăieri, ascunsă…
de parcă-ar fi-nghițit-o-ntreg pământul,
că n-a zărit-o luna… nici soarele… nici vântul,
nisipul… apa… cerul… E-o taină nepătrunsă !…

Ori, poate, au omorât-o… și mi-au îngropat-o?…
Că n-a fost chip să-i mai zăresc făptura
și-nnebunind, creștea în pieptu-mi ura…
Numai în propriu-mi suflet n-am cătat-o !…

Și-atunci, am început să strig din toți rărunchii:
-„Spuneți-mi, clar, voi n-ați găsit o țară
făcută, de-unii dintre proprii fii, de-ocară?…
Care-ați trădat-o toți… părinții… fiii… unchii ???”

Apoi, am așteptat ce-am așteptat… și am lăsat-o…
Și-aud din depărtări și până-n dreptu-mi
un sfânt ecou, ce-a izbucnit din pieptu-mi:
-„Da-n inimă… și-n gând… ți-ai căutat-o?…”

Un țipăt scurt, ce mintea mi-a străpuns-o
făcu s-apară din neant, pribeagă,
o Românie, încă, neîntreagă
ce, poate… chiar eu, însumi, mi-am ascuns-o?…

Sau, poate, chiar eu însumi, mi-am ascuns-o !!!

Bragadiru – 25 noiembrie 2015

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~