Fumigene la Ankara

Cel mai amuzant titlu din presa turcă, cea lizibilă pe 17 decembrie 2011?

“Gül îl avertizează pe Panetta în legătură cu teroarea din perioada ulterioară retragerii americane din Irak”

Cu alte cuvinte, naivii de peste Ocean habar nu au ce infern al terorii se va declanşa în statul irakian, unde trupele turceşti au mai intervenit, în nordul populat de kurzi, iar acum trebuiau informaţi, pentru ca astfel să nu se mire când preşedintele Abdullah Gül va confirma reluarea, sub diferite pretexte, a raidurilor forţelor terestre şi a celor aeriene, în zona unde visătorii unui Kurdistan liber şi unit, mai agită un steag, o armă, o idee, chiar dacă nu au văzut, în viaţa lor, Statuia Libertăţii din New York.

Au tupeu oficialii turci.

Mai ales atunci când afirmă că stabilitatea Irakului va continua să fie o problemă, până în momentul în care această ţară va fi curăţată de organizaţiile teroriste, după ce Pentagonul, condus de Leon Panetta, va confirma public încheierea retragerii trupelor combatante din statul demantelat de dictatura lui Sadam Husein.

Pe de altă parte, şi mister Panetta nu este de ieri, de azi, pe Planeta Albastră.

La aşa mesaj, din partea succesorului formal al sultanilor din vremurile apuse, demnitarul american a exprimat – urmează o sintagmă uluitoare – “uriaşul său respect” faţă de rolul Turciei în soluţionarea problemelor regionale, precum cele sesizabile în Siria, Iran şi Irak.

Restul?

Fumigene pentru fraieri.

Precum dorinţa Turciei de a fi sprijinită mai mult de către SUA, în operaţiunile vizând anihilarea combatanţilor kurzi, care au tabere de antrenament în nordul Irakului.

Sau replica lui Panetta:“facem parte din aceeaşi familie”.

Dar un sfat al secretarului american al apărării a fost reţinut de interlocutorii turci. Aici fiind vorba de menţinerea unor relaţii bilaterale optime cu Israelul.

Singura cale - în viziunea lui Panetta -, de a găsi soluţii regionale la evoluţiile cunoscute din Irak, Afganistan şi la efectele Primăverii Arabe.

Inspirat, oficialul venit taman de la Departamentul Apărării, din Statele Unite, a mai remarcat că întreaga regiune arabă a trecut printr-o transformare serioasă, dar acum, “când praful deşertului revine la sol, după furtună”, trebuie identificate oportunităţile de cooperare între ţările situate în această zonă geopolitică.

Allah akbar!

Avertismentul Germaniei pentru Erdogan

Mai nou, cititorii îmi sugerează temele ce i-ar interesa să le abordez….

Una dintre acestea fiind relaţia tensionată dintre Turcia şi Israel. Astfel, un lector al acestui areal electronic era de părere că aş simpatiza cu purtătorii de uniforme militare din Tzahal/IDF/Forţele de Apărare ale Israelului. Un detaliu care m-a amuzat.

Datorez Armatei României şansa de a fi vizitat – la ei acasă – atât pe militarii turci, cât şi pe cei israelieni. Şi respectul meu, pentru cei menţionaţi, este egal, fără echivoc, fiind expresia unui spirit de corp multinaţional însuşit, iniţial, peste Ocean.

Iată de ce nu cred că militarii din cele două state au vreo legătură cu fantasmele unor politicieni. Deşi sunt convins că unii dintre ei, uşor de dedus care, vor reda echilibrul necesar prosperităţii ţării lor.

Cultul personalităţii “premierului lumii arabe” – cum îi place să i se spună celui vizat -, actualul şef al executivului de la Ankara, Recep Tayyip Erdoğan, a atins cotele ridicolului.

Recapitulăm? A vizitat Egiptul. Unde a suferit două umiliri.

Prima a fost, probabil, un semn de la Allah. O fi decapitat el – la modul figurat – , conducerea armatei turce, dar la Cairo a fost obligat, de protocol, să se fotografieze lângă mândria armatei egiptene – varianta locală a generalisimului Victor Atanasie Stănculescu, coşmarul lui Ion Iliescu -, mareşalul Mohamed Hussein Tantawi Solman.

A doua a fost refuzul mareşalului Tantawi de a îngădui – termen corect – premierului turc să facă pe eroul lumii arabe… trecând din Egipt în Gaza.

Practic, premierul Turciei a fost aliniat, fotografiat şi avizat negativ, cu surâsul pe buze, de conducerea militară a Egiptului.

Mitingul la care a încercat să transmită mesaje pentru mulţimea adusă cu arcanul, de organizaţia moderată a musulmanilor egipteni, a fost concesia făcută de mareşalul Tantawi, un lider conştient că o asemenea manifestare nu face decât să legitimeze forţa conducerii militare, una instruită peste Ocean, fidelă principiilor Libertăţii percepută ca atare, în Statele Unite, nu viselor de mărire a trecătorului premier turc. Al căror final se apropie.

Turcia ar fi putut avea un rol, chiar şi în mutaţiile previzibile din Siria, dacă premierul Erdogan nu confunda interlocutorii săi, pe plan internaţional, cu generalii pe care i-a trecut la pensie.

Ar mai fi avut o percepţie favorabilă, la Bruxellles, dacă nu ar fi ridicat, neinspirat şi pripit, acum, problema apelor maritime turceşti, care urmează a fi reglementate cu autorităţile nord-cipriote, nerecunoscute pe plan internaţional.

Chiar dacă a fost primit la Casa Albă, de preşedintele Barack Obama, Erdogan este, la ora actuală, efectiv numărat la podea.

O afirmaţie deloc gratuită. Şi iată de ce. Aşa cum recunoaşte chiar “Hürriyet Daily News”, Uniunea Europeană şi oficiali germani şi-au exprimat îngrijorarea faţă de criza diplomatică intervenită în relaţia bilaterală dintre Turcia şi Israel, îndemnând foştii aliaţi să refacă raporturile amicale.

Mai mult, la Berlin, un politician german a etichetat retorica Turciei contra Israelului ca fiind una asemănătoare „dictatorilor arabi” şi a îndemnat, de o manieră ultimativă, la reconciliere. Mai concret, Ruprecht Polenz, preşedintele Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului Germaniei a declarat, pe 19 septembrie:
“această atitudine a Turciei ar putea părea în sprijinul lumii arabe. Cu toate acestea, sentimentele anti-israeliene au fost folosite de către dictatorii arabi pentru o perioadă lungă de timp şi este discutabil efectul lor în afara lumii arabe. Înrăutăţirea relaţiilor dintre Israel şi Turcia sunt un motiv serios de îngrijorare pentru noi.”

Ruprecht Polenz a mai menţionat că autorităţile germane s-au simţit ca şi cum două, dintre statele prietene, se luptă între ele.

Referindu-se la convorbirile vizând aderarea Turciei la Uniunea Europeană, Polenz a presat guvernul turc să îşi revadă poziţia în privinţa Ciprului şi să implementeze Protocolul de la Ankara, care permite navelor cipriote greceşti să utilizeze porturile turceşti.

„De ce nu practică Turcia politica zero probleme cu vecinii în Cipru?” s-a întrebat retoric Ruprecht Polenz, punând astfel, sub semnul întrebării, prezenţa militară turcă, în nordul insulei cipriote. Asta fiind o ironie fină la adresa ministrului de externe turc Ahmet Davutoglu, care se lăuda cu politica sa – „probleme zero cu vecinii.”

Am scris aceste rânduri cu un singur scop. Ori Erdogan a uitat, ori Davutoglu nu i-a reamintit “premierului lumii arabe” că, în conformitate cu tratatul de asistenţă mutuală, încheiat între Germania şi Israel, orice agresor al statului israelian este considerat automat un inamic al landurilor germane. Căruia i se răspunde cu toată forţa pe care o are Bundeswehr-ul.

Deutschland die Ehre ist nicht verhandelbar = Onoarea Germaniei nu este negociabilă.

Votează Miss Diaspora!

Domniţa Teodora Flavia Romocia, o româncă care merită să fie încurajată!

Înălţime: 172 cm
Greutate: 53 kg
Dimensiuni: 81 – 62 – 92
Culoare păr: Blond
Culoare ochi: Verzi

Face parte dintr-o familie de militari. A ajuns in Turcia in timpul liceului, datorită tatalui, care a fost detaşat în Istanbul. A terminat liceul Pera, din Istanbul. Momentan studiază grafica publicitară, la cea mai buna universitate de arte, din Turcia.

Vorbeşte limba turcă şi limba engleză. Este fericită că poate reprezenta Turcia la Concursul Miss Diaspora 2011.

Votaţi pentru domniţa Teodora Flavia Romocia AICI!

Armistiţiu – între liderii civili şi generalii turci

Primele cinci zile, din luna august a.c., au fost marcate, în Turcia, de instituirea momentană a comenzii civile – nicidecum al controlului – asupra organismului militar. Faptul că toate ziarele din Ankara au inserat cuvântul „consens”, în titlurile comentariilor dedicate noilor raporturi oficiale dintre preşedinte şi premier, pe de o parte, şi liderii militari, pe de altă parte, indică două lucruri.

Recunoaşterea tacită a unei tensiuni reale între puterea de sorginte islamică – fie aceasta una rezultată prin exprimarea voinţei majorităţii alegătorilor -, şi corpul de comandă al Forţelor Armate Turce.

Şi conştiinţa clară că deciziile finale sunt doar aparent ireversibile.

Prima mutare interesantă? Preşedinţia turcă a comunicat noile numiri în armată, deşi, conform tradiţiei, acest lucru revenea Consiliului Militar Suprem.

Informaţia nu începe cu numirile de la cele trei categorii de forţe, ci cu o precizare inedită:

”generalul Bekir Kalyoncu a fost numit noul comandant al Forţelor Jandarmeriei şi

generalul Yalcin Ataman a devenit comandantul Armatei 1, amândoi având şansa să devină şeful statului major general în anul 2015.”

Urmează confirmarea numirii

generalului Hayri Kivrikoglu la comanda forţelor terestre,

a amiralului Emin Murat Bilgel, la timona forţelor navale şi

a generalului Mehmet Erten la manşa forţelor aeriene.

La numai 15 minute după numirea lor, şeful statului major general – acum numit şi el, cu un mandat până în anul 2015 –, generalul Necdet Ozel, şi noii lideri ai jandarmeriei, forţelor terestre, navale şi aeriene au fost chemaţi în biroul premierului Recep Tayyp Erdogan. A mai luat parte, la această inedită şedinţă, pe probleme de securitate internă şi internaţională, şi subsecretarul de stat Hakan Fidan, din partea Organizaţiei Naţionale de Informaţii. Întâlnirea a durat trei ore.

Problemele abordate? Măsurile de contracarare a actelor teroriste ale rezistenţei kurde. Şi situaţia din Siria.

În acelaşi timp, preşedintele Abdullah Gul a comentat decizia Consiliului Militar Suprem/C.S.M. de a prelungi termenul păstrării în funcţie a generalilor închişi:”Dacă nu ar fi fost o extensie a mandatului acestora, atunci noul şef al statului major general ar fi avut un debut dificil în activitatea sa. Aşa, acesta a fost un start bun.”

Anterior şedinţei, până la demisia generalilor care au comandat structurile militare centrale, preşedintele Gul şi premierul Erdogan doreau ca generalii arestaţi să fie trecuţi în rezervă şi din această postură să fie judecaţi.

O dezonoare pe care noua echipa de comandă a refuzat să o accepte!

Aşa s-a ajuns la compromisul prin care cei 14 generali întemniţaţi să beneficieze de o prelungire a termenului corespunzător ultimei lor funcţii – “doar o singură dată” -, în urma căreia, susţine preşedintele Gul, care a aprobat această măsură, tensiunea existentă a fost înlocuită cu o calmare a spiritelor.

În limbaj militar, lui Gul şi lui Erdogan le-a trecut „glonţul” revoltei militare – a noilor lideri ai armatei! – foarte aproape de tâmple…

Şeful statului turc a recunoscut că toate numirile au fost făcute pe baza propunerilor exprese ale generalului Ozel, inclusiv desemnarea generalului Hulusi Akar

ca nou locţiitor al şefului statului major general.

Ozel a obţinut ca perioada de promovare să fie extinsă la un an pentru generalii şi amiralii întemniţaţi. Şi toţi aceştia să fie numiţi pe funcţii de locţiitori în structurile militare unde au lucrat.

Presa favorabilă lui Erdogan s-a îmbătat cu apă rece, insistând pe „creşterea democraţiei” şi “consensul obţinut la Consiliul Militar Suprem.” Observatorii lucizi au constatat însă că regulile de promovare, în armata turcă, în baza unor succesiuni clar stipulate, în legea pentru militari, nu au fost eludate în urma demisiei celor patru generali.

Generalul Ozel a captat atenţia premierului prin faptul că a evitat să facă vizite, la închisoare, generalilor întemniţaţi.

Şi pentru că sprijină viziunea lui Erdogan în problema kurdă.
Ceea ce nu a însemnat că a renunţat la onoarea de a apăra şansa celor închişi de a fi ulterior reabilitaţi în faţa societăţii.

Presei din Ankara nu i-a scăpat detaliul că generalul Hayri Kivrikoglu a fost numit la comanda forţelor terestre, chiar dacă premierul avea o reţinere. În vârstă de 63 de ani, Kivrikoglu a fost pe prima pagină a ziarelor atunci când comanda trupele turce în nordul Ciprului, pentru că a refuzat să îl salute pe preşedintele Abdullah Gul, la sosirea acestuia la aeroport şi pe soţia acestuia, ce avea faţa acoperită cu un voal. Generalul Kivrikoglu a avut relaţii reci şi cu liderii ciprioţi turci.

Interesant este că şi generalul Bekir Kalyoncu, în etate de 61 de ani, a fost numit şeful jandarmeriei în ciuda speculaţiilor că se află pe lista guvernamentală cu ofiţerii neagreaţi de Erdogan. Kalyoncu are şanse să devină, în 2013, comandantul forţelor terestre şi în 2015 şeful statului major general.

Dar şi generalul Ozel a făcut concesii premierului. Astfel, comandantul Armatei Mării Egee, generalul Nusret Taşdeler, care riscă să fie arestat în baza acuzaţiei de a fi sponsorizat o campanie pe Internet, împotriva guvernului, a fost numit şeful structurii de educaţie şi doctrină, din statul major al forţelor terestre. Iar locţiitorul fostului şef al statului major general, generalul Aslan Guner, care a căzut în dizgraţia prezidenţială pentru a nu fi salutat-o, la o ceremonie, pe soţia şefului statului, va deveni şeful academiilor militare.

După cum se vede, şi la Ankara femeia din spatele preşedintelui este mai presus decât generalii armatei naţionale…

Consens? Întărirea controlului civil? Mai degrabă un armistiţiu! Pe termen scurt.
Al cărui deznodământ poate fi adus din 2015, în 2012, dacă generalii întemniţaţi vor fi condamnaţi la închisoare.

Premierul Erdogan a preluat comanda armatei turce

Premierul Erdogan, însoţit de generali, pe timpul vizitei la Mausoleul lui Mustafa Kemal Atatürk

Lucrurile încep să se limpezească, pentru opinia publică turcă, privind modul în care preşedintele şi premierul Turciei au premeditat reglarea conturilor cu foştii lideri militari. Şi asta datorită modului în care tratează acum relaţia cu noua conducere a armatei turce. Presei din Ankara i se furnizează numai informaţiile ce întăresc imaginea premierului Recep Tayyip Erdogan, de om politic care „a pus şaua” pe structura de comandă a Forţelor Armate Turce.

De pildă, aşa cum scrie cotidianul „HURRIYET”, şedinţa Consiliului Suprem Militar/C.S.M. a început, pe 1 august 2011, într-o formulă nouă, în absenţa şefului statului major general şi a liderilor celor trei categorii de forţe armate. Toţi cei patru generali ceruseră să li se aprobe trecerea în rezervă. O solicitare asupra căreia nu s-a luat încă o decizie.

Faţă de şedinţa din anul 2010, unde liderul armatei era partenerul premierului, acum la prezidiu este doar Erdogan

În sala de şedinţă, pentru prima oară, la prezidiu se afla doar premierul Erdogan, iar primul din dreapta sa era cel însărcinat să îndeplinească acum rolul de şef al armatei turce, generalul Necdet Ozel.

Necdet Ozel este considerat generalul favorabil materializării ideilor premierului turc

Această repoziţionare arată că acum statul major al armatei este sub autoritatea şefului guvernului “ca în toate ţările democratice.” O glumă bună, de vreme ce în alte state din NATO, precum SUA, preşedintele ţării exercită rolul de comandant constituţional al forţelor armate.

Anterior demisiei celor patru generali amintiţi, premierul turc avea în stânga sa, ca partener, pe fostul şef al armatei. De data asta, noul ministru desemnat al apărării, Ismet Yilmaz, pentru întâia dată prezent la o şedinţă a C.S.M., a fost poziţionat în stânga lui Erdogan.

Ziarele din Ankara au preluat enunţul oficial:”pentru prima oară, din 27 mai 1960, ordinea aşezării în Consiliul Militar Suprem a fost schimbată.” Semn că premierul a ajuns la clipa visată de când a preluat conducerea guvernului turc – subordonarea totală a armatei.
A doua, în NATO, după cea americană, din perspectiva efectivelor militare.

Lucrurile nu sunt totuşi atât de simple pe cât par!

Erdogan a ţinut să arate presei, cu ocazia vizitei la Mausoleul lui Atatürk,
deferenţa cu care este urmat de generalii promovaţi în aceste zile

Ştiind sensibilitatea militarilor faţă de memoria părintelui statului laic turc, premierul Erdogan şi-a început prima zi de lucru, din această săptămână, la Mausoleul lui Mustafa Kemal Atatürk, deşi are o cu totul altă viziune privind rolul forţelor armate în Turcia. El a fost însoţit de o serie de generali, armata considerându-se gardianul viziunii lui Atatürk, de menţinere a republicii proclamate în anul 1923, ca un cadru de modernizare a ţării.
Erdogan a notat în uriaşul registru al vizitatorilor monumentului amintit:”Forţele noastre armate fac un progres major în îndeplinirea îndatoririlor de apărare şi prin îmbunătăţirea viziunii lor.”

Ulterior, la sosirea în sala de şedinţă a C.S.M., pe lista discuţiilor a rămas clarificarea situaţiei a 14 generali, care acum se află în spatele gratiilor, sub acuzaţia de tentativă de lovitură de stat. Ceea ce înseamnă că nici preşedintele, nici premierul nu pot ignora simpatia de care se bucură cei privaţi de libertate, chiar dacă amândoi ar fi preferat să elimine acest punct de pe ordinea de zi a Consiliului Militar Suprem.

De altfel, numai 9 generali, din cei 14 meniţi să participe în mod curent, au fost prezenţi la reuniunea C.S.M., deoarece ceilalţi cinci sunt printre cei 250 de militari arestaţi, pentru ceea ce este considerată tentativa de lovitură de stat, din anul 2003.

Şedinţa C.S.M. a durat doar 50 de minute, deoarece premierul a fost pus în situaţia delicată de a nu putea decide nimic în consiliu. De ce? Conform articolului 34, din Legea Personalului din Forţele Armate Turce, nicio hotărâre privind promovarea sau pensionarea unor lideri militari nu se poate face decât după numirea noului şef al statului major general turc şi a şefilor forţelor terestre, aeriene şi navale.

Imediat după şedinţa C.S.M. – planificată a se derula pe parcursul a patru zile -, Erdogan a avut o întâlnire cu ministrul justiţiei, căruia i-a cerut imperativ să găsească o soluţie de modificare a articolului buclucaş. Apoi l-a chemat la el pe generalul Ozel, cu care a discutat, aproape două ore, ceea ce nu a rezolvat în consiliu, inclusiv depăşirea impasului creat de articolul 34.

Premierul a decis, generalul execută ordinele…

Abia după acest ultim dialog, jurnaliştii au fost informaţi că pe 30 iulie seara, la întâlnirea preşedintelui Abdullah Gul, cu premierul Recep Tayyip Erdogan şi generalul Necdet Ozel – generată de demisia generalului Işik Koşaner, fostul şef al statului major general turc şi de gesturile similare ale şefilor celor trei categorii de forţe armate – s-a decis numirea generalilor: Hayri Kivrikoglu – la forţele terestre, Murat Birgel – la forţele navale şi a lui Servet Yoruk – la jandarmerie.

La forţele aeriene nu a fost numit generalul-locotenent Mehmet Erten, deoarece generalul Ozel a raportat că statul major general turc consideră că acesta nu are experienţă operativă. Abili, preşedintele şi premierul au acceptat să nu fie numit Erten. Semn public că nu îşi impun voinţa în chestiuni strict profesionale. Praf în ochii naivilor…

Ce vrea Erdogan? Întărirea controlului civil asupra armatei.

Nu doar prin plasarea sa, singulară, la prezidiul Consiliului Militar Superior, ci şi prin numirea unor generali în care să aibă încredere. Urmând ca aceştia să nu mai sprijine cauza celor arestaţi sub acuzaţia de complot împotriva reprezentanţilor aleşi ai poporului. Până la şedinţa finală de joi, 4 august a.c., armata turcă are patru generali cu demisiile în aşteptare, trei care urmează să fie numiţi şi un interimar la conducerea statului major general – generalul Ozel, ce va căpăta oficial comanda pe 4.08.2011.

Chiar dacă îi place să pozeze în liderul autoritar, anumite îndoieli tot a avut Erdogan, deoarece după întâlnirile succesive, cu ministrul justiţiei şi apoi cu generalul Necdet Ozel, el s-a consultat şi cu şeful agenţiei de informaţii a Turciei şi ministrul de interne.

Erdogan a promis o nouă constituţie, democratică, pentru Turcia. Deocamdată, şi la sediul Uniunii Europene, dar şi în Statele Unite se observă doar pofta sa de putere, una amplificată şi de decapitarea conducerii armatei turce.

Nu este exclus ca premierul să fie marcat de aforismul turc:
” Pregăteşte-te de nenorociri înainte ca ele să apară.”
El însuşi pare a fi una, pentru liderii militari…