Iată un caz relatat de un român sclipitor, care ar merita să scrie o Enciclopedie a Teatrelor de Operaţii Militare, din ultimii 25 de ani. Într-o ţară din nordul Africii, un investitor american a decis să se implice în extragerile de petrol al statului respectiv. A cumpărat drepturile de exploatare a unui areal bogat în aurul negru al lumii de azi, apoi a luat o decizie.

Pentru a nu genera resentimente autohtone, de genul “vin americanii şi ne iau bogăţiile subsolului” – cum aţi auzit şi pe plaiurile moldave, de la manifestanţi care altfel nu protestează faţă de prezenţa masivă, dominantă, majoritară, a capitalului rus, în economia mioritică, care a acţionat ca un metronom, la ordinele Kremlinului – nepoţii Unchiului Sam au concesionat, la rândul lor, terenul bogat în petrol.

Cin’ să fie cei care au plătit concesionarea facilitată de americani? Reprezentanţii unei companii, de profil, din Israel. Păi cum altfel? Dar nu aici este ştirea care respectă regula: contează informaţia în care un om a muşcat un câine, nu invers.

Cetăţenii puternicului stat Israel, eleganţi ca şi americanii, au apreciat că nu este bine să fie ei în linia întâi a comerţului cu petrol din ţara arabă respectivă. Şi ca atare au concesionat, la rândul lor, dreptul de a extrage aurul negru, din ţara arabă mititică, unei companii…iraniene!

-Păi bine – am exclamat eu uluit – nu a tot ameninţat Israelul că atacă, bombardează Iranul, mă rog, centralele nucleare presupuse a contribui la producerea armei nucleare iraniene?

Răspunsul a fost aidoma loviturii năprasnice a călăului ce, pe vremuri, în feudalismul european, ca şi în societatea saudită de azi, dislocă de trup capul cu fruntea anterior nesupusă unor trecători lideri: