Angela merge mai departe?

Vom afla duminică, după ce germanii votează, destinul Angelei Merkel, doamna de fier, de acum, a Europei, care, în cazul unei victorii, va avea al treilea mandat de cancelar al Germaniei şi şansa de a pune prima cărămidă la Statele Unite ale Europei.

Angela Merkel, R.D.G. şi Al Doilea Stat Românesc

Probabil că, atunci când va depune coroane de flori, la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – ridicată pe timpul statalităţii interbelice a României unitare – fosta cetăţeană a Republicii Democrate Germane îşi va aduce aminte de imaginile transmise de agenţiile de presă, de la ultima paradă militară din Chişinău, când toate detaşamentele au defilat în uniforme de tip american, inclusiv foştii combatanţi din Transnistria.

Editorialul integral îl puteţi citi apăsând AICI!

Momente vesele cu doamna Merkel şi monsieur Sarkozy (video)

No comment.

Angela Merkel e Mario Monti duettano sulle note di “Parole Parole” (Video)

Un premier eficient, stăpân pe el, ştie să dea mesaje clare vizând politica internă şi cea externă a guvernului său.

Aşa a procedat, în alocuţiunea sa de Anul Nou, cancelarul Germaniei, doamna Angela Merkel.

În stilu-i sobru, arhicunoscut, şefa guvernului de la Berlin a invocat necesitatea continuării cooperării între statele europene şi în anul 2012 şi a semnalat încheierea anului în curs, cu o situaţie economică bună pentru Germania.

Am preferat pentru ilustrarea acestei ştiri… imagini de o altă factură, cu o tentă evident umoristică, în care personajele principale sunt doamna Merkel şi omologul său italian Mario Monti:

Vitalie Marinuţă, NATO şi parada de la Chişinău

Vitalie Marinuţă, ministrul apărării în cel de-al doilea stat românesc – unul dintre viitorii lideri politici importanţi, de la Chişinău, datorită acurateţei declaraţiilor sale publice, bazate pe fapte verificabile, şi previziunilor lucide, ce ţin cont de expertize occidentale inatacabile, pe plan pragmatic – a declarat, după recenta sa întâlnire cu secretarul general al NATO, că apartenenţa posibilă, a Republicii Moldova, la Alianţa Nord-Atlantică, ar fi pe măsura realităţii de netăgăduit: statutul de neutralitate implică asumarea unor cheltuieli militare insuportabile pentru bugetului naţional.

În ce context a fost lansat acest mesaj raţional, al unui ministru tânăr, bine informat asupra lumii viitoare, în care va evolua şi entitatea statală dintre Prut şi Nistru?

Pe termen mediu, până la finele anului în curs, Polonia deţine preşedinţia Uniunii Europene, calitate considerată de Varşovia ca fiind utilă şi consolidării cooperării militare, dintre cele 27 de state membre ale UE, printr-o stimulare adecvată a apărării comunităţii europene.

Un ţel subminat de recentele dispute în cadrul UE, privind intervenţia militară asumată de NATO, în Libia, ca şi de rezistenţa, bine calculată, a Londrei, la coagularea unor structuri militare europene eficiente.

Marile metropole occidentale, marcate de restricţii bugetare severe şi de măsuri de austeritate economică fără precedent, constată că Europa trebuie să îşi reseteze ambiţiile sale politice şi să îşi focalizeze eforturile pentru a contracara tendinţele negative.

A rămas celebră declaraţia din luna septembrie, anul trecut, a ministrului francez al apărării, Herve Morin, care a declarat, la o întâlnire informală a omologilor săi, din UE, că dacă ei nu acţionează ca propriile capacităţi de apărare să devină semnificative, atunci Europa riscă să devină un protectorat:
”50 de ani, de acum încolo, vom deveni un pion în echilibrul dintre noile puteri. Şi vom fi sub umbrela protectoare a alianţei dintre SUA şi China.”

Remarcile ironice ale lui Morin erau generate de diminuările, deloc neglijabile, ale bugetelor de apărare ale ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Pornind de la această incontestabilă realitate, Varşovia a militat pentru a revitaliza strânsa coordonare între Polonia, Franţa şi Germania. Unii analişti chiar au privit cu speranţă reapropierea celor trei componente ale Triunghiului de la Weimar.

Iluzie demantelată de reuniunea din februarie a.c., a înalţilor reprezentanţi ai celor trei state, derulată la Varşovia. Una care a confirmat că divergenţele sunt mari între Polonia, Germania şi Franţa, atunci când vine vorba de priorităţile europene.

Una dintre acestea? Viitorul armelor nucleare americane, amplasate în Europa. Polonia doreşte menţinerea lor, pe bătrânul continent. Dar Germania se opune.

De altfel, Angela Merkel – al doilea cancelar german, din istoria relaţiilor bilaterale cu Statele Unite, căruia i s-a oferit posibilitatea să rostească un discurs în faţa camerelor reunite ale Congresului SUA -, a fost privită cu răceală, de presa de peste Ocean, datorită angajamentului public de a muta rachetele nucleare americane, în câţiva ani, în afara teritoriului german.

Prin adoptarea, în mod oficial, de către guvernul de la Berlin, a deciziei de a iniţia redislocarea armelor menţionate, Germania a transformat o chestiune tehnică, nesemnificativă, la nivelul aliaţilor, într-o focalizare a atenţiei acestora pe un element disuasiv central al strategiei Alianţei.

Chiar dacă numărul şi locaţiile armelor nucleare americane sunt strict secrete, Pentagonul nu a confirmat, nici nu a dezminţit informaţia conform căreia 61 de bombe de tipul amintit sunt stocate la Baza Forţelor Aeriene Germane/F.A.G., de lângă satul Buechel, în sud-vestul landului Rheinland-Pfalz.

Dar, purtătorul de cuvânt al armatei federale germane a recunoscut că piloţii militari continuă antrenamentele în cursul cărora simulează lansarea rachetelor nucleare, din avioanele lor, de tipul „Tornado.”

Partea interesantă? F.A.G. vor fi dotate, din anul 2013, cu avioane de luptă de tipul „Eurofighter”, care nu sunt prevăzute cu facilităţi tehnice menite a permite transportarea şi lansarea armelor nucleare. „Eurofighter” va înlocui „Tornado.”

Nu integral! Conform unei precizări a ministerului german de externe, vor fi păstrate câteva avioane „Tornado”, până cel puţin în anul 2020, ca măsură de precauţie, în cazul declanşării unui război nuclear. Aceste aeronave vor staţiona la baza aeriană Lechfeld, din Bavaria, de unde vor zbura spre Buchel, pentru a încărca, în situaţii de urgenţă, bombele americane.

Dacă Polonia doreşte menţinerea armelor nucleare ale SUA, iar Germania are poziţia deja explicată, Franţa face opinie separată, pentru simplul motiv că are propriul arsenal nuclear.

În plus, Parisul este – după cum o demonstrează şi participarea franceză la operaţiunea NATO, din Libia -, adeptul utilizării forţelor expediţionare.

Se va resemna Varşovia, în faţa intereselor diferite ale Berlinului şi Parisului? Nu. Menirea Poloniei, după vizita recentă a preşedintelui Barack Obama, la Varşovia, fiind aceea de a consolida flancul răsăritean al NATO, de la Marea Baltică, la Marea Neagră.

Conform declaraţiei publice a ministrului polonez al apărării, Bogdan Klich, preşedinţia Poloniei are patru priorităţi militare extrem de ambiţioase:

1. Concentrarea atenţiei pe grupurile de luptă ale Uniunii Europene, compuse din unităţi speciale ale statelor membre;

2. Susţinerea capacităţilor militare ale UE, prin reformarea structurii de comandă existentă la ora actuală;

3. Îmbunătăţirea relaţiilor UE cu NATO;

4. Angajarea într-un dialog strategic, cu statele membre ale iniţiativei Parteneriatului Estic al UE, respectiv Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Georgia şi Ucraina.

Şase state care se află pe orbite diferite, unele mai apropiate, altele tot mai depărtate de reţeaua stagnării numită C.S.I. – Comunitatea Statelor aparent Independente. Un C.S.I. supus de Moscova, într-o manieră autocratică.

Rusia fiind acum în faza conştientizării, de către tot mai mulţi alegători, a faptului că o schimbare majoră este necesară în societate. Dovada? Ultimul sondaj de opinie, realizat de Centrul de Studiere a Opiniei Publice, arată că dacă alegerile ar avea loc luna aceasta, partidul lui Putin, Rusia Unită, ar obţine 58,3% din voturi. Atenţie! În noiembrie 2010 avea 63%, din opţiunile repondenţilor la investigaţia sociologică…

Într-un asemenea context, parada militară de la Chişinău, cu noul pas de defilare şi uniforme cu un design total schimbat, nu va face decât să readucă în atenţie declaraţia lui Vitalie Marinuţă, ministrul apărării.

Republica Moldova îşi va accelera şansele de prosperitate şi securitate prin integrarea nu doar în Uniunea Europeană, ci şi în NATO, Alianţă care, pe baza deciziei Sumitului de la Lisabona, are deja trecută, pe harta de la Bruxelles, apărarea de facto a landului dintre Prut şi Nistru.

De jure? Este o chestiune de timp. Şi luciditate.

Un test major pentru încă liderii Alianţei pentru Integrare Europeană. Probabil, ultimul.

Îşi vor sincroniza “ceasul” cei trei crai ai A. I. E.?

Cum ar trebui să înceapă ziua de lucru a preşedintelui celui de-al doilea stat românesc? Dar a premierului de la Chişinău? Şi chiar a ex-preşedintelui Republicii Moldova, hâtrul Mihai Ghimpu? Cu revista presei americane! Pentru că, începând din 2012, Casa Albă va accelera integrarea, în arealul occidental, a landului dintre Prut şi Nistru. Washingtonul pariind pe generaţia tânără. Iar Moscova? A mizat (în virtutea încremenirii în proiectul sovietic) pe cei care viaţa îi scoate treptat din arealul activ al societăţii. Una aparent prostită cu iluzia fluturării Drapelului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Asta într-o lume unde contează ce produci, din ce trăieşti, la ce te pricepi mai bine. Nu pe umărul cui încerci să plângi. Fie acesta liderul imperial care savurează un pahar de vodcă, sau cel democrat, care degustă liniştit “The Best Bourbon Whiskey”.

Şi ce indică mass-media de peste Ocean? Postul TV ABC News, cu cele mai bune conexiuni la actuala administraţie americană, a difuzat, pe 19 iulie a.c., un sondaj interesant. Conform acestei testări a convingerilor alegătorilor americani, majoritatea dintre aceştia cred că republicanii din Congres susţin interesele marilor corporaţii, în timp ce preşedintele Obama protejează clasa de mijloc şi întreprinderile mici.

59% dintre repondenţii la sondaj afirmă că reprezentanţii partidului republican, în Congresul SUA, sunt mai preocupaţi, decât actualul şef al statului, de soarta instituţiilor financiare americane. Iar 67% dintre cetăţenii Statelor Unite nu au niciun dubiu că acelaşi partid are drept prioritate vizibilă grija faţă de interesele marilor societăţi de afaceri. Asta fiind „pajura”, de pe reversul monedei mediatice lansate cu sondajul menţionat.

„Capul?” Are, pe faţa aceleiaşi monede, imaginare, chipul lui Obama. 53% dintre americani susţin moral politica actualului preşedinte, de sprijinire a clasei de mijloc, faţă de doar 35% care o dezavuează. Barack Obama îi învinge, la puncte, pe republicani – cu 47% pentru şi 37% contra – şi în privinţa preocupării sale constante pentru cei ce dezvoltă mici afaceri, deci au interese economice „pentru dumneavoastră şi familia proprie.”

Acest sondaj a fost realizat pentru ABC News de “Langer Research Associates”, indicând că Barack Obama este mai simpatizat, decât republicanii, în rândurile alegătorilor independenţi, 52% dintre aceşti repondenţi fiind de partea sa, datorită politicii lui de ajutorare a clasei de mijloc şi numai 33% împotrivă.

Mesajul esenţial al sondajului? Grija lui Obama pentru concetăţenii de condiţie medie şi modestă este un element cheie al durabilităţii sale la Casa Albă. Asta fiind vestea bună pentru fărâma de speranţă, nemărturisită, a lui Dmitri Medvedev, al cărui dorit secund mandat la Kremlin ar beneficia de un substanţial sprijin, din partea realesului de peste Ocean.

Şi ştirea nedorită de centurionii premierului Vladimir Putin. Un politician care pare a nu putea trăi decât cu gândurile la trecut. Un şef de executiv ce nu numai că are controlul presei ruse, dar şi induce teme publice false, menite a aţâţa ura împotriva liderilor unor ex-republici sovietice, precum Georgia şi Estonia.

De pildă, acum conducerea statului georgian este acuzată de faptul că s-a decis reamplasarea unui obelisc – dedicat memoriei victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial – din centrul oraşului Batumi, la marginea acestei localităţi. În buna tradiţie stalinistă, oficialităţi de la Moscova şi lideri ai ultimelor organizaţii a veteranilor de război au criticat – “cu asprime”, bine că nu au gafat să folosească expresia sovietică „cu mânie revoluţionară” – măsura redislocării monumentului menţionat.

În aceeaşi zi, tot în presa din capitala rusă, era difuzată ştirea:”cimitir militar vandalizat în Estonia.” Actul, evident condamnabil, fiind atribuit unor vandali. Din nou, vigilente, şi la comanda clară a Moscovei, organizaţiile locale de veterani sovietici – ca să nu fie niciun dubiu – au cerut o investigare a celor petrecute cu mormintele soldaţilor care au luptat pentru interesele hegemoniste ale URSS şi pedepsirea celor vinovaţi, ca şi cum autorităţile estoniene nu ştiau ce au de făcut.

Asta va însemna un eventual al treilea mandat prezidenţial al lui Putin. Ameninţări. Condamnări. Zăngănit de arme. Şi aliaţi pe măsură. Unul fiind Iranul.

La Teheran fiind aceeaşi isterie a condamnării în contumacie.
De data asta, înalţii prelaţi iranieni anunţând, nici mai mult, nici mai puţin, decât judecarea, în absenţă, a 26 de oficiali americani, acuzaţi de violarea drepturilor umane. Pe listă se află ex-secretarul apărării Donald Rumsfeld, adjunctul lui, din acea vreme, Paul Wolfowitz, şefii fostelor centre de detenţie a insurgenţilor islamişti, de la Guantanamo şi Abu Ghraib şi comandantul crucişătorului american „USS Vincennes”, care a doborât un avion al companiei Iran Air, în 1988, ce nu s-a supus avertismentelor de a schimba ruta iniţială, în zona aflată sub protecţia forţei expediţionare a SUA. Motivul acestui proces mimat? Sancţiunile impuse de Statele Unite Iranului, care continuă să îşi dezvolte programul militar, ce va fi finalizat cu producerea în serie a armei nucleare.

Tocmai acum, la Moscova, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse a anunţat decizia de a se trece, pe plan autohton, la construirea dronelor – avioane fără pilot –, produse până acum de concernul VEGA. Makarov a mai precizat că Rusia a cumpărat anterior un număr de drone produse de israelieni, pe care le utilizează pentru a antrena personalul propriu, din forţele aeriene. Rusia fiind statul care condamna utilizarea, de către americani, a dronelor în Afganistan şi Pakistan, pentru lichidarea unor lideri ai militanţilor islamici.

Din fericire, Obama menţine iniţiativa acţiunilor constructive, în relaţia cu tandemul politic de la Moscova. Aşa se explică faptul că Rusia şi SUA au convenit acum facilitarea eliberării vizelor între cele două state, acordul bilateral urmând a intra în funcţiune înainte de finele acestui an! Noul document prevede prelungirea duratei vizei cu intrări multiple, de la 1 la 3 ani.

Conform Departamentului rus pentru Statistică, în primele trei luni ale anului 2011, a existat o creştere cu 54% a ruşilor care vor să vadă, cu ochii lor, America la ea acasă.
Cât de mare este dorinţa de libertate a conaţionalilor lui Putin!
Iar prelungirea menţionată nu va face decât să dubleze fluxul actual spre Ţara Libertăţii, conştient asumată.

Expertul rus Serghei Zatsepilov crede că noul acord va mări şi numărul turiştilor americani care vor veni în Rusia nu doar să o viziteze, ci şi să identifice oportunităţi de investiţii, menite a contribui la modernizarea statului rus.

Până când Obama se va decide la un gest politic care să indice alegătorilor ruşi că merită să voteze pentru democraţie, nu pentru autocraţie, la Moscova – „locul de unde încă iau lumină” nu puţini dintre preşedinţii ex-republicilor sovietice – s-au publicat primele rezultate ale celei de-a 13 consultări,

pe probleme bilaterale, între Rusia şi Germania.

Ce a discutat Dmitri Medvedev cu Angela Merkel?
„Probleme cheie ale relaţiilor economice bilaterale, situaţia politică din lume, inclusiv conflictele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, preocupările societăţii civile din Rusia şi Germania.” Cei doi au abordat şi situaţia din Libia şi Siria – unde Moscova pierde teren văzând cu ochii -, relaţiile dintre Israel şi autorităţile palestiniene, conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah şi…Transnistria.

Concluzia finală? Bună de trimis naivii în ceaţă! Participanţii la aceste discuţii „îşi vor sincroniza ceasurile lor”, pe fiecare dintre problemele enunţate. Adică… vor rămâne ca acum. Cel puţin până când noul preşedinte de la Kremlin va da mâna cu câştigătorul alegerilor prezidenţiale, din SUA, anul următor.

Atenţionat de opoziţie, că revenirea sa la Kremlin va genera un boicot economic tacit al Occidentului, premierul Vladimir Putin a dat o replică inteligentă, pe 20 iulie a.c., afirmând că investiţiile străine în economia Rusiei au crescut cu 39% în perioada ianuarie-iunie 2011, comparativ cu perioada similară a anului trecut. Asta însemnând o infuzie de 27 miliarde $ în economia rusă.

Cu toată privirea, aparent liniştită, a fostului ofiţer KGB, ajuns acum liderul de facto al Federaţiei Ruse, societatea rusă fierbe, pe plan politic, departajările fiind tot mai vizibile, de la o zi la alta.

Astfel, tot pe 20 iulie a.c., vicepremierul Igor Suvalov a aderat la făcătura politică a lui Putin, caraghioslâcul numit Frontul Popular al Tuturor Ruşilor. Un cadru electoral în care au fost băgate, la grămadă, sindicate, organizaţii neguvernamentale, asociaţii de afaceri şi grupuri de tineri. Unele dintre aceste structuri şi-au exprimat public indignarea de a fi fost introduse în Frontul lui Putin, fără ca să li se ceară consimţământul.

Este incredibil cum – dincolo de declaraţiile absolut aiuritoare ale unor grupuscule, precum „armata feminină a lui Putin”, cea mai proastă opţiune în campania electorală declanşată neoficial – premierul rus nu înţelege exact ce nu a priceput, multă vreme, şi Vladimir Voronin.

O epocă istorică s-a încheiat. America a ajuns la punctul zero al slăbiciunii sale economice, de unde va decola spre echilibrul care i-a asigurat prosperitatea. Ruşii lucizi vor să trăiască demn la ei acasă, într-o democraţie necruţătoare cu corupţia şi abuzurile liderilor cu mentalitate stalinistă. Ex-republicile sovietice, de la marginea muribundei Comunităţi a Statelor Independente au o şansă de a fi stăpâne la ele acasă. Cu condiţia să nu întoarcă spatele exigenţelor, de ordin democratic, ale Occidentului.

Nici Marian Lupu, nici Vlad Filat şi nici Mihai Ghimpu nu sunt pe veci în fruntea celui de-al doilea stat românesc. Orice deraiere spre Răsărit nu va readuce pe comunişti la putere. Ci o nouă generaţie de lideri. Tineri. Şi care ştiu că la Washington D.C. sunt primiţi cu onoruri, în Congresul SUA, doar cei care reuşesc să taie nodul gordian dintr-o lovitură.

În cazul Basarabiei fiind vorba de cordonul politic ombilical cu moştenitorii autocraţi ai Imperiului Sovietic.