Dalai Lama, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu

„Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”)
Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat preşedintele Barack Obama, pe Dalai Lama, la Casa Albă, la debutul celor 45 de minute alocate întrevederii de sâmbătă, 16 iulie a.c., ce a pus faţă în faţă doi deţinători ai Premiului Nobel pentru Pace.

Un dialog derulat la numai câteva ore după apelul Beijingului, ca invitaţia prezidenţială să fie anulată, altfel relaţiile bilaterale vor fi serios afectate. “Ne opunem, în mod ferm, ca orice oficial străin să se întâlnească cu Dalai Lama, în orice formă s-ar întâmpla. Noi cerem Statelor Unite să onoreze angajamentul său serios, prin care recunoaşte Tibetul ca parte a Chinei şi se opune independenţei Tibetului.” Aceste cuvinte fac parte din declaraţia lui Hong Lei,

purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez de Externe, postată pe website-ul oficial al acestei instituţii.

Ce căuta liderul spiritual tibetan în capitala americană? Oficial, participa la un ritual budist, programat a se derula pe parcursul a 11 zile. După cum precizează agenţia Associated Press, mii de tibetani au participat miercuri, 13 iulie a.c., la aniversarea zilei de naştere a lui Dalai Lama, care a împlinit atunci vârsta de 76 de ani.

Sărbătoritul renunţase recent la conducerea guvernului tibetan, aflat evident în exil. Pe timpul dialogului său cu Dalai Lama, preşedintele SUA a confirmat sprijinul său pentru conservarea culturii din Tibet şi protejarea, în acel teritoriu, a drepturilor omului. În plus, el şi-a refirmat convingerea că guvernul chinez ar trebui să se angajeze într-un dialog firesc cu reprezentanţii liderului spiritual tibetan, pentru a căuta soluţii de compromis, reciproc acceptabil, la divergenţele majore, dintre cele două părţi.

Casa Albă a informat jurnaliştii acreditaţi că întâlnirea preşedintelui Obama cu Dalai Lama a fost într-un cadru minimal, nefiind deschisă presei şi derulându-se în Camera Hărţii, nu în Biroul Oval, care este rezervat vizitelor şefilor de stat.

Dialogul dintre şeful statului american şi liderul tibetan survine cu o săptămână înainte de vizita programată a secretarului de stat Hillary Rodham Clinton, în celebrul oraş Shenzen,

care a devenit prima zonă economică specială, azi fiind una dintre cele mai de succes arealuri de acest tip, din China. Şi ca „tacâmul să fie complet”, vicepreşedintele Joseph Biden urmează să întreprindă o vizită, la Beijing, până la începutul toamnei, ca răspuns la vizita omologului său, Xi Jinping, la Washington.

Aşa cum deja se ştie, represiunea autorităţilor comuniste, care au recurs la armată, pentru a înfrânge dorinţa de libertate a tibetanilor, a determinat fuga în India, în anul 1959, a lui Dalai Lama.

Ce îi cere Beijingul liderului tibetan? Poate să revină în Tibet, dacă renunţă la activităţile sale separatiste, acceptă Tibetul ca parte inalienabilă a Chinei şi recunoaşte Taiwanul ca provincie chineză.

Ultimele exigenţe mi-au reamintit confesiunea recentă a ex-preşedintelui Emil Constantinescu, care fiind întrebat de situaţia ambiguă a relaţiei ţării noastre cu China a împărtăşit, cu eleganţă, propria experienţă.

La vremea când începuse activitatea prezidenţială la Palatul Cotroceni, ambasadorul chinez la Bucureşti a demarat o serie de demersuri, menite a pregăti vizita preşedintelui României la Beijing.

Precondiţiile clar stipulate, în ceea ce urma să fie un comunicat comun de presă, al şefilor de stat român şi chinez, vizau respingerea oricărui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea Tibetului şi a Taiwanului ca părţi ale Republicii Populare Chineze.

De fiecare dată, preşedintele Constantinescu a răspuns că România nu poate accepta un asemenea comunicat. Situaţie în care diplomatul chinez amintea diminuarea drastică a şanselor de a fi efectuată vizita dezirabilă la Beijing.

Într-un final, ambasadorul Chinei a venit la Cotroceni şi l-a informat pe şeful statului român despre decizia Beijingului, ca vizita să aibă loc, fără emiterea comunicatului amintit. Drept urmare, Emil Constantinescu s-a deplasat în capitala chineză, cu o amplă delegaţie, menită a identifica şi perfecta colaborări pe multiple planuri cu interlocutorii de la Beijing.

În mod neaşteptat, prima întâlnire cu preşedintele Republicii Populare Chineze a debutat cu citirea, de către acesta, a textului comunicatului comun, propus încă de la Bucureşti, prin intermediul insistentului ambasador!

Calm şi persistent în hotărârea sa iniţială, preşedintele României a afirmat, din startul discursului său, că două lucruri trebuie să fie foarte clare gazdelor. Primul? Un asemenea comunicat nu va fi semnat de partea română, prin urmare nu va fi difuzat fără acordul acesteia. Secundul? În politica externă viitoare, România va ţine cont de exigenţele chineze, fără ca acestea să constituie temeiul unui angajament scris.

Spre surpriza şi bucuria întregii delegaţii române, preşedintele chinez a fost de acord cu ceea ce a afirmat Emil Constantinescu. Ulterior, la convorbirile axate pe probleme concrete, liderul Chinei a acceptat, fără rezerve, solicitări precum depunerea unei sume importante la Banca Naţională a României, pentru a ajuta depăşirea unui moment critic al economiei naţionale şi încheierea unui contract substanţial cu uzina de automobile „Dacia”, de la Piteşti.

Într-adevăr, la scurt timp de la revenirea în ţară a preşedintelui Constantinescu, China trimitea la BNR o sumă reconfortantă. Semn de respectare rapidă a înţelegerilor convenite la cel mai înalt nivel.

Dar şi şeful statului român a dat dovadă de corectitudine. Astfel, ulterior, la Geneva, într-un for internaţional s-a cerut condamnarea Chinei pe o problemă de politică internă a acesteia, una dintre cele enumerate în comunicatul ce nu a mai fost emis.

Chiar dacă partea americană a insistat ca România să voteze în favoarea rezoluţiei de condamnare a Beijingului, ţara noastră s-a abţinut de la vot, iar Emil Constantinescu a explicat personal poziţia sa, care a fost înţeleasă la Washington, fără alte consecinţe, dincolo de nedumerirea iniţială.

Culmea inerţiei diplomaţiei româneşti actuale? Este constituită de un paradox! Tacit, de facto, în relaţia cu China, actualul preşedinte al ţării continuă cele convenite de Emil Constantinescu, cu omologul chinez, la Beijing: absenţa unui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea poziţiei oficiale a Beijingului prin care Tibetul este parte integrantă a teritoriului chinez, iar Taiwanul o provincie a Chinei populare.

În acest context, câteva întrebări sunt legitime.

Care este motivul real pentru care preşedintele Traian Băsescu nu vizitează China? Din ce cauze concrete relaţia bilaterală, dintre autorităţile române şi chineze trece printr-o zonă de incertitudine? Au cerut cumva Statele Unite, prin canale invizibile public, o asemenea răceală, în raporturile politice şi economice cu Republica Populară Chineză? Ultima interogaţie este retorică. Dar necesară.

Dacă actualul ministru al afacerilor externe, Teodor Baconschi , nu a reuşit, la micul dejun luat cu ambasadorul american la Bucureşti, să perfecteze o vizită a şefului statului român peste Ocean, poate invită la un dejun pe diplomatul chinez, pentru a conveni o vizită a preşedintelui României în capitala puterii globale – China.

Un demers util prosperităţii economice a ţării noastre, care poate începe cu acelaşi „Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”). Rostit, de data asta, de preşedintele Chinei, Hu Jintao, la începutul dezirabilei întrevederi cu omologul român, la Beijing.

Va ridica această mănuşă, jurnalistică, ministrul român de externe?

EDITORIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

Premiul lui Putin, rateul lui Medvedev şi vizita lui Lupu

Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.

La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.

Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.

Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.

Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.

De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată.
Read more »

Duritatea “micuţului” Dmitri Medvedev

Devine tot mai clară diferenţa de alură politică între conducătorul de facto al Federaţiei Ruse, premierul Vladimir Putin şi ocupantul oficial al fotoliului de la Kremlin, încă preşedintele Dmitri Medvedev.

Dacă Putin ar fi fost acum şeful statului rus nu ar fi aşteptat summitul Rusia-NATO, derulat la Soci, pentru a emite o declaraţie, deloc amicală, la adresa omologului român.

Aşa, am asistat la comedia penibilă în care personajul principal devine brusc ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin.

Un diplomat cunoscut ca un „cal breaz”, datorită declaraţiilor sale ameninţătoare – pe relaţia Moscovei cu Bruxelles-ul. Afirmaţiile sale, deseori belicoase, se dovedesc a fi ulterior simple „baloane de săpun”, pentru partea naivă a opiniei publice internaţionale.

Aşa cum a fost cazul şi acum, când până şi redacţii cu pretenţii în presa românească au inserat formularea „Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, l-a criticat dur pe omologul său român, Traian Băsescu, la summitul Rusia-NATO de la Soci.”

Cine l-a criticat pe preşedintele României?

„Маленький!/Micuţul!”

Cu acest cuvânt l-a alintat, râzând, un bărbat ce a fost martor la momentul în care ditamai şeful statului rus a coborât din maşină – uitând că el era şoferul -, iar autovehiculul, pe care l-a condus până atunci, nefiind frânat cum trebuie, a continuat să meargă – spre disperarea gărzilor de corp – către mulţimea venită să îl întâmpine pe preşedintele federaţiei.

Noroc că serviciile secrete ruse au adevăraţi zdrahoni postaţi în apropierea micuţului de la Kremlin, unul dintre ei reuşind, in extremis, să introducă o mână printre picioarele încurcate ale lui Medvedev şi să apese pedala frânei. Cu succes.

Medvedev fiind cel care are un antecedent celebru, doar el a sfidat şi guvernul nipon, mergând să facă fotografii în insulele Kurile, acum parte a Federaţiei Ruse, anterior teritoriu japonez.

“Declaraţia atât de dură” a lui Dmitri Medvedev, departe de a speria sau îngrijora pe cineva din NATO, cu atât mai puţin pe români, este proba publică că a picat cu succes la testul de rezistenţă a nervilor prezidenţiali.

Conform unor evaluări vizând spaţiul ex-sovietic, această canonadă a declaraţiilor pompieristice – made in Russia – nu numai că este firească pentru perioada premergătoare campaniei electorale, din Rusia, ci şi celei care se va derula, tot în 2012, şi în Statele Unite.

De ce a picat Medvedev testul menţionat?

Pentru că s-a lăsat furat de peisajul fals al evocării ultimei conflagraţii mondiale, uitând – cu premeditare – de odiosul Pact dintre dictatorii Stalin şi Hitler, prin care Basarabia, pământ românesc, a fost ocupată prin violenţă de soldaţii Armatei Roşii, înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Niciun summit, niciun for internaţional, nicio declaraţie ascunsă presei, dar evocată de un ambasador amator de bombe publicistice – el şi stăpânii săi – nu pot şterge din Istoria României raptul teritorial al gliei strămoşeşti cuprinse între Prut şi Nistru.

Isteria Moscovei – prin pripeala infantilă a lui Dmitri Medvedev, amplificată voit, în plan emoţional, de celălalt Dmitri, respectiv Rogozin – are drept pretext afirmaţiile lui Traian Băsescu, însoţit de perdeaua de fum – marca FSB/KGB – că vezi Doamne, Rusia se teme pentru viitorul Republicii Moldova. Nicidecum.

Calculatele propoziţii ale şefului statului român şi reacţia omologului rus vizează o chestiune concretă, din viitorul nu prea îndepărtat – instalarea interceptoarelor americane la Deveselu.

Conform unui expert în arealul rus, preşedintele României s-a făcut ecoul dorinţei partenerului strategic, de peste Ocean, de a vedea, de pe acum, reacţia opiniei publice româneşti, faţă de amplasarea scutului american, care, pe termen scurt – până în luna martie 2012, când au loc alegerile prezidenţiale în Rusia – poate atrage represalii economice ruseşti.

Dincolo de reacţiile unor teleaşti, mai mult sau mai puţin dilematici şi comentariile, nu tocmai inspirate, ale liderilor opoziţiei – căzuţi 100% în capcana acestei operaţiuni psihologice de mare anvergură -, opinia publică din România, cu toată obida acumulată faţă de actualul regim, şi-a păstrat luciditatea, înţelegând miza acestui test geopolitic.

Iar adevăraţii analişti politico-militari au receptat semnalul dat recent de un brainstorming focalizat pe un subiect cel puţin vizionar: Kosovo şi Transnistria. Nemediatizat din motive pe care le presupuneţi.

Comedia declaraţiilor de impresionat copiii din grădiniţele Moscovei va continua până la Summitul NATO din Chicago, în 2012.

Atunci, noul preşedinte de la Kremlin – indiferent cine va fi acesta – va reveni în faţa conaţionalilor cu două reuşite oferite practic tot de administraţia americană. Părăsirea, de către Transnistria, a concubinajului contra naturii cu Republica Moldova şi o formulă de integrare informaţională în fluxul de date specific utilizării rapide, eficace, fără erori, a scutului american, menit a apăra statele NATO de orice atac cu rachete, indiferent de zona din care au fost lansate.

De fapt, în viitor, flancul răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice va avea cinci puncte cheie pentru Pentagon:
1. divizia aeriană americană din Polonia,
2. interceptoarele SUA de la Deveselu,
3. avioanele de vânătoare cu bază de decolare în Bulgaria,
4. aeroportul Mihail Kogălniceanu, pentru afluirea trupelor destinate zonei ce poate deveni „neprietenoasă,” dincolo de Marea Neagră, şi
5. componenta navală a Statelor Unite pentru scutul antirachetă.

Duritatea de acum a “micuţului” Dmitri Medvedev va fi atunci o clipă insignifiantă pentru cel care, la Kremlin, va aştepta, răbdător, rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA. Ca să fie primul care îl va felicita pe câştigătorul acestora. Dacă nu cumva, între timp, noul preşedinte al Chinei, al cărui mandat începe tot în 2012, nu va fi mai rapid!
China fiind interesată, în mod special, de tandemul cu Statele Unite, nu şi de un trio cu Rusia.

Doriţi, sau nu, reconstrucţia statului român?

Planul Casei Albe, de a începe retragerea eşalonată a trupelor americane din Afganistan este evident o strategie politică şi doar aparent una militară. Dacă această decizie va influenţa pozitiv realegerea lui Barack Obama se va vedea în lunile următoare, când regrupările unităţilor combatante americane vor genera previzibile tentative ale talibanilor, de recucerire a controlului provinciilor din sudul şi estul statului afgan.

Proiectul Palatului Cotroceni, de reorganizare administrativă a României, ţine de un calcul politic precis şi mai puţin de eficientizarea unui sistem menit a ne conecta mai rapid la exigenţele europene.

Preşedintele american a anunţat, încă din anul 2009, începerea retragerii trupelor SUA, din Afganistan, treptat, începând din luna iulie 2011.

Preşedintele român preferă politica faptului împlinit, considerând că orice etapizare şi amânare a reformelor sale ar fi în detrimentul naţiunii.

Read more »

Puterea premierului – la Moscova şi Chişinău

Mărul evident al discordiei, în arena politică, este acum, în mod paradoxal, atât la Chişinău, cât şi la Moscova: cine va fi preşedinte în următorii ani?

În Federaţia Rusă, preşedintele în funcţie a abordat acest subiect la Forumul Economic de la Sankt-Petersburg, la mijlocul săptămânii trecute.

În cel de-al doilea stat românesc, preşedintele interimar a avut o răbufnire publică menită a atenţiona conaţionalii asupra lipsei unui consens, în Alianţa pentru Integrare Europeană, privind practic aceeaşi temă – de continuu blocaj politic.

Premierul rus a venit cu precizări, privind alegerile parlamentare şi prezidenţiale, a doua zi după alocuţiunea publică a lui Dmitri Medvedev.

Premierul de la Chişinău a preferat anatemizarea unui personaj controversat, din echipa celui ce conduce parlamentul şi, prin interimat, Republica Moldova, şi o vizită fulger, în România, unde a purtat o convorbire confidenţială, cu şeful statului român. Deloc întâmplătoare.

Presa de la Moscova este unanimă în a aprecia că, în viitorul apropiat, se va clarifica cine – din cadrul tandemului Medvedev-Putin – va candida pentru postul suprem în statul rus.

Presa de la Chişinău asistă, consternată, la continuarea etichetărilor publice, sub diferite forme, mai mult sau mai puţin voalate, între preşedintele de facto şi premierul de jure.

După cum se ştie, declaraţiile preşedintelui Medvedev privind alegerile prezidenţiale au ca esenţă mesajul clar: nu va candida împotriva binefăcătorului său – Vladimir Putin, numit, în mod democratic, coleg şi vechi prieten.

Mesajul citibil printre rânduri, al interimarului preşedinte de la Chişinău, este nemulţumirea sa puternică că deşi el a respectat înţelegerea convenită la nivelul conducerii A.I.E. privind (re)numirea lui Vlad Filat ca premier, acesta din urmă nu doreşte să fie de acord cu instituirea unui nou mecanism, tot legal, de alegere a preşedintelui republicii. De ce? Din două motive. O antipatie clară faţă de Marian Lupu. Şi o persistenţă machiavelică, în ideea de a aduce în postura prezidenţială o persoană aparent independentă, o diplomată apreciată în Occident, care ar primi şi voturile comuniştilor. Astfel, Filat se va simţi la fel de puternic ca şi cancelarul Germaniei, iar Voronin va savura înfrângerea definitivă a celui ce fusese cândva succesorul său desemnat – la conducerea partidului şi a statului.

Preşedintele Medvedev nu a exclus posibilitatea de a candida pentru un al doilea mandat, situaţie în care, dacă va fi reales, va încerca să îşi pună în aplicare obiectivele sale – deci nu ale unui partid sau front electoral – vizând modernizarea economiei, a societăţii, a sistemului politic. De ce? Liderul de la Kremlin explică: “Vreau să văd Rusia ca o naţiune înfloritoare în următorii 10 ani.”

Preşedintele interimar Marian Lupu consideră fotoliul prezidenţial corolarul carierei sale politice şi vorbeşte oaspeţilor străini de primul său obiectiv – întărirea statalităţii. În traducere liberă, a autorităţii sale formale, în relaţia cu premierul Vlad Filat.

Premierul Vladimir Putin a declarat că alegerile parlamentare în Rusia vor avea loc la începutul lunii decembrie, iar cele prezidenţiale se vor ţine în martie 2012. El a specificat că „amândouă se vor derula în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare şi Constituţia Federaţiei Ruse. Principala lor caracteristică nu este un anumit candidat, ci voinţa poporului rus. Poporul va decide cine va fi preşedinte şi cine va reprezenta Rusia în parlament.”

Premierul Vlad Filat este conştient că o ruptură a A.I.E. îi va afecta imaginea de lider pro-european, motiv pentru care reflectă la eficienţa unor noi alegeri parlamentare, care ar putea mări numărul mandatelor PLDM în forumul legislativ de la Chişinău. Context în care alegerea preşedintelui republicii ar fi o formalitate, menită a consacra doar opţiunea sa.

În Rusia, în pofida unor diferenţe vizând aspecte electorale de ordin tactic, preşedintele şi şeful guvernului au strategii similare pentru viitorul federaţiei. Din acest motiv, jurnaliştii ruşi cred că doar unul dintre ei va candida pentru preşedinţie. Reprezentanţii opoziţiei – liderii comunişti şi cei liberal-democraţi – au cerut ca şi Medvedev şi Putin să candideze pentru funcţia supremă în stat. Aşa s-ar introduce o concurenţă credibilă în procesul electoral. Liderul Partidului Democratic Liberal, Vladimir Jirinovschi a fost mai franc:”Atât preşedintele, cât şi premierul ar trebui să candideze dacă nu pot să facă o alegere. Niciunul nu ar trebui să devină o figură dominantă în alegeri. Dacă ar candida amândoi, oamenii nu îşi vor mai bate capul cu cine să voteze. Dar luarea unei decizii, în acest sens, doar cu o lună înainte, nu este o bună idee. Toţi candidaţii trebuie să precizeze clar că vor lua parte la cursa electorală, inclusiv preşedintele şi primul-ministru. Acest lucru ar pune ţara pe calea democraţiei şi dezvoltării durabile.”

În Republica Moldova, preşedintele interimar şi şeful executivului au strategii aparent complementare, vizând viitorul statului. Din această cauză, nu puţini îşi pun întrebarea pentru ce nu se tranşează rivalitatea politică în singurul cadru democratic posibil, în afara parlamentului, prin recursul, în toamnă, la consultarea, prin vot, a conaţionalilor. Reprezentanţii comuniştilor – care după alegerile pentru primăria Chişinăului ştiu că pentru ei a fi la putere rămâne un deziderat blocat definitiv în trecut – ar sprijini o asemenea nouă confruntare, din simplul motiv că şi-ar negocia cu unul sau altul dintre candidaţii la preşedinţie, voturile simpatizanţilor şi unele proiecte ce altfel nu ar trece prin parlamentul dominat de aleşii A.I.E.. Oricât s-ar ascunde, după deget, premierul Filat, este clar că doreşte să fie liderul number one/numărul unu. Situaţie în care fie rămâne premier, dar schimbă atribuţiile constituţionale ale preşedintelui. Fie candidează la postul prezidenţial şi modifică puterile legale ale acestuia. Întărindu-le.

La Moscova, atmosfera politică este tot mai inflamată de invocata campanie electorală. Deloc defensiv, preşedintele Medvedev a venit cu o serie de iniţiative importante, inclusiv un proiect de lege care va face accesul mai uşor, în parlament, al partidelor politice, prin reducerea actualului procent obligatoriu, de 7%, la 5%. Observatorii politici ruşi au apreciat această mişcare drept una democratică.

La Chişinău, vorba lui Mihai Ghimpu: ,,E prea cald, avem nevoie de o pauză pentru calmarea spiritelor”. O ieşire publică care dovedeşte că, în absenţa presiunilor Moscovei, rămasă încremenită în proiectul sovietic, preşedinţia exercitată de liderul liberalilor ar fi fost una mai lucidă. Alternativele fiind cea interimară, încrâncenată de o încăpăţânare explicabilă doar în plan uman şi cea a premierului, care ar vrea să fie aidoma lui Traian Băsescu – preşedinte şi prim-ministru.

În Rusia este clar că Putin va tăia, dintr-o lovitură, nodul gordian. În cel de-al doilea stat românesc este liniştea dinaintea furtunii – declanşată şi menţinută tot de un premier. Simplă coincidenţă…

Sugestii pentru Kelemen Hunor

Reîntors dintr-un judeţ încins de arşiţa verii, unde ţăranii se uită în fiecare seară la buletinul meteo difuzat pe micul ecran, sperând la o ploaie mântuitoare, pentru pământul atât de hrănitor al acestei ţări, am citit povestea liderului UDMR, naivul Kelemen Hunor, pentru concetăţenii de naţionalitate română.

Cineva trebuie să-i spună acestui purtător de carte de identitate, cu numele României, câteva lucruri limpezi.

9.) Dacă ar fi să dau crezare unei ipoteze generată dintr-o zonă de intelligence, guvernul Boc se va menţine şi după scoaterea reprezentanţilor UDMR din fotoliile ministeriale.
Doar sunt destui parlamentari şantajabili, cu dosare pregătite pentru DNA, inclusiv de la formaţiunea agitatoare a lui Kelemen Hunor.

Ar mai fi ceva. Paharul multor români s-a umplut.
Şi după ce unii dintre ei au defilat cu familia, prietenii, cunoscuţii sau chiar singuri, pe podul lui Sorin Oprescu, din Bucureşti, bate un vânt de libertate ca în decembrie 1989.

Cu diferenţa că acum armata nu mai poate fi prostită şi nici trupele M.A.I. induse în eroare.
Măcar de ultima frază să ţină cont naivul european – pe repede înapoi…- Kelemen Hunor.

Pentru liniştea lui Adrian Năstase

Cel mai dinamic şi autonom premier postdecembrist, inconfundabilul Adrian Năstase, a postat pe blogul personal rânduri de interes public.

Le voi comenta ca un simplu conaţional al Domniei Sale – termen corect pentru perioada în care a condus, cu o mână de fier, executivul de la Bucureşti.

Sunt un concetăţean care, totuşi, a avut şansa, de trei ori, să se afle în preajma lui.

Prima oară – la un simpozion organizat la Palatul Cotroceni – când a mustrat pe cineva, azi parlamentar PSD, în legătură cu unele imperfecţiuni organizatorice, generate de prezenţa lui Traian Băsescu, invitat sosit cu întârziere, autopostat pe ultimul rând, extrem de nervos, chiar gata de “decolare”- cu combustia internă specifică fiecărui Scorpion.

A doua oară – la o conferinţă internaţională în inima Bucureştilor, unde m-am convins că premierul de atunci nu are nicio reacţie de respingere faţă de alegători care intră cu el în discuţii aleatorii.

Dimpotrivă! Îi place dialogul informal, imprevizibil, atipic.

A treia oară? Pe timpul periplului comun, în Kuweit şi Irak, când a purtat, cu mândrie, deloc mimată – deci înaintea actualului prezident! -, uniforma pentru deşert a forţei expediţionare a Armatei României.

Dintr-o asemenea perspectivă am citit relaxat rândurile-gânduri ale celui mai puternic cancelar pe care l-a avut statul român, după lovitura de stat din decembrie 1989.

Voi reproduce şi comenta doar pasajele care mi se par relevante.

Iniţial, Adrian Năstase reproduce un dialog insignifiant între curioasa teleastă Livia Dănilă – asta ca să fiu elegant – şi preşedintele României.

Zero informaţii! Zero bani.

Chiar dacă una dintre temele abordate părea interesantă: statutul minorităţilor.

Apoi, ex-premierul Adrian Năstase reproduce capitolul V al Proiectului de lege.

Iniţiativă benefică, de vreme ce, altfel, niciun alt mijloc de comunicare în masă, nu s-a ostenit să ne lumineze.
Deci, să luăm, pas cu pas, paragrafele sensibile, cu precizarea că fiecare comentariu, pe care îl voi face, va fi cu litere îngroşate.

Începem?

Proiect de Lege privind statutul minorităţilor naţionale din România
Capitolul V. Autonomia culturală
Art. 56. Statul recunoaşte şi garantează autonomia culturală a minorităţilor naţionale.

Culturală, deci nu teritorială. Era ceva ce Casa Albă nu ar fi înghiţit, atâta timp cât mor doar soldaţii români, nu şi maghiari, în Afganistan.

Art. 57. (1) în sensul prezentei legi, autonomia culturală înseamnă capacitatea comunităţii unei minorităţi naţionale de a avea competenţe decizionale în problemele privind identitatea sa culturală, lingvistică şi religioasă, prin consilii alese de către membrii săi.

Nu identitate politică!
Nici militară – ar fi fost ultima greşeală a U.D.M.R., nota bene -, nici economică. Calm, domnilor…

(2) Executarea deciziilor consiliilor astfel constituite este asigurată de structurile proprii sau, după caz, de autorităţile publice competente.

După caz!
Din ciclul încercăm apa cu degetul. Cum vara bate la uşă, temperatura creşte…

Art. 58. Autonomia culturală a minorităţilor naţionale se referă la următoarele categorii de competenţe:
a) elaborarea strategiilor şi priorităţilor privind învăţământul în limba maternă a comunităţilor naţionale;

Ca unul care am trăit mai bine de un an în America, pot afirma că acolo, la citirea acestui rând, orice congresmen ar fi scris drept rezoluţie: Bull Sheet. Intraductibil. Dar inteligibil.

b) organizarea, administrarea şi controlul educaţiei în limba maternă în instituţiile de învăţământ particulare, sau participarea, în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor din sistemul public de învăţământ;

Păi dacă află Barack Obama, că în Statele Unite ale României – Moldova, Ardealul şi Ţara Românească – încă prezidentul Traian Băsescu oferă centrul statului naţional unitar, pe tavă, coloanei a cincea, subvenţionată oficial de Budapesta, o să se uite spre harta Texasului şi o să spună, în dulcele grai românesc:
- Aiasta nu se poate!

c) organizarea, administrarea şi controlul, în condiţiile legii, a instituţiilor culturale de drept privat în limba maternă, sau de cercetare şi dezvoltare a culturii proprii, ori, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor culturale, de drept public;

Numai un premier analfabet, necunoscător al realităţilor Canadei – că doar Emil Boc, săracu’, a poposit peste Ocean, doar la New York, la sediul O.N.U. – ar putea accepta o asemenea gogomănie.
De remarcat totuşi formularea prevenitoare:…în condiţiile legii…participarea în parteneriat.
Aiurea în tramvai! Cel care opreşte în Piaţa Victoriei.

d) înfiinţarea şi administrarea unor mijloace de comunicare în masă proprii, ori participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la organizarea unor posturi, secţii, redacţii, ori emisiuni în cadrul societăţilor publice de radio şi televiziune;

Dacă Traian Băsescu pune botul – dură expresia, dar o merită! – la o asemenea prostie, poate să numere săptămânile care îi mai rămân până la debarcarea sa, nu indic cum, de la conducerea ţării.

g) numirea conducerii instituţiilor particulare de învăţământ cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor culturale de drept privat a minorităţii naţionale respective;
h) avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor publice de cultură a minorităţii naţionale respective, în condiţiile legii;
i) propunerea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat, în care funcţionează subunităţi cu predare în limba maternă;
j) propunerea numirii unor reprezentanţi ai minorităţii naţionale respective în cadrul Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul unor departamente cu atribuţii privind cultura minorităţilor naţionale şi învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale;

Aţi reţinut?
Băieţii de la U.D.M.R. – că bărbaţi nu sunt, eventual dame de companie ale P.D.L.-ului – au o obsesie.
Să propună ei! Să numească! Să controleze!
Avem o problemă de ignoranţă premeditată!
Propun ca, din fondul special al guvernului Boc, să fie finanţată o deplasare, in corpore, a unei delegaţii substanţiale de parlamentari – de toate culorile politice, la paritate – în Canada.
Nu de alta, dar poate aşa P.S.D. şi P.N.L. au în sfârşit argumente occidentale temeinice, pentru a demonta făcătura unei uniuni etnice antinaţionale.

Art. 59. (1) în scopul exercitării competenţelor şi atribuţiilor prevăzute la art. 58, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot iniţia constituirea Consiliului National al Autonomiei Culturale.

Nicio problemă!

Dar fiecare membru al acestui consiliu să jure, la investire, cu mâna pe Constituţia României!

Ex-premierul Adrian Năstase concluzionează, pe blogul personal:

Este evident că proiectul de lege nu este doar o colecţie de prevederi din alte legi, conţinând dispoziţii referitoare la minorităţi. Prin capitolul V, se crează un STAT PARALEL, în unele zone ale ţării. Vă rog să citiţi cu atenţie acest capitol. Prevederile sale nu se regăsesc în nicio altă lege. Poate fi adoptat acest Statut, cuprinzând astfel de dispoziţii, “chiar şi astăzi”? Evident că nu. Şi atunci, de ce minte Băsescu?

Un final apoteotic, nu-i aşa?

Pentru liniştea ex-premierului Adrian Năstase…

… o asemenea lege, dacă va fi promulgată, va fi anulată în câteva ore – şi ştiu ce scriu – de urmaşii celor pe care-i felicita, evident încântat, în deşertul irakian…

Nu toţi românii au grumazul plecat pierzaniei naţionale.

LECŢIA UNCHIULUI SAM

Numai atât? Aceasta este întrebarea ce exprimă deziluzia celor care se aşteptau la dezvăluiri uluitoare, prin publicarea conţinutului unora dintre telegramele succesivilor ambasadori ai Americii, la Bucureşti.

Dar, vă mai aduceţi aminte de lung metrajul artistic „Noapte americană”, în care, în plină zi, se făceau filmări speciale pentru acţiuni ce apăreau ulterior, pe marele ecran, ca fiind derulate în timpul nopţii?

CRIN, FRUNDA ŞI ARDELENII

Mă uit, mai rar, la postul de televiziune Antena 3.
Este o reacţie obiectivă, profesionistă. Şi ţine cont
de un principiu pe care l-am învăţat în America, la NBC,
în New York.

O emisiune de televiziune trebuie să răspundă interesului
real al telespectatorilor, nu unei translaţii, prin tunelul timpului,
a arenei destinată gladiatorilor, din vremea Imperiului Roman,
în studioul decorat cu spectatori uimiţi la ce asistă,
neînţelegând pentru ce motiv s-au transformat prezentatorii
în profesori, care scot la tablă lideri de partid, sindicalişti,
luându-i la întrebări chiar şi pe proprii colegi, deveniţi, peste noapte,
elevi aninaţi de un microfon, răspunzând conştiincios,
în picioare, sau din bancă, pardon, de pe scaun,
la interogaţiile unei femei energice precum
doamna Gabriela Vrânceanu Firea. Altfel talentată.
Şi uneori simpatică.

Admirabil gestul colegial, al celor de la Antena 3, de a prelua
teleaşti plecaţi de la Realitatea TV, dar una este să le dea
mână liberă şi emisiuni proprii, alta este să îi repartizeze
drept dubluri, la realizatorii cunoscuţi pentru evoluţia lor
independentă. Ca şi cum trebuie reciclaţi la grădiniţă…

Pentru mine unul, emisiunile de seară ale postului TV
cu cea mai mare audienţă, la ultimul sondaj de opinie,
sunt deja captive unor formule déjà vu. Asta ca să
nu scriu încremenite în proiect.

Pe acest fond – de redistribuire a unor formatori cunoscuţi
de opinie, în decoruri ce te trimit, înapoi, în timp, la teatrul de revistă,
şi într-o hărmălaie ce nu are nimic comun cu televiziunea,
fiind rodul orgoliilor pasagere, ale unor teleaşti prea îndrăgostiţi de propria imagine -,
doi concetăţeni m-au determinat să le urmăresc luările de poziţie.

Pentru prima oară mi-a plăcut Crin Antonescu, cu un discurs
a la Caragiale, de la tribuna parlamentului, prin care a electrizat
sala, consternată că vedea doar doi premieri autentici,
Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.
Echilibraţi, argumentaţi, dar fermi în limpezirea raporturilor
fireşti cu premierul actual al Ungariei, pateticul Viktor Orbán.
Crin Antonescu a fost cel mai bun orator în problema
atenţionării ferme a oficialităţilor maghiare,
care au avut alocuţiuni evident…ruginite,
prilejuite de aniversarea idelor (budapestane) ale lui martie.

De partea cealaltă a arenei parlamentare, a impus respect
György Frunda. Lucid. Pertinent. Rostind răspicat ceea ce
doreau românii să audă. Condamnarea gestului iresponsabil
al conaţionalului său, care a întinat imaginea lui Avram Iancu.
Respectarea integrităţii teritoriale a României,
cu precizarea că minoritarii maghiari vor să trăiască aici,
nu în altă parte. Invitarea colegilor parlamentari la o lectură
atentă a discursurilor oficialilor de la Budapesta şi
aplicarea procedurilor legale de întocmire a unui proiect
de rezoluţie, bazat pe consens, obţinut fără excese emoţionale.

Iată de ce, cineva ar trebui să îi mulţumească
premierului ungar Victor Orbán. Datorită alocuţiunii domniei sale,
indiferent de intenţiile lui ascunse şi cuvintele rostite,
lideri vizibili ai U.D.M.R au dezavuat, în câteva ore,
pe micul ecran şi de la tribuna parlamentului,
interferenţa oficialilor budapestani în chestiuni care nu-i privesc
în România. Ceea ce este, trebuie să recunoaştem,
o premieră. Dar şi o victorie explicită a opoziţiei.

Şi pentru că aprigul Radu Tudor a ridicat problema celor 800.000
de cetăţeni români, de naţionalitate maghiară, care vor primi şi
cetăţenia ungară, întrebându-se retoric ce vor face aceştia la
mobilizare – fie aceasta ordonată de la Bucureşti, fie de la Budapesta -
am să închei aceste rânduri, cu ceea ce am scris şi în alt context.

Într-un teatru de operaţiuni militare, dintr-un deşert şi azi mitraliat,
un ofiţer american a întrebat pe unul român, în câte ore ar ajunge
cu batalionul său, într-o capitală vecină, dacă situaţia o va impune?

Râzând, românul a răspuns în glumă:

- La cea aflată dincolo de graniţa apuseană? Cu o brigadă compusă
din trei batalioane cu o experienţă similară,
în trei teatre de operaţiuni militare diferite,
în câteva ore…Şi asta fără a putea cineva să ne oprească.
Dar nu va fi cazul să fim, pentru a treia oară, acolo.
Ne ştiu forţa reală.
Şi nu o ignoră.

UITE CINE VORBEŞTE!

Clovnul Orientului Mijlociu a devenit, fără să vrea, regimul ayatollahilor.

În primul rând pentru că, orbiţi de ură, împotriva liderului libian Gaddafi, care nu le-a recunoscut, nicio clipă, pretenţiile de „portdrapel al luptei împotriva imperialismului american”, au dat mână liberă, presei din Teheran, ca să incrimineze public faptul că dictatorul a decis să reprime revolta conaţionalilor săi prin recursul la tancuri, avioane de luptă şi mercenari.

A fost reprodusă şi declaraţia libianului Mahri, în vârstă de 42 de ani:”Singurul lucru pe care îl putem face este să nu cedăm; nu capitulăm, nu dăm înapoi. Vom muri oricum, fie că ne place sau nu. Este clar că lor nu le pasă, dacă noi vom trăi sau nu. Acesta este genocid.”

Trist. Dar, să nu uităm că aceeaşi presă iraniană, inclusiv televiziunea oficială, a acordat ample spaţii comentării pozitive a momentului aiuritor, din parlament, unde, într-o atmosferă isterică, cei aleşi să legifereze spre binele propriei naţiuni, au scandat, minute în şir, pentru trimiterea la moarte a liderilor opoziţiei din Iran!

Iar când s-a dorit organizarea unui miting de amploare, împotriva puterii actuale de la Teheran, reacţiile acesteia nu au fost o mostră de democraţie.

A urmat încăpăţânarea de a trimite nave de război, prin Canalul de Suez, spre Marea Mediterană, oferind pe tavă, autorităţilor israeliene, un motiv real, de ultimă oră, pentru a atenţiona comunitatea internaţională asupra pericolului exercitat, în zonă, de tendinţele dominatoare, cu puseuri militariste, ale Iranului.

Tupeul Teheranului este tipic celor ce iau propriile dorinţe pe post de realitate. Fregata „Alvand” şi nava de aprovizionare “Kharq” vor trece extrem de aproape de flancul sudic al NATO.

Asta într-un moment în care, pe fondul evacuării cetăţenilor europeni din Libia, mai multe nave militare, ale unor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, au primit ordinul să se deplaseze în zonă, pentru a asigura securitatea acestei noi operaţiuni maritime. Este vorba de patru vase de război italiene, două turceşti, una britanică şi alta olandeză. În rândurile acestora au fost identificate fregate, distrugătoare, nave de ascultare şi sprijin de luptă.

Faţă de puterea lor de foc, cele două vase ale marinei militare iraniene nu par altceva decât o furtună, într-un pahar cu apă.

Sorbit de ayatolahul Ali Khamenei, în aşteptarea alungării inamicului său, Gaddafi, de la conducerea Libiei.

.

CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE

DESCURAJAREA AMENINŢĂRILOR COMUNE

Teoretic, calea pe care va merge Republica Moldova în 2011 va fi stabilită prin voinţa cetăţenilor săi, care se vor prezenta la secţiile de votare pe 28 noiembrie a.c. Conaţionali deja asaltaţi de zvonuri bine puse la punct: revenirea în forţă, la putere, a comuniştilor, conduşi de Voronin Redivivus; intrarea în parlament a cel mult patru partide, dintre care doar trei vor aparţine Alianţei pentru Integrare Europeană; obţinerea unui număr mic de mandate de formaţiunile politice conduse de actualul şef al statului şi de premier; compromiterea definitivă a viitorului partidelor mici, care nu vor fi reprezentate în forumul legislativ al ţării etc.

În săptămâna ulterioară acestui eveniment european, alegătorii din Republica Moldova vor avea noi şi posibil decisive elemente de reflecţie pentru a decide, în cunoştinţă de cauză, încheierea unei perioade de tranziţie, cu limitele şi neîmplinirile sale. Probabil neresuscitând umbrele trecutului…

STATUL DE DREPŢI

© Un ascultător a întrebat la Radio Erevan care este diferenţa dintre un poliţist american şi unul român. Răspunsul crainicului de serviciu a fost prompt şi fără nicio ezitare:”Primul, iniţial arestează infractorii, apoi îi anchetează la secţia de poliţie, secundul parlamentează cu ei pe stradă şi riscă ulterior să ajungă la spital…” Trist, dar adevărat.
Am discutat zilele trecute cu poliţişti din provincie. Lucizi, cu bun simţ, dar pe gânduri. Sunt conaţionali care răspund, câte doi, sau trei, de localităţi cu trei-patru mii de cetăţeni. Au parte de cazuri dintre cele mai diverse, dar de satisfacţii ioc. Recent le-au fost tăiate salariile. Şi au copii mici, de crescut, plus rate substanţiale de achitat. Unde să plece?
Alde Silviu Prigoană, reîntors în tabăra guvernamentală – după perioada în care a încercat o independenţă de tranziţie, despre care singur a spus că i-a fost extrem de greu -, apare ofensiv pe micul ecran invitând pe cei nemulţumiţi de situaţia actuală, inclusiv interlocutori din ministerul de interne, să muncească peste hotare, dacă vor o viaţă mai bună. Doar pentru asta au optat şi şoferii de pe maşinile sale, cu o anumită destinaţie de utilitate urbană. Îţi faci pur şi simplu cruce când auzi o asemenea argumentaţie, darmite când înţelegi lipsa de criterii în compararea unor conaţionali cu evoluţii evident diferite.
O nivelare de acest tip, numai în anii comunismului se mai putea întâlni. Atunci conta – aparent – un singur lucru, originea socială sănătoasă, preferabil muncitorească. Acum pare important să munceşti oricum, oriunde, oricând, fără a mai avea vreo relevanţă studiile, experienţa într-un domeniu, performanţele personale, abilităţile individuale. Cu excepţia supuşeniei faţă de cel care remunerează o activitate mai mult sau mai puţin lipsită de sens – pentru ocazionalul prestator de serviciu.
Eram în Belgia, când rănirea unui poliţist, într-o operaţiune de anihilare a unui grup de infractori a atras reacţia dură a presei la nivelul ministrului de resort. Acesta a fost obligat de premierul de atunci să iasă în faţa jurnaliştilor nu doar pentru a explica contextul care a dus la spitalizarea subordonatului, ci şi să anunţe măsurile luate pentru a spori gradul de protecţie a concetăţenilor care poartă o anumită uniformă, ca să apere statul de drept.
Mai este azi România un stat de drept? A fost aşa ceva, după 1989?
Probabil că răspunsul realist este că acum trăim în statul de… drepţi. În care ordinul venit de sus se execută, nu se discută în interiorul structurilor statale. Consecinţa fiind tragică.
Majoritatea covârşitoare a conaţionalilor este convinsă că puterea prezidenţială o ridiculizează pe aceea guvernamentală, o ignoră pe cea parlamentară şi conduce tacit, dar extrem de eficient, atât puterea judecătorească, cât şi aceea întrunită de multiplele servicii de intelligence…
Cât poate ţine o asemenea situaţie? Nu sunt puţini scepticii care afirmă că actuala piramidă a incompetenţei se bazează pe laşitatea naţională. Pe obişnuinţa ca alţii să fie combativi. Pe deprinderea de ”a mârâi” doar acasă, în faţa micului ecran.
Sunt şi conaţionali care înţeleg că, până la urmă, ineficienţa partidelor de opoziţie şi a sindicatelor, va avea drept efect forţarea unei supape pentru eliberarea nemulţumirii celor loviţi dramatic de măsurile cinice ale unei guvernări mai mult decât mediocre.
Statul de drepţi poate ţine închisă, o vreme, această supapă. Oferind, tot la ordin, circ, nu pâine. Controlând discret ceea ce fac, ce gândesc, ce plănuiesc conaţionali cu impact la opinia publică…
De câte ori trec cu autoturismul pe podul construit peste liniile de cale ferată privesc şi clădirea înaltă unde, la ultimele etaje, există o aparatură care îi ajută pe unii semeni să ştie tot ce vorbim la telefoanele particulare – “călcâiul lui Ahile”, a fiecărui cetăţean.
Şi de fiecare dată mă întreb, cum este posibil ca într-un stat de drept, pardon, de drepţi, tocmai cei din lumea interlopă să nu aibă nicio temere, iar conaţionalii cinstiţi să se teamă a mai discuta la telefonul mobil?
Radio Erevan ar răspunde:”Interogaţia este retorică…”

Articol publicat de ZIUAVECHE.RO

MINISTERUL UNIFICĂRII NAŢIONALE

Un asemenea minister nu există în actualul guvern de la Bucureşti, dar funcţionează pragmatic şi cu o viziune clară într-o altă ţară preocupată de reunificarea naţiunii divizate în două state, cu ideologii total opuse. Este vorba de Republica Coreea, ministrul de resort fiind Hyun in-Taek. Un diplomat care, în pofida actualei tensiuni politico-militare dintre Nordul comunizat şi Sudul capitalizat al peninsulei coreene crede că:”trebuie să ne gândim la unificare. Este o mare dilemă pentru guvernul meu. Pe de o parte trebuie să fim fermi şi să-i dăm o lecţie Nordului pentru a evita ca asemenea lucruri (precum scufundarea unei nave militare sud-coreene – n.a.) să nu se mai întâmple. Dar, pe de altă parte, nu putem lua măsuri care pun în pericol relaţiile dintre cele două state.”
La ora actuală, în calea unificării stau două obstacole majore. Primul este perseverenţa cu care regimul comunist coreean dezvoltă programul său nuclear. A doua stavilă? Tendinţa Nordului de a recurge la un aventurism militar, confirmat de decizia torpilării vasului menţionat. Ambele fiind considerate la Seul provocări majore la adresa păcii şi securităţii în regiune.
Reunificarea Germaniei constituie – în pofida impedimentelor menţionate – un model pentru Hyun in-Taek:”Să avem în vedere istoria ultimilor 60 de ani, după 1945, Al Doilea Război Mondial şi stabilirea noii ordini în lume. Pe timpul Războiului Rece cele două sisteme opuse coexistau de multă vreme înainte de unificare. Asta a permis Germaniei să se reunifice, acum 20 de ani. Noi credem că această istorie poate binecuvânta peninsula Coreea, aşa cum a binecuvântat Germania cu două decenii în urmă. Pe termen scurt, unificarea va fi dificilă, dar, până la urmă se va produce. Naţiunea noastră a trăit mii de ani, ultimii 60 fiind un nimic, în termeni istorici.”
Pornind de la realitatea că, acum, în Nord conduce Kim Jong Il, ministrul Hyun in-Taek consideră că nu se pune problema dacă regimul acestuia este bun sau rău, pentru conaţionalii din nord, ci, doar că dialogul trebuie continuat cu acest lider comunist.
Hyun in-Taek are la dispoziţie un buget substanţial, care în 2011 va fi de 328 miliarde woni/271.882.007 dolari, sumă destinată ajutorării fraţilor nord-coreeni.
Este timpul ca un minister similar să înlocuiască anemicul departament al românilor de pretutindeni. Şi să sprijine Basarabia, din toamnă, concret, în drumul ei european, spre România.

REFORMA S-A OPRIT LA RESTRUCTURARE

Articol publicat de ZIUAVECHE.RO

Cea mai electrizantă emisiune de televiziune de la începutul lunii iulie până acum a fost realizată de teleastul Radu Tudor. El a pledat, în mod inteligent, pentru respectarea condiţiei militarului român – în seara marcată de tragicul accident aviatic de la Tuzla. Invitat în studiou era Sorin Stoicescu, prezentat ca general în rezervă şi expert în analiza accidentelor aviatice.

Teleastul a simţit clipa de cumpănă a emisiunii sale şi a intrat în legătură directă cu cel mai popular şef al Statului Major General, generalul Mihail Popescu. A urmat o intervenţie temerară. „Reforma s-a oprit la restructurare”. Enunţul generalului Popescu reflectă crunta realitate. Tot mai vizibilă după 2004. Ajunsă acum la paroxism.

Read more »

CA PEŞTELE PE USCAT…

Purtătoarele de uniforme militare şi-au câştigat respectul camarazilor
prin capacitatea de a acţiona aidoma lor în situaţii de criză,
inclusiv în teatrele de operaţii.

Damele numite pe considerente strict politice,
în pofida incompatibilităţii dintre evoluţiile profesionale şi studiile iniţiale
şi posturile încredinţate în organismul militar sunt gratulate,
din priviri, cu o imensă milă.
Milă pentru cei care le-au adus şi le mai ţin de mânuţă…

La începutul acestei săptămâni, generalul Stanley McChrystal a anunţat că trece în rezervă. El a căzut în capcana mediatică a celor ce au mizat pe temeritatea sa de a nu îşi cenzura opiniile în dialogurile cu cei aflaţi în preajmă, inclusiv cu jurnalişti sosiţi/trimişi special pentru o documentare/denigrare temeinică.
Dacă ar fi fost o personalitate cu simţul umorului, actualul preşedinte Barack Obama nu ar fi invocat „cu profund respect” lunga carieră a generalului demis, pentru ca apoi să menţioneze că remarcile acestuia, inserate special de o publicaţie americană, nu pot fi tolerate. Generalul McChrystal şi-a cerut scuze pentru afirmaţiile sale, citate de revista „Rolling Stone” şi s-a prezentat la Casa Albă, conştient că nu îi rămâne decât să îşi dea demisia – la sugestia previzibilă a comandantului forţelor armate ale SUA.
Ulterior, amiralul Mike Mullen, şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore – care nu are experienţa trăită de Stanley McChrystal în teatrele de operaţii – a declarat că a sprijinit decizia lui Obama. Motivul? Comentariile generalului, publicate de revista amintită, induc ideea existenţei unui climat de comandă nefiresc, unde se tolerează criticile dure vizând controlul civil în forţele armate americane. Iată o falsă problemă.
Peste Ocean şi în Europa, inclusiv în România, nu controlul civil este contestat de militarii de carieră, ci numirea pe anumite posturi, din considerente strict politice, a unor persoane fără experienţa, instruirea şi voinţa necesare dialogului aşteptat de experţii forţelor armate. În schimb au pretenţii ireale, bazate pe aroganţa tipică fiinţelor complexate, aruncate-n mediul militar ca peştele pe uscat…
Convingerea amiralului Mullen, formulată în alocuţiunea sa la Forumul Aspen, în Colorado, este că liderii militari trebuie să aibă tot timpul în minte faptul că ei sunt în serviciul liderilor aleşi:”Trebuie să ne asigurăm că aderăm la acest principiu în orice chip – public, privat, formal şi informal.” Atenţie! El nu se referea la raporturile profesionale cu civilii numiţi pe criterii politice în posturi de conducere din organigrama ministerului de resort.
Mullen a recunoscut că o atitudine tolerantă faţă de incompetenţă, în discuţiile particulare, este dăunătoare. Carevasăzică, important este să nu se afle! Ce profesionist stăpân pe meseria sa devine obedient faţă de un impostor – numit şef doar pentru apartenenţa sa politică?

SONDAJUL CARE NE INTERESEAZĂ!

Cetăţenii care au răspuns recent la un sondaj de opinie nu sunt convinşi că noi reguli bancare vor preveni o viitoare criză financiară. 64% dintre cei intervievaţi nu cred că un nou regulament financiar va fi adoptat înainte ca un alt dezastru să fie evitat. Voci parlamentare recunosc că nu pot prezice ce situaţie de urgenţă ar putea apărea pentru a adopta un proiect de lege care să evite colapsul financiar.
Proiectul menţionat obligă autorităţile să supravegheze ameninţările de ordin financiar şi să instituie noi măsuri de protecţie a consumatorilor.
Sondajul de opinie mai indică faptul că părerile celor chestionaţi sunt împărţite. 8 din 10 dau vina pe bănci, pentru apariţia crizei. Iar 7 din 10 acuză guvernul. 6 din 10 îi condamnă pe cei care au făcut datorii şi nu mai au capacitatea financiară de a le restitui. Mai puţin de un sfert dintre participanţii la sondaj îl consideră vinovat pe preşedintele ţării!
Dar… aproximativ două treimi dintre cei intervievaţi au recunoscut că situaţia lor financiară este bună sau începe să devină bună! Este fraza care dezvăluie că, deşi păreau să reflecte starea de spirit din România, datele de mai sus se referă exclusiv la SUA.
Este adevărat că guvernul de la Bucureşti analizează cu reprezentanţii Băncii Naţionale a României un dezirabil plan vizând măsuri eficiente de redresare economică, dar sondajul menţionat se referea la noile reguli dorite pe Wall Street. Sondajul a fost realizat de „GfK Roper Public Affairs & Corporate Communications”, în perioada 9-14 iunie 2010, prin dialoguri în direct şi interviuri realizate telefonic. Eşantionul americanilor chestionaţi este reprezentativ la nivel naţional – 1044 adulţi. Marjă de eroare? Plus sau minus 4,3%
Sondajul care ne-ar interesa pe noi, românii, ar trebui să cuprindă şi câteva întrebări aparent retorice. În mod inconştient, sau premeditat au supervizat prăbuşirea economiei naţionale primul preşedinte al republicii postdecembriste şi întâiul premier din aceeaşi perioadă? Majoritatea pământurilor, pădurilor, precum şi a celor mai eficiente întreprinderi din Transilvania şi Banat sunt sau nu deja proprietatea unor investitori maghiari – autohtoni sau de la Budapesta?
România este depopulată de tineri pentru a se stabili aici etnii care pot schimba, în timp, caracterul naţional unitar al statului român?
Acestea sunt întrebările la care şi actualul preşedinte al ţării trebuie să răspundă. Public.

Editorial publicat de ZIUAVECHE.RO.

DOAMNELE ȘI DAMELE DIN MINISTERE…

Pe Gabriela Vrânceanu Firea am văzut-o, de aproape, la nunta unor tineri angajați la două televiziuni private. A venit singură. Dar sigură pe ea. I-a felicitat pe miri, le-a dăruit cadouri simbolice, s-a întreținut cu părinții și prietenii acestora, apoi s-a retras discret. Ca o adevărată doamnă.
În prestația sa pe micul ecran are însă o agresivitate profesională pe care nu o agreez, dar o pot înțelege. Așa a apărut altercația cu Cristian Boureanu, cel prețuit de confrații săi ideologici, pentru capacitatea de a fi mereu ofensiv. Schimbul de replici, dintre cei doi, mi-a reamintit două lucruri.

Primul era ceea ce îmi spunea coordonatoarea buletinelor de știri, de la TV – NBC, în NewYork:”Când ești în direct, ca reporter sau moderator, nu ai dreptul să îți pierzi cumpătul, orice s-ar întâmpla”. Aici, din păcate, doamna Firea a greșit.
Al doilea a fost generat de dorința de a căuta totuși o explicație, pentru lipsa de cavalerism a politicianului Boureanu, care a afirmat că Firea îl atacă la ordinul… amantului. Impardonabil.
Read more »

ROMÂNIA VĂZUTĂ DIN GERMANIA

Pe prima pagină a ediţiei in limba germană a cunoscutei publicaţii FINANCIAL TIMES a fost inserat, in această săptămână, un desen sugestiv. Acesta conturează cinci piese de domino, care prezintă un maxim interes pentru Uniunea Europeană. Prima este căzută şi are pe ea culorile alb-albastre ale drapelului naţional grec. A doua se afla deja inclinată spre piesa următoare şi este marcată de culorile steagului Spaniei.
Următoarele trei sugerează alte ţări, din zona euro, puternic afectate de criza economică.
Este clară ingrijorarea opiniei publice germane faţă de dificultăţile monedei europene, comparativ cu vizibila intărire a dolarului american.

Există insă şi o speranţă. Atâta timp cât va funcţiona tandemul Berlin-Paris, UE are incă şansa unei redresări pe plan monetar. Nu imediată. Şi nicidecum rapidă.

Read more »

GENERALUL CARE NE LIPSEŞTE…

… este omul care ar avea curajul să spună preşedintelui, între patru ochi, câteva adevăruri.
Unul dintre acestea ar fi acela că, în ciuda uriaşului deficit economic, Grecia – o ţară membră a NATO, ca şi România – a fost încurajată de Germania (!) şi Franţa să cheltuie miliarde de dolari în domeniul apărării.
Dacă România nu se află în situaţia Republicii Elene, atunci cum pot oficialii greci asigura 3% din produsul intern brut/PIB, pentru apărare, iar cei autohtoni nici măcar jumătate din acest procent?

…poate ar aminti Consiliului Suprem de Apărare a Ţării/C.S.A.Ţ. că alocaţia bugetară pentru apărare a Greciei falimentare (vorba vine…) este – procentual – mai mare decât a unor state implicate cu trupe în diferite teatre de operaţii, cum ar fi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Franţa şi Germania. Mai mult, bugetul militar grec îl eclipsează şi pe cel al Pakistanului, care are probleme la toate frontierele sale şi a concentrat, numai la graniţa cu India, 1.000.000 de militari – gata de luptă. I s-ar putea replica: rivalitatea dintre Grecia şi Turcia este esenţa acestei psihoze.
Dar Ucraina, nu România a decis să redeschidă cazarma unui batalion în Cetatea Albă, devenită – după ocupaţia sovietică – Bolgrad. Şi Rusia lui Putin va readuce ofiţerii de contrainformaţii în Crimeea. Iar Tiraspolul bate din călcâie să fie declarat teritoriu rusesc, precum Kaliningradul.

Read more »

CONDAMNAȚI LA…CORUPȚIE

IMAGINI CARE CONFIRMĂ CONDAMNAREA NOASTRĂ LA NEADEVĂR:

“Cel pe care surâsul îl înfrumuseţează e bun, dar cel pe care surâsul îl desfigurează e rău”. La acest proverb unguresc are timp să reflecteze opt ani și jumătate – cât va sta în închisoare – fostul politician socialist din Ungaria, Janos Zuschlag, condamnat de către un tribunal local, din Bács-Kiskun. La Budapesta este considerat unul dintre cele mai mari cazuri de corupţie politică.
Zuschlag şi cei 15 asociaţi ai săi au înfiinţat organizaţii non-guvernamentale fictive, la mijlocul anilor ‘90, pentru a deturna subvenţii în valoare totală de 75 milioane forinți/356.800 dolari/280.000 euro. Cu acești bani au finanțat campaniile şi evenimentele politice de partid, plus cheltuieli private. Instanţa i-a condamnat la pedepse între 1 la 5 ani pe asociații menționați. Judecătorul Fodor Endre a precizat că Zuschlag a făcut lobby pentru reușita acestei acțiuni la Ministerul Tineretului și Sportului, unde a activat oficial. În acest sens, Endre a ascultat mărturii edificatoare ale ex-premierului Ferenc Gyurcsany – ministru al sportului în acea perioadă – şi ale lui Attila Mesterhazy, candidatul Partidului Socialist la postul de prim-ministru.
Read more »

CHELTUIELI SACROSANCTE

Ministerul forţelor armate a cerut Parlamentului să nu mai cheltuiască atât de mulţi bani cu trupele proprii. Asta pentru că, în ultimii nouă ani, personalul armatei a fost mai bine remunerat decât acela care lucrează în domeniul privat, chiar dacă există experienţe profesionale şi niveluri de educaţie similare.

Mai mult, ministrul de resort şi-a focalizat discursul său – rostit duminică, 9 mai a.c., cu ocazia Zilei Victoriei Aliaţilor, la Biblioteca şi Muzeul Eisenhower, din Abilene, statul Kansas – pe necesitatea unor mutaţii importante în bugetul apărării din SUA, nu din România, dacă asta era impresia creată după lectura primelor rânduri.
Read more »

DUȘUL RECE

Întâmplarea a făcut ca – la numai 24 de ore după anunţul prezidenţial vizând reducerea salariilor şi a pensiilor în România -, viaţa să îmi ofere şansa unui dialog cu un diplomat din Croaţia. Unul alături de care am avut o experienţă comună, de câteva luni bune, cu ani în urmă, în Bavaria.

În mod firesc, l-am întrebat ce părere are despre ceea ce se întâmplă acum în ţara mea. Răspunsul a fost aidoma unui duş rece. Anul trecut şi în patria sa s-a luat o măsură oarecum similară. Diferenţa?
La croaţi atât salariile, cât şi pensiile au fost reduse cu 10%. Definitiv.
Evident că fără campania de asmuţire a unor categorii sociale împotriva altora.
Fără punerea la zidul infamiei a unor oameni care, în epoci diferite, în regimuri distincte
şi cu înţelegerea contextului istoric au servit şi la ei statul – iniţial iugoslav, ulterior croat -, conform legilor în vigoare.

La noi, în România, vocea preşedintelui a fost aidoma unui fulger, pentru cei neinformaţi, şi o tristă confirmare, pentru cei care erau la curent cu situaţia deloc fericită a finanţelor ţării.
Read more »

O PROBĂ DE DEMNITATE NAŢIONALĂ

Când generalul Ion Antonescu a dat ordinul “Români, treceţi Prutul!” s-a şi bucurat de cea mai mare popularitate la nivel naţional. Numai că… decizia strategică de a ataca URSS a aparţinut Berlinului.
Hitler doar l-a invitat pe Antonescu – în termeni lipsiţi de echivoc – să participe la ofensiva declanşată împotriva Armatei Roşii.
Pentru generalul Antonescu, trecerea Prutului era un act de onoare şi de primă confirmare a îndeplinirii unui obiectiv prioritar al mandatului pe care şi l-a asumat în fruntea statului român – reîntregirea teritoriului naţional.
Armata României, umilită în 1940, când i s-a impus retragerea, fără luptă, de pe pământ românesc, nu a făcut decât să treacă la eliberarea zonei răsăritene a ţării de trupele ocupantului sovietic.
Pentru opinia publică română, pentru Casa Regală şi liderii opoziţiei tacit tolerate, eliberarea teritoriului românesc, dintre Prut şi Nistru constituia o probă de demnitate naţională, la care visase şi Nicolae Iorga, când în Consiliul de Coroană, din 27 iunie 1940, afirma apoteotic:

“Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”
Read more »