În drum, spre al doilea mandat prezidenţial…(video)

Preşedintele Barack Obama mergând de-a lungul Colonadelor de la Casa Albă, în drumul său spre Biroul Oval, pe 3 Mai 2012.
Fotografie de Lawrence Jackson

CASA ALBĂ:

În această săptămână, preşedintele a călătorit în Afganistan, ca să semneze un acord de parteneriat strategic istoric, a vizitat trupele dislocate acolo şi s-a adresat poporului american despre responsabilitatea încheierii războiului.
Preşedintele s-a mai deplasat şi la Fort Stewart, ca să semneze un ordin executiv, pentru a proteja pe membrii forţelor armate şi pe familiile lor, contra practicilor de marketing înşelătoare, a vorbit la Casa Albă, la dineul anual al corespondenţilor de presă, a salutat prezenţa, în Statele Unite, a primului-ministru al Japoniei, şi a vorbit la conferinţa dedicată construcţiilor şi meseriilor necesare edificării acestora.

Cum îşi onorează americanii veteranii? (video)

Premieră americană absolută, în ultimii 13 ani

CASA ALBĂ: Dependenţa Americii de petrolul străin a scăzut în fiecare an, de când preşedintele Obama a preluat mandatul. În 2010, SUA a importat mai puţin de 50 la sută din petrolul pe care îl consumă naţiunea americană – premieră absolută în ultimii 13 ani – şi această tendinţă a continuat în 2011.

Recurgerea la mai puţin petrol importat are la bază o serie de motive, nu în ultimul rând faptul că producţia autohtonă a crescut în Statele Unite. De fapt, America produce mai mult petrol astăzi decât oricând în ultimii opt ani. Ca parte a strategiei sale de a creşte producţia de petrol în condiţii de siguranţă, preşedintele Obama a deschis milioane de hectare noi, pentru explorarea zăcămintelor de petrol şi gaze, iar acum SUA are mai multe instalaţii petrolifere decât restul lumii.

Preşedintele a invitat veterani la o premieră cinematografică (video)

Preşedintele Barack Obama şi Prima Doamnă Michelle Obama a invitat un grup de eroi americani la Casa Albă, pentru a viziona, seara, un film special. Oaspeţii au fost dintre rândurile celebrilor aviatori Tuskegee, acum veterani de război, afro-americani care au învins segregarea rasială, pentru a deveni unul dintre grupurile de luptă cele mai respectate din Al Doilea Război Mondial, militari ale căror victorii în luptă au pregătit calea pentru integrarea lor deplină în armata SUA.

Filmul pe care l-au vizionat s-a numit “Red Tails”, o premieră în acest an, care reconstituie povestea temerarilor Tuskegee. “Cozile Roşii” a fost produs de George Lucas, regizat de Anthony Hemingway, având în distribuţie pe Cuba Gooding Jr., care s-a alăturat preşedintelui, Primei Doamne şi aviatorilor, pentru vizionarea de la Casa Albă.

Ce a înţeles Victor Ponta…

Preşedintele Barack Obama l-a chemat, la Casa Albă, pe generalul David Petraeus, directorul CIA, pentru o ultimă evaluare a situaţiei din România.

Generalul Petraeus:

- Domnule preşedinte, cel mai bun semnal l-a dat liderul tânăr al partidului încă supervizat de veteranul Iliescu. Victor Ponta, prin discursul său echilibrat, a lăsat să se înţeleagă că a priceput rostul lui Ungureanu. Vine Iranul. Iar pe Mihai Răzvan îl ştim. Îi cunoaştem potenţialul şi modalitatea de surmontare a unei situaţii de criză, care, în varianta cea mai grea, se poate prelungi mai multe luni.

Primul infanterist marin american decorat cu Medalia de Onoare

Agenţia Associated Press a informat despre acordarea, de către preşedintele Barack Obama, a celei mai înalte distincţii militare unui infanterist marin, despre care întreaga Americă a aflat că a salvat, prin curajul său, viaţa a 36 de camarazi americani şi afgani, pe timpul unui intens schimb de focuri, în Afganistan.

Concret, şeful Statelor Unite a conferit Medalia de Onoare militarului Dakota Meyer, în vârstă de 23 de ani, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Casa Albă. El a salvat de la moarte combatanţi afgani şi americani, în timpul unei bătălii purtate cu talibanii, în anul 2009.

Supravieţuitorii acesteia au depus mărturie că Dakota Meyer a dat dovadă de sânge rece şi a ucis personal opt insurgenţi, în pofida faptului că a fost rănit de o schijă, la braţ.

Este al treilea militar american în viaţă şi primul din Infanteria Marină a Statelor Unite, care a fost recompensat, pentru temeritatea sa, cu Medalia de Onoare, pentru acţiunile derulate în Irak şi Afganistan.

Când Pentagonul a început selectarea candidaţilor pentru această distincţie supremă, Dakota Meyer se mai afla pe tărâm afgan.

Fiind informat că ar putea fi desemnat drept cel mai bun candidat la acest titlu de mare onoare, Meyer a răspuns cu modestie:”Mă mir, atunci nu mi-am făcut decât datoria.” El a trecut în rezervă în luna iunie, 2010.

La finalul ceremoniei, preşedintele Obama l-a invitat pe infanteristul marin Meyer la o bere, servită pe o terasă din apropierea faimoasei Rose Garden.

Gestul prezidenţial este unul meritoriu. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie uitată ţinta reală – voturile rezerviştilor americani -, cărora le-a promis locuri de muncă. Aici fiind vorba de peste un milion de conaţionali. Unii dintre aceştia fiind întorşi din teatrele de operaţii irakian şi afgan, pe timpul primului mandat al lui Obama.

Propunerile S.U.A. pentru Rusia vizând apărarea antirachetă

Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”

Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.

Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.

Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.

Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.

Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.

Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:

I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”

II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”

III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.

IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.

Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.

În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.

Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.

În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.

Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.

Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.

Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”

Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.

Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!

Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?

Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane - va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.

Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.

Ţânţarul Grigore Cartianu şi incultura geopolitică

Pe cetăţeanul român Cartianu Grigore l-am văzut o singură dată, în slip – el şi fiinţa însoţitoare – la mare. Venise ca tot omul în concediu. Simplu. Modest. Tăcut.

Americanii sunt sătui de fraierii lor.

Mentalitatea de învingători – la experţii C.I.A.

Preşedintele Barack Obama, în incinta C.I.A., alături de directorul Agenţiei Centrale de Investigaţii, Leon Panetta

Într-un moment în care preşedintele Statelor Unite ale Americii se află într-un ofensiv periplu european, a fost difuzată alocuţiunea sa, la sediul Agenţiei Centrale de Investigaţii/C.I.A., rostită la finele săptămânii trecute.
Demnă, necesară, vizionară.

O sinteză a acestei luări de poziţie publice poate oferi perspectiva de acţiune actuală, a lui Barack Obama, care, pentru prima oară, de la preluarea postului suprem, la Casa Albă, are toate şansele de a câştiga şi al doilea mandat prezidenţial.

Iniţial, preşedintele Obama a explicat audienţei – formată din toţi şefii (contra)spionajului american şi principalii lor subordonaţi -, că atunci când l-a ales pe Leon Panetta, ca director al C.I.A., a mizat pe faptul că acesta va fi un avocat puternic pentru agenţia sa, şi va întări capacităţile existente, pentru a face faţă ameninţărilor actuale.

În acelaşi timp, când l-a numit pe Jim Clapper, ca director al Comunităţii Naţionale de Informaţii, l-a însărcinat cu misiunea de a se asigura că această orgolioasă, sensibilă şi extrem de reactivă structură – deloc vizibilă public – va activa ca o echipă integrată.

Barack Obama a apreciat că aceşti doi lideri şi-au îndeplinit mandatele încredinţate, împreună cu colaboratorii lor.
Preşedintele S.U.A. a reamintit asistenţei că este a treia vizită pe care o întreprinde la Langley, sediul C.I.A., de când se află la Casa Albă.

La prima sa vizită, câteva luni după ce exercita deja atribuţiile prezidenţiale, a remarcat că această agenţie, ca şi întreaga comunitate americană de informaţii este fundamentală pentru securitatea naţională a Statelor Unite.

Ulterior, după vizita menţionată, Barack Obama l-a chemat pe Leon Panetta, în biroul său, din Washington D.C., şi i-a cerut, în mod expres, să facă din uciderea sau capturarea lui bin Laden prioritatea numărul 1, în războiul vizând înfrângerea Al-Qaeda.

A urmat un efort dublu al agenţilor C.I.A., ca şi al experţilor întregii comunităţi americane de informaţii.

A doua vizită, a preşedintelui Obama, la sediul din Langley, s-a derulat în circumstanţe mult mai sumbre.
Erau zile când tocmai a fost onorată memoria a şapte patrioţi americani, care şi-au dat viaţa în această luptă, contra Al-Qaeda, în Afganistan. Numele lor fiind acum trecut pe zidul memorial de la intrarea în clădirea Agenţiei Centrale de Investigaţii.
Sacrificiul lor fiind o motivare suplimentară a hotărârii de a câştiga războiul dus împotriva reţelei teroriste conduse, atunci, de Osama bin Laden.

A treia vizită, cea din 20 mai a.c., la sediul C.I.A., a avut drept unic scop transmiterea directă a mulţumirilor liderului superputerii lumii – în numele tuturor cetăţenilor americani – pentru modul în care şi-au făcut datoria experţii în războiul nevăzut, care au identificat locul unde se afla Osama, permiţând astfel repurtarea celei mai semnificative victorii împotriva Al-Qaeda.

Aşa a fost posibil, a susţinut şeful executivului american, ca raidul SEAL să devină un succes, fiind rodul unui efort colectiv:
- Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna, la Washington! (râsete în sală). Parte a provocărilor muncii de culegere de informaţii este necesitatea ca aceasta să rămână secretă…Sunteţi primii care sunteţi blamaţi, când activitatea decurge nesatisfăcător, şi sunteţi ultimii care primiţi încredere, când lucrurile se derulează normal. Iată de ce acum trebuie să celebrăm succesul vostru.

Din acest motiv, preşedintele Obama s-a deplasat la sediul C.I.A., pentru a le mulţumi direct celor care au contribuit la puternica lovitură dată Al-Qaeda. Anonimi care au muncit din greu pentru a identifica şi monitoriza acel curier secret care i-a condus, fără să ştie, la ascunzătoarea lui Osama bin Laden.

Când a fost la briefingul pregătit de Agenţia Centrală de Investigaţii, în vara anului 2010, Barack Obama a înţeles că reţeaua americană de informaţii a reuşit colectarea de date menite a fundamenta decizia finală – de lichidare a liderului Al-Qaeda.

În lunile care au urmat, la Casa Albă s-a ţinut cont, în mod constant, de recomandările comunităţii de informaţii: suplimentarea datelor iniţiale, colectarea de noi probe ale existenţei lui bin Laden în vila respectivă, luarea în discuţie a diferitelor ipoteze de acţiune.

Preşedintele a apreciat faptul că liderii intelligence-ului american nu s-au sfiit să îi spună în faţă lucruri ce trebuia să le ştie, oricât de incomode ar fi fost acestea. Apoi Obama a remarcat:
- Şi atunci noi am făcut ceva remarcabil în Washington D.C. – am ţinut secretul! (râsete şi aplauze în sală). Aşa trebuia să fie!

Când a venit momentul să se ia o decizie, nu exista siguranţa că bin Laden este 100% în vila sa.
Riscurile posibile, la adresa vieţii luptătorilor din forţele speciale americane erau imense.
Iar consecinţele ratării operaţiunii puteau fi enorme.

Dar preşedintele Obama a luat hotârârea cunoscută, pentru că a avut încredere în abilităţile personalului militar şi a celui din intelligence:
- Am pariat pe voi! Şi acum întreaga lume cunoaşte că încrederea investită în voi a fost justificată. La fel de justificată şi impresionantă cu ceea ce aţi realizat voi.

Asta pentru că lupta împotriva Al-Qaeda nu a început în 11 septembrie 2001, mulţi agenţi ai C.I.A. luptând contra teroriştilor din această organizaţie de ani buni, înainte ca aceştia să atace ambasadele americane din Africa.

Bătălia împotriva nălucilor terorii este cea care marchează actuala generaţie de experţi ai C.I.A., în opinia lui Obama:
- Aţi reuşit această victorie acţionând împreună – C.I.A., Agenţia de Securitate Naţională, Oficiul Naţional pentru Cercetare, Agenţia Naţională pentru Informaţii Geospaţiale, ODNI/Oficiul Directorului pentru Informaţii Naţionale, Centrul Naţional pentru Antiterorism, experţi civili şi militari, din întreaga ţară. Aşa şi trebuie să lucreze această comunitate, folosind fiecare capacitate umană, tehnică, colectând, analizând, comparând, integrând informaţiile diverse vizând o temă de interes naţional. Şi acţionând pe baza lor.

Aşa a fost posibilă – a remarcat Barack Obama – repurtarea celui mai mare succes al muncii de (contra)informaţii din întreaga istorie a Statelor Unite.

Dar războiul împotriva Al-Qaeda nu s-a sfârşit.

De acum înainte, fiecare terorist din această organizaţie va trebui să fie prudent, deoarece fiecare imagine video, fotografie şi filă, din milioanele detectate în computerele preluate din vila lui bin Laden vor fi cercetate amănunţit, iar cei identificaţi vor fi depistaţi, urmăriţi şi anihilaţi oriunde s-ar afla.

Pentru că scopul final rămâne înfrângerea structurii Al-Qaeda.

Din perspectiva prestigioasei victorii obţinute prin lichidarea lui Osama bin Laden, S.U.A. este ţara oamenilor care atunci când îşi propun ceva, lucrează în echipă, îşi promovează valorile şi doresc să depăşească orice dificultate, dovedind lumii întregi, susţine preşedintele Obama, că pentru ei nu există ceva imposibil de realizat.

O mentalitate de învingători, cu care, din păcate, Europa, nu se poate lăuda.

Pentru liniştea lui Adrian Năstase

Cel mai dinamic şi autonom premier postdecembrist, inconfundabilul Adrian Năstase, a postat pe blogul personal rânduri de interes public.

Le voi comenta ca un simplu conaţional al Domniei Sale – termen corect pentru perioada în care a condus, cu o mână de fier, executivul de la Bucureşti.

Sunt un concetăţean care, totuşi, a avut şansa, de trei ori, să se afle în preajma lui.

Prima oară – la un simpozion organizat la Palatul Cotroceni – când a mustrat pe cineva, azi parlamentar PSD, în legătură cu unele imperfecţiuni organizatorice, generate de prezenţa lui Traian Băsescu, invitat sosit cu întârziere, autopostat pe ultimul rând, extrem de nervos, chiar gata de “decolare”- cu combustia internă specifică fiecărui Scorpion.

A doua oară – la o conferinţă internaţională în inima Bucureştilor, unde m-am convins că premierul de atunci nu are nicio reacţie de respingere faţă de alegători care intră cu el în discuţii aleatorii.

Dimpotrivă! Îi place dialogul informal, imprevizibil, atipic.

A treia oară? Pe timpul periplului comun, în Kuweit şi Irak, când a purtat, cu mândrie, deloc mimată – deci înaintea actualului prezident! -, uniforma pentru deşert a forţei expediţionare a Armatei României.

Dintr-o asemenea perspectivă am citit relaxat rândurile-gânduri ale celui mai puternic cancelar pe care l-a avut statul român, după lovitura de stat din decembrie 1989.

Voi reproduce şi comenta doar pasajele care mi se par relevante.

Iniţial, Adrian Năstase reproduce un dialog insignifiant între curioasa teleastă Livia Dănilă – asta ca să fiu elegant – şi preşedintele României.

Zero informaţii! Zero bani.

Chiar dacă una dintre temele abordate părea interesantă: statutul minorităţilor.

Apoi, ex-premierul Adrian Năstase reproduce capitolul V al Proiectului de lege.

Iniţiativă benefică, de vreme ce, altfel, niciun alt mijloc de comunicare în masă, nu s-a ostenit să ne lumineze.
Deci, să luăm, pas cu pas, paragrafele sensibile, cu precizarea că fiecare comentariu, pe care îl voi face, va fi cu litere îngroşate.

Începem?

Proiect de Lege privind statutul minorităţilor naţionale din România
Capitolul V. Autonomia culturală
Art. 56. Statul recunoaşte şi garantează autonomia culturală a minorităţilor naţionale.

Culturală, deci nu teritorială. Era ceva ce Casa Albă nu ar fi înghiţit, atâta timp cât mor doar soldaţii români, nu şi maghiari, în Afganistan.

Art. 57. (1) în sensul prezentei legi, autonomia culturală înseamnă capacitatea comunităţii unei minorităţi naţionale de a avea competenţe decizionale în problemele privind identitatea sa culturală, lingvistică şi religioasă, prin consilii alese de către membrii săi.

Nu identitate politică!
Nici militară – ar fi fost ultima greşeală a U.D.M.R., nota bene -, nici economică. Calm, domnilor…

(2) Executarea deciziilor consiliilor astfel constituite este asigurată de structurile proprii sau, după caz, de autorităţile publice competente.

După caz!
Din ciclul încercăm apa cu degetul. Cum vara bate la uşă, temperatura creşte…

Art. 58. Autonomia culturală a minorităţilor naţionale se referă la următoarele categorii de competenţe:
a) elaborarea strategiilor şi priorităţilor privind învăţământul în limba maternă a comunităţilor naţionale;

Ca unul care am trăit mai bine de un an în America, pot afirma că acolo, la citirea acestui rând, orice congresmen ar fi scris drept rezoluţie: Bull Sheet. Intraductibil. Dar inteligibil.

b) organizarea, administrarea şi controlul educaţiei în limba maternă în instituţiile de învăţământ particulare, sau participarea, în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor din sistemul public de învăţământ;

Păi dacă află Barack Obama, că în Statele Unite ale României – Moldova, Ardealul şi Ţara Românească – încă prezidentul Traian Băsescu oferă centrul statului naţional unitar, pe tavă, coloanei a cincea, subvenţionată oficial de Budapesta, o să se uite spre harta Texasului şi o să spună, în dulcele grai românesc:
- Aiasta nu se poate!

c) organizarea, administrarea şi controlul, în condiţiile legii, a instituţiilor culturale de drept privat în limba maternă, sau de cercetare şi dezvoltare a culturii proprii, ori, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor culturale, de drept public;

Numai un premier analfabet, necunoscător al realităţilor Canadei – că doar Emil Boc, săracu’, a poposit peste Ocean, doar la New York, la sediul O.N.U. – ar putea accepta o asemenea gogomănie.
De remarcat totuşi formularea prevenitoare:…în condiţiile legii…participarea în parteneriat.
Aiurea în tramvai! Cel care opreşte în Piaţa Victoriei.

d) înfiinţarea şi administrarea unor mijloace de comunicare în masă proprii, ori participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la organizarea unor posturi, secţii, redacţii, ori emisiuni în cadrul societăţilor publice de radio şi televiziune;

Dacă Traian Băsescu pune botul – dură expresia, dar o merită! – la o asemenea prostie, poate să numere săptămânile care îi mai rămân până la debarcarea sa, nu indic cum, de la conducerea ţării.

g) numirea conducerii instituţiilor particulare de învăţământ cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor culturale de drept privat a minorităţii naţionale respective;
h) avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor publice de cultură a minorităţii naţionale respective, în condiţiile legii;
i) propunerea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat, în care funcţionează subunităţi cu predare în limba maternă;
j) propunerea numirii unor reprezentanţi ai minorităţii naţionale respective în cadrul Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul unor departamente cu atribuţii privind cultura minorităţilor naţionale şi învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale;

Aţi reţinut?
Băieţii de la U.D.M.R. – că bărbaţi nu sunt, eventual dame de companie ale P.D.L.-ului – au o obsesie.
Să propună ei! Să numească! Să controleze!
Avem o problemă de ignoranţă premeditată!
Propun ca, din fondul special al guvernului Boc, să fie finanţată o deplasare, in corpore, a unei delegaţii substanţiale de parlamentari – de toate culorile politice, la paritate – în Canada.
Nu de alta, dar poate aşa P.S.D. şi P.N.L. au în sfârşit argumente occidentale temeinice, pentru a demonta făcătura unei uniuni etnice antinaţionale.

Art. 59. (1) în scopul exercitării competenţelor şi atribuţiilor prevăzute la art. 58, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot iniţia constituirea Consiliului National al Autonomiei Culturale.

Nicio problemă!

Dar fiecare membru al acestui consiliu să jure, la investire, cu mâna pe Constituţia României!

Ex-premierul Adrian Năstase concluzionează, pe blogul personal:

Este evident că proiectul de lege nu este doar o colecţie de prevederi din alte legi, conţinând dispoziţii referitoare la minorităţi. Prin capitolul V, se crează un STAT PARALEL, în unele zone ale ţării. Vă rog să citiţi cu atenţie acest capitol. Prevederile sale nu se regăsesc în nicio altă lege. Poate fi adoptat acest Statut, cuprinzând astfel de dispoziţii, “chiar şi astăzi”? Evident că nu. Şi atunci, de ce minte Băsescu?

Un final apoteotic, nu-i aşa?

Pentru liniştea ex-premierului Adrian Năstase…

… o asemenea lege, dacă va fi promulgată, va fi anulată în câteva ore – şi ştiu ce scriu – de urmaşii celor pe care-i felicita, evident încântat, în deşertul irakian…

Nu toţi românii au grumazul plecat pierzaniei naţionale.

Maestrul Vadim, rezervistul Schnecker şi prezidenţiabila Palin

Dacă memoria nu mă înşeală, ambasada S.U.A. la Bucureşti, prin Centrul Cultural American, a lansat concursul “Benjamin Franklin 2011” pentru elevi de liceu, în vederea participării la o şcoală de vară, de 4 săptămâni, în Statele Unite, în perioada iulie-august 2011, cu toate cheltuielile plătite. O iniţiativă lăudabilă, dar…îmi scapă, intenţionat, cine este acum ataşatul cultural al aceleiaşi ambasade, în capitala României. Unul care cred că ar trebui schimbat din post, pentru deficitul major de comunicare cu un literat român, care nu ar mai ataca, în umila sa gazetă, politica Casei Albe, dacă ar fi tratat măcar cu acelaşi respect, cu care sunt trataţi generalii români expiraţi, şcoliţi te miri unde, peste Ocean, şi aflaţi acum pe linie moartă, sperând într-o ultimă revitalizare, ordonată de Statuia Libertăţii, într-o postură politică oarecare, indiferent de culoare – portocalie, galbenă, albastră, roşie, albastră – dar să fie!
Dumnezeu cu mila…

Literatul se numeşte Corneliu Vadim Tudor. Un pamfletar de temut. Un poet surclasat de Adrian Păunescu. Un jurnalist capabil să scrie singur tabloidul România Încă Mică. Un politician exilat la Bruxelles, ca să înveţe bunele maniere. Un timid, cu excese verbale.

Un semen dominat de propria imaginaţie. Omor scuzabil. În virtutea căruia bate câmpii cu graţie. Ultima temă fiind contestarea împuşcării, de către echipa SEAL, a maestrului teorismului, marca Al-Qaida, defunctul Osama bin Laden. Un asemenea puseu verbal, mai degrabă orgolios, decât ranchiunos, s-a datorat numai autocefaliei ambasadorului american, care percepe liderii de opinie, cu impact la publicul românesc, în funcţie de cum are chef, sau i se sugerează, să urmărească anumite emisiuni TV, între un pahar cu whisky sorbit de unul singur, sau degustat cu campionul nostru naţional, în acest domeniu.

Dar Corneliu Vadim Tudor are o scuză!
Ca formator de opinie, al cărui punct de vedere este urmărit de milioane de români, se simte frustrat de faptul că o ambasadă teoretic echidistantă, precum cea americană, nu îi furnizează – ca altor politicieni, din alte state, inclusiv Pakistan – informaţii de interes public, pe care să le comenteze în cunoştinţă de cauză.
Aşa că nu maestrul Vadim este de vină, că speculează, ca un adolescent furios, operaţiunea de comando a echipei SEAL, în Pakistan.
Ci ataşatul american cultural/militar/de intelligence…

Aceeaşi scuză NU o are unul dintre marii naivi, ca să fiu elegant, ai postului eternei denigrări prezidenţiale – am numit aici tot mai ditirambica Antena 3, unde nu este clar dacă tonul la muzică îl dau femeile sau feminizaţii lui Dan Voiculescu -, rezervistul Niels Schnecker.
Nu este nicio greşeală!
Dacă datele publicate de un săptămânal monden, nedezminţite de tânărul teleast Schnecker, sunt adevărate, acest concetăţean – a cărei podoabă capilară ni-l aduce aduce vag aminte pe Telly Savallas, interpretul memorabilului detectiv Theo Kojak, din Departamentul de Poliţie al metropolei New York – a fost ” colonel în retragere US Army, pilot pe F16, avocat şi mai apoi avocat şi afacerist de succes în Africa de Sud, consilier prezidenţial în SUA, deţinător al centurii negre în Kung-Fu, cu zeci de diplome înşirate pe pereţii propriului birou, posesor a patru cetăţenii şi vorbitor a nouă limbi”.

Ca simplu colonel în rezervă al Armatei României – cu şcoala de ofiţeri făcută 24 de ore din 24 la Sibiu, unde era cel mai dur antrenament, nu în pădurea cu “ochi albaştri” de la Băneasa – presupun că Niels Schnecker a primit gradul menţionat în condiţii predominant onorifice, altfel nu ar fi afirmat, pe 5 mai a.c., la Antena 3, în faţa unei moderatoare mult mai lucide decât el, că are… motive serioase să creadă că Osama bin Laden nu a fost acum ucis deoarece – ţineţi-vă bine ! - nu era timpul suficient (respectiv cele 40 de minute de acţiune în forţă a echipei SEAL) ca să se întâmple aşa ceva.

Stimate conaţional Niels Schnecker,
cu îngăduinţa cuvenită unui bobocel în cariera de teleast,
vă sugerez - total dezinteresat -
să solicitaţi domnului ministru Gabriel Oprea – un civil printre militari şi un militar printre civili –
să vă acorde şansa şi facilitatea de a participa la o zi de antrenament,
cu minunaţii anonimi din forţele speciale române, cei încartiruiţi la Tg. Mureş.
Pun pariu pensia mea pe un an de zile, contra remuneraţiei dvs. lunare, la mister Voiculescu,
că luptătorii români ar fi reuşit în 20 de minute, ceea ce au realizat în 40 de minute americanii,
pentru ca Obama şi echipa sa să aibă parte de un Thriller pe cinste,
în direct şi fără circul desuet de la Antena 3.

Şi dacă tot amintiţi de experienţa dvs. americană
- mai mult mimată, decât probată prin reflexe pragmatice inconfundabile -
poate urmăriţi şi opinia prezidenţiabilei Sarah Louise Palin,
cea programată – de vulturii Americii, doar ştiţi cine sunt aceştia, nu-i aşa? –
ca să îi ia locul lui Obama, dacă nu renunţă la iluzia sa cu Premiul Nobel.
Aparent decernat pentru pace.

Doar nu vă spun un secret atunci când vă reamintesc
că la nivelul conducerii C.I.A. sunt oameni cu simpatii diferite,
unii preferând pe democraţii lui Obama, alţii pe republicani.
Credeţi că aceştia din urmă ar rata şansa
de a dovedi acum minciuna lui Obama,
în legătura cu lichidarea lui Osama bin Laden?

Un general în rezervă, cu păr cărunt,
îmi sugera ideea că aţi fi fost racolat de intelligence-ul israelian.
O minciună sfruntată!
Băieţii din ha-Mosad le-Modi’in u-le-Tafkidim Meiuhadim
au o grilă proprie de selecţie.
Sunt rafinaţi, subtili.
Şi nu încurajează antiamericanii.

Recapitulăm?

Între cele scrise de maestrul Vadim, în săptămânalul ironiilor amare, despre România Încă Mică,
cele declarate, cu o autosuficienţă ridicolă, de colonelul onorific Schnecker
şi madam Palin, optez pentru solicitarea acesteia din urmă,
de a fi date publicităţii fotografiile care să elimine afirmaţiile puerile că bin Laden nu a fost împuşcat acum.

Măcar Sarah Louise Palin are simţul măsurii.

Nume de cod pentru lichidarea lui Osama – “Geronimo”

Nu ştiu dacă preşedintele Barack Obama a ascultat vreodată vreun banc cu Radio Erevan, dar cert este că formula tipică unor glume cu acest pretext a fost folosită, aşa cum relatează Associated Press, de Jay Carney, amuzantul secretar de presă al Casei Albe.

De unde, iniţial, Osama bin Laden a fost înfăţişat ca unul care a generat un schimb de focuri cu echipa SEAL, apărându-se cu înverşunare, acum aflăm că nu era înarmat.

Dacă în primele precizări oficiale se menţiona detaliul că o femeie a fost folosită pe post de scut uman al lui Osama, asta pentru a-i accentua lipsa de scrupule, acum ni se comunică că soţia sa nu a fost ucisă. Cea de lângă el, pentru că bin Laden avea două neveste şi trei copii.

Şirul comicăriilor marca Jay Carney a continuat la conferinţa de presă de la Casa Albă. Da, Osama nu era înarmat, dar a opus rezistenţă. Împuşcătura în cap probează altceva. Că a fost împuşcat exact în clipa în care a fost văzut, fără ezitare.

Da, una dintre soţiile sale nu a fost omorâtă, dar a fost împuşcată în picior, de membrii comandoului, la etajul trei, al vilei lui bin Laden, mai susţine Carney.

Jurnaliştii americani, răbdători şi iscoditori, au dorit totuşi să ştie cum a fost emisă prima versiune a rezistenţei, cu arma în mână, a lui Osama. Încolţit, Jay Carney a replicat că opunerea la acţiunea luptătorilor SEAL nu a implicat utilizarea, de către liderul Al-Qaida, a unei arme de foc!

În opinia secretarului de presă, versiunea iniţială furnizată ziariştilor „la cald” era rodul primelor rapoarte despre operaţiunea rapidă a comandoului american.

După cum deja se ştie, luni, 2 mai a.c., John Brennan, consilierul preşedintelui Barack Obama pentru antiterorism, a declarat că el crede că soţia lui Osama a fost ucisă, în timp ce făcea, cu trupul ei, un scut uman, în faţa liderului reţelei teroriste menţionate, pentru lichidarea căruia a fost organizat raidul SEAL, de 40 de minute.

Pentru a se edifica asupra circumstanţelor reale, unii ziarişti de peste Ocean au contactat experţi în regulile de angajare în asemenea acţiuni de comando. Aceştia au precizat că deschiderea focului de către luptătorii SEAL, imediat ce au descins în camera unde era Osama, se justifica la cea mai mică mişcare sesizată în acea încăpere!

Secretarul de presă Carney a mai precizat că femeia ucisă în raidul din vila lui Osama făcea parte dintr-o altă familie ce locuia acolo. Ea a fost împuşcată la etajul unu, nu la al treilea etaj, unde a fost găsit şi ucis bin Laden.

Tot la primul etaj au fost împuşcaţi şi doi curieri ai Al-Qaida, femeia nimerindu-se acolo în schimbul de focuri ce a avut loc între terorişti şi luptătorii SEAL.

Bin Laden şi membri ai familiei sale au fost găsiţi la etajele doi şi trei ale vilei.
Imperturbabil, Carney a mai declarat:”Era o îngrijorare, că Osama se va opune operaţiunii de capturare şi într-adevăr el a rezistat.” Cum? Rămâne aparent un mister.

Dar, după balta de sânge, filmată în dormitorul unde a fost ucis, este clar, pentru orice militar, că bin Laden a fost mitraliat şi după ce a fost împuşcat în cap.

Oficialii Casei Albe au schimbat şi descrierea modului în care Obama şi echipa sa au putut urmări acţiunea luptătorilor SEAL. S-a recunoscut faptul că acţiunea a fost monitorizată în timp real, dar nu s-a mai precizat dacă au fost vizionate imagini şi auzite sunete.

Pentru ca să fie atenuată impresia că preşedintele Obama a urmărit live/în direct lichidarea lui Osama, Leon Panetta, directorul Agenţiei Centrale de Investigaţii a specificat, pe 3 mai ac., că „atunci când aceste echipe au intrat în vilă, vă pot spune că a fost o perioadă de 20, până la 25 de minute, în care, într-adevăr, noi nu am ştiut exact ce se întâmpla acolo şi au fost câteva momente foarte tensionate, când noi aşteptam informaţiile. În final, amiralul Mc Raven a venit la noi şi ne-a informat că i s-a transmis cuvântul GERONIMO, care era numele de cod pentru confirmarea faptului că l-au lichidat pe bin Laden.”

Nici vorbă de capturare.

OBAMA – SURPRINS DE PROTESTUL PROPRIILOR SUSŢINĂTORI

Joi, 21 aprilie a.c., preşedintele Barack Obama a avut parte de o surpriză, ce a fost filmată de jurnaliştii prezenţi la o acţiune de colectare a unor fonduri, pentru Comitetul Naţional Democrat.

După cum relatează agenţia de ştiri Associated Press, chiar la mijlocul discursului său, un grup de cetăţeni au început să cânte, protestând faţă de tratamentul guvernamental acordat lui Bradley Manning, cel căruia i se atribuie scurgerea de informaţii clasificate spre portalul consacrat dezvăluirilor senzaţionale – Wikileaks.

Obama se adresa unei audienţe de 200 de donatori, la Hotelul St.Regis, din San Francisco. Unii dintre ei achitând, anterior, chiar şi 35.800$ pentru a avea un loc la acest dineu.

Pe neaşteptate, o femeie într-un costum alb s-a ridicat în picioare şi a spus:”Domnule preşedinte, am scris un cântec pentru dumneavoastră.”

Instantaneu, masa de 10 persoane la care se afla, a început să cânte, în semn de protest faţă de decizia luată privind soarta soldatului Bradley Manning. Acesta a rămas în detenţie, din luna mai 2010, sub acuzaţia de furnizare a unor documente secrete către website-ul Wikileaks.

Pe timpul acestei întreruperi…muzicale, Barack Obama a întrebat-o pe Nancy Patricia D’Alesandro Pelosi, liderul minorităţii democrate, din Camera Reprezentanţilor, care l-a invitat pe preşedintele S.U.A. la acest eveniment, dacă are vreo legătură cu această întrerupere.

Nancy Pelosi a negat o asemenea ipoteză.

Cei zece cântăreţi au împărţit fluturaşi pe care scria: “Eliberaţi-l pe Bradley Manning.” Femeia în costumul alb şi-a dat jos jacheta pentru a arăta audienţei, inclusiv preşedintelui Obama, un tricou pe care era înscripţionat acelaşi mesaj.

Ea a fost invitată să părăsească sala. Ceilalţi cântăreţi au rămas la masa unde se aflau. Ulterior s-a aflat că femeia se numea Logan Pret.

Obama a ieşit elegant din acest moment, jenant pentru el, afirmând că a ascultat cântecul şi că îl consideră unul frumos. A şi plusat, pornind de la acest pretext imprevizibil, afirmând că melodia este un exemplu de creativitate, de care au nevoie membrii Comitetului Naţional Democrat, pentru a reveni la nivelele superioare de energie, probate în campania electorală din 2008.

Reporterul Carol Lee, de la Wall Street Journal, afirmă însă că, iniţial, Obama nu şi-a dat seama că este vorba de un cântec de protest.

Secretarul de presă al Casei Albe, Jay Carney, a precizat, mai târziu, că preşedintele a fost amuzat de protest.

Unul dintre cântăreţi i-a dat lui Carol Lee o copie a versurilor cântate:

Stimate domnule preşedinte, vă onorăm azi,
Fiecare dintre noi v-a adus 5000$
Este nevoie de o mulţime de Benjamini (dolari)
Pentru a desfăşura o campanie.

Am plătit contribuţia noastră,
Unde este schimbarea promisă?

REABILITAREA GENERALULUI MCCHRYSTAL

Ce s-ar întâmpla, în armata autohtonă, dacă s-ar proceda ca în aceea americană? Adică, după trecerea unui profesionist militar în rezervă, să vină un organism abilitat, care să întocmească şi să dea publicităţii un raport prin care îi reperează onoarea – vorba lui Ion Luca Caragiale – celui etichetat în fel şi chip, doar pentru a justifica abuzurile, minciuna, delaţiunea, perfidia unor semeni orgolioşi, puşi pe nevederea bârnei din ochii proprii?

O asemenea minune s-a petrecut acum la Pentagon.

Unde a fost finalizat raportul privind conduita generalului Stanley McChrystal, invocată, în mod oficial, de Casa Albă, pentru a pune punct carierei militare a unui comandant franc. Unul fără temeri privind reacţiile posibile, ale trecătorilor decidenţi civili, la părerile sale, nonconformiste, privind necunoaşterea – de către aceştia – a realităţilor dintr-un teatru de operaţii de complexitatea celui din Afganistan.

La ei, ca şi la noi!

Şi astăzi există suspiciunea, în rândurile foştilor subordonaţi ai generalului McChrystal, că – pe fondul cunoaşterii firii deschise a acestui comandant, deloc servil, un militar care mergea fără vestă antiglonţ printre civilii afgani – a fost plasat un jurnalist menit să vâneze o expresie neacademică, un gest necuviincios, suficiente pentru a deveni publice, generând astfel pretextul schimbării sale din funcţie.

Aşa a procedat revista “Rolling Stone”, care a devenit mai cunoscută publicând un articol în care autorul jubila la gândul că poate relata unele remarci, deloc admirative, ale generalului McChrystal, cu privire la preşedintele Barack Obama, vicepreşedintele Joe Biden, diplomatul Richard Holbrooke şi ambasadorul Karl Eikenberry.

Conform precizărilor biroului Inspectorului General al Pentagonului, făcute pe 18 aprilie a.c. – care nu vor produce o mare bucurie la Casa Albă – “în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine o încălcare a standardelor existente în Departamentul Apărării, privind producerea unor incidente de acest fel.”
Incredibil, dar adevărat!

Aceasta este concluzia ce poartă girul lui Michael Child, actualul locţiitor al inspectorului general pentru investigaţii administrative. Un post unde nimeni nu îşi îngăduie interpretări personale.

Anchetatorii din subordinea sa au interogat martori, au verificat e-mail-uri şi documente de călătorie.
Şi vine concluzia bombă:
“Nu toate evenimentele în cauză au avut loc astfel cum sunt relatate în articol.”

Ca tacâmul să fie complet, acum li se spune jurnaliştilor de peste Ocean că autorul articolului, Michael Hastings, precum şi Eric Bates, directorul executiv al revistei Rolling Stone au refuzat să fie audiaţi de trimişii inspectorului general!

Din orgoliu? Sau aveau ceva de ascuns?

În schimb, “Rolling Stone” a publicat o declaraţie afirmând că articolul incriminatoriu – la adresa generalului – conţinea elemente “corecte in fiecare detaliu”.

Eu unul – obişnuit cu multe înscenări – nu dau doi bani pe relatări precum aceea în care se descrie ceea ce părea a fi starea de ebrietate a generalului McChrystal, într-un bar.

Există şefi de stat în ipostaze comparabile, care sunt şi azi etern zâmbitori în jilţurile prezidenţiale!

Vă mai amintiţi?

Generalul McChrystal a fost înlocuit din dubla funcţie de şef al forţelor SUA şi cele ale NATO, dislocate în Afganistan.

Preşedintele SUA, Barack Obama, l-a numit în locul său pe generalul David Petraeus, afirmând, public, că generalul McChrystal nu a reuşit să “respecte standardul pe care ar trebui să îl aibă un general comandant” şi că aspectele relevate în articol “subminează controlul civil al armatei, care este la baza sistemului nostru democratic “.

Drept urmare, generalul McChrystal a demisionat din armată.

Recapitulăm?

Inspectoratul general, pentru investigaţii administrative, al Departamentului Apărării/DoD declară – după o cercetare îndelungată – că în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine încălcarea standardelor existente la Pentagon.

Concluzia logică – pe cale de consecinţă, o expresie tipică unui şef al Statului Major General postdecembrist, azi parlamentar, în arealul guvernamental – este că motivul invocat de preşedintele Barack Obama a fost o… făcătură a serviciilor secrete.
O înscenare la ordin – la ei, ca şi la noi -, deoarece liderul american nu putea şi încă nu este capabil să dezlege nodul gordian afgan.

Câtă amărăciune o fi fost, acum, în sufletul generalului mătrăşit, pe nedrept, din considerente strict politice, acoperite de pretexte bulevardiere?!…

Te apucă scârba. Ştiind câte asemenea înscenări au fost şi la noi.

FORŢELE SPECIALE FRANCEZE VOR ACŢIONA ÎN LIBIA

În fotografie, deputatul francez Axel Poniatowski:

Conştient că preşedintele Barack Obama – ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi candidat la al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă – se va ţine de cuvânt şi nu va trimite – decât în condiţii excepţionale, inexistente la ora actuală – trupe terestre pe solul libian, preşedintele Franţei, Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, a găsit soluţia pentru acţiuni militare desfăşurabile pe solul Libiei.

În acest scop, pentru a nu şoca, ci doar ca să pregătească opinia publică franceză, europeană şi de peste Ocean, şeful statului francez l-a mandatat pe preşedintele comisiei de relaţii externe, din Adunarea Naţională, Axel Poniatowski să declare – luni 18.04.2011 – că situaţia actuală, din teatrul libian de operaţiuni aliate – momentan aeriene şi navale – “prezintă toate caracteristicile unei împotmoliri în mlaştină.”
Ca Sinan Paşa la Călugăreni…

Pe baza acestei constatări, aparent diplomatice – de inspiraţie prezidenţială – deputatul Poniatowski, bine consiliat, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât intervenţia forţelor speciale franceze pe teritoriul suveran al Libiei.

Pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice ambiguitate şi transmise clar la jurnalişti, Axel Poniatowski a emis un comunicat în care afirmă limpede:
“Utilizarea exclusivă a forţelor aeriene, impusă de rezoluţia 1973 a O.N.U., demonstrează limitele sale faţă de ţintele mobile şi imperceptibile ale unităţilor forţelor loialiste, intercalate cu acelea ale insurgenţilor.”

Şi acum vine găselniţa militarilor francezi, dornici să asigure scoaterea din dificultate imagologică a propriului preşedinte:
“Fără informaţie terestră, aviaţia coaliţiei acţionează practic oarbă şi se multiplică riscurile erorilor.”

Ce se va întîmpla dacă nu se va interveni şi cu forţe terestre?

Deputatul Poniatowski estimează – pe baza instructajului primit de la structura de informare publică a forţelor armate franceze, dovadă fiind limbajul său, devenit brusc integral militar - “că ne vom îndrepta spre o împotmolire inutilă şi pierderi importante de vieţi umane, fără punerea în practică a unei convergenţe de acţiuni complementare, între loviturile aeriene şi desemnarea obiectivelor din teren, mulţumită acţiunii forţelor speciale.”

Asta ca şi cum imaginile realizate de sateliţii militari nu ar fi la fel de utile, ca rapoartele de la sol, ale comandanţilor plutoanelor ce vor fi infiltrate, de pe mare şi prin paraşutări nocturne, pe solul libian. Explicaţie de care ar râde şi adolescenţii francezi, dar monsieur Poniatowski o susţine comme une parole d’honneur/ ca un cuvânt de onoare. Politică. Deci ambiguă…

Dorinţa prezidenţială a fost devoalată iniţial pe 17 aprilie a.c., când ministrul francez al apărării, Gérard Longuet, a precizat că este cu siguranţă o slăbiciune ducerea unei lupte aeriene “fără informaţie terestră.”

O afirmaţie ce a stârnit, instantaneu, surâsuri ironice la Pentagon.

Tot Axel Poniatowski – paratrăsnetul preşedintelui francez, în caz că propunerea nu are sprijinul scontat – nu a avut pic de jenă să declare că materializarea sugestiei sale (vorba vine!) este conformă cu spiritul rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate!

De ce? Deoarece NATO va trimite forţe speciale, nu trupe combatante! Culmea penibilului!

Mai mare gogomănie ca asta, nu a avut Alianţa Nord-Atlantică de când s-a înfiinţat. Cum adică? Forţele speciale franceze nu sunt unităţi combatante? Dar ce sunt? Trupe de curăţat cartofi libieni?!…

Domnul Poniatowski ne lămureşte, ca să nu rămânem dezorientaţi:“forţele speciale au misiunea unică de a identifica coordonatele obiectivelor”.
Evident terestre. Potenţiale ţinte pentru loviturile aeriene.

Şi ca opinia publică franceză să reacţioneze pozitiv, demagogul, pardon, deputatul Poniatowski îşi exprimă speranţa că, astfel, se va ajunge la un deznodământ rapid al conflictului, prin depăşirea handicapului actual al forţelor coaliţiei şi insurgenţilor.

Din respect pentru adevăr, trebuie reamintit faptul că rezoluţia 1973, a Consiliului de Securitate, al Naţiunilor Unite, adoptată pe 17 martie, permite ţărilor coaliţiei create să instituie o zonă de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei, pentru a proteja populaţia civilă de atacurile avioanelor Forţelor Aeriene Libiene şi “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru protecţia locuitorilor neînarmaţi.

Acum se confirmă ceea ce declara preşedintele Dmitri Medvedev, pe 14 aprilie a.c., la finalul reuniunii din China, a puterilor emergente, reunite în grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. El a prevenit, pe jurnaliştii invitaţi la conferinţa sa de presă, că urmează o intervenţie militară a unor aliaţi în Libia, care depăşeşte mandatul acordat de Consiliul de Securitate.

În acest moment, al confruntării (indirecte) între intenţia preşedintelui francez şi declaraţia omologului rus, de dezavuare a oricărei intervenţii terestre în Libia, omul politic care jubilează este Barack Obama. Cel ce a avut un puternic sentiment de frustrare pe timpul neaşteptatei întâlniri, din octombrie 2010, dintre Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, Angela Dorothea Merkel şi Dmitri Anatolevici Medvedev.

Adevăratul circ abia începe în Libia.

A AŢIPIT JOE BIDEN?

Postul de televiziune american ABC NEWS a difuzat o secvenţă antologică, devenită cea mai populară, peste Ocean, în ultimele 24 de ore. Este vorba de filmarea, timp de mai multe secunde, a vicepreşedintelui Statelor Unite, Joe Biden, care – pe timpul discursului preşedintelui Barack Obama privind bugetul naţional – pare a fi meditat, cu ochii închişi, la alocuţiunea coechipierului său – principalul locatar de la Casa Albă.

Pentru a evita o acţiune în justiţie, canalul TV amintit a preferat să reducă nedumerirea sa la două întrebări:
“Biden adoarme în timpul discursului lui Obama despre datoria publică? Dă din cap vicepreşedintele Joe Biden, pe timpul alocuţiunii lui Obama?”

Secvenţele finale, în care Joe Biden redeschide ochii şi revine la poziţia naturală a capului, par să confirme ipoteza că a reflectat la proverbul american:
“Toate reuşitele şi eşecurile unui om sunt rezultatul direct al gândurilor sale.”

FĂRĂ INTERVENŢIA TRUPELOR TERESTRE…

…aliaţii asistă la divizarea Libiei

Evoluţiile din Libia, vor fi marcate de trei evenimente conexe. Discursul preşedintelui Barack Obama, privind implicarea americană, în soluţionarea crizei libiene. Reuniunea diplomatică de la Londra, vizând identificarea oportunităţilor de depăşire a situaţiei fluide din Libia, unde rebelii într-o zi câştigă, în alta pierd teren, în faţa trupelor guvernamentale. Şi preluarea, la începutul lunii aprilie, de către un comandament NATO, a coordonării operaţiunilor aeriene şi maritime, derulate până acum de coaliţia franco-americano-britanică.

Pro şi contra Obama

Conform ultimului sondaj, din 28 martie a.c., realizat de Centrul de Cercetare Pew pentru Oameni şi Presă, 47%, dintre cetăţenii americani sprijină acţiunile militare decise de administraţia Obama, împotriva regimului de la Tripoli, în timp ce 36% sunt împotrivă.
Dar congresmenul republican Anthony Weiner afirmă:”Noi suntem o ţară puternică, dar ce fel de putere avem, dacă nu intervenim să stopăm un tiran, care-şi măcelereşte poporul, aşa cum a dat de înţeles preşedintele Obama, în ultimul său discurs?”
Apărătorii locatarului de la Casa Albă reamintesc faptul că acesta a declarat, în repetate rânduri, că liderul libian trebuie să plece de la conducerea ţării sale. Iar avioanele militare americane au bombardat forţele terestre ale colonelului Muammar Gaddafi.
Fosta guvernatoare Sarah Palin – un candidat posibil la alegerile prezidenţiale din 2012 – a şarjat:”Noi am aşteptat acordul Ligii Arabe şi al Naţiunilor Unite care să ne spună: puteţi acţiona acuma! Apoi am revenit în… autobuz şi am aşteptat NATO! Să-i aşteptăm pe francezi, să ne conducă! Asta nu este o conducere inspirată! ”
Susţinătorii lui Obama au replicat că operaţiunea declanşată în scop umanitar necesita sprijinirea Franţei, pentru ajutorarea populaţiei agresate de trupele lui Gaddafi. Operaţiunile militare din Irak şi Afganistan nu justifică – consideră simpatizanţii preşedintelui – ideea că Statele Unite pot ocupa oricând o ţară musulmană. Dar dacă lideri, precum cel libian, pot fi răsturnaţi de la putere, fără introducerea în luptă a trupelor terestre, o asemenea acţiune trebuie dusă până la capăt.
Doar, pe 21 decembrie 1988, o aeronavă Boeing 747, a companiei „Pan American”, care a decolat de pe aeroportul Heathrow, din Londra, având drept destinaţie New York, a fost distrusă, în aer, de o bombă, care a ucis 243 de pasageri şi 16 membri ai echipajului. În locul prăbuşirii avionului, la Lockerbie, în sudul Scoţiei, au mai fost omorâţi, de resturile aeronavei, 11 oameni, numărul decedaţilor ajungând astfel la 270.
Pe 24 februarie 2011, ministrul demisionar al justiţiei, din guvernul de la Tripoli, Mustafa Abdel-Jalil a declarat că liderul libian a ordonat personal aruncarea în aer a avionului american.
Asta ar da dreptul S.U.A. să îl îndepărteze de la putere.

Odisee ciudată

“A fi lider înseamnă ceva mai mult decât a citi de pe un prompter” observă cotidianul „The Washington Times”, în analiza acidă, a alocuţiunii prezidenţiale pe tema Libiei.
Iată câteva atacuri imparabile:”Obama: utilizează forţa militară, dar secretarul apărării afirmă că acolo nu este vorba de un interes vital american; declară că Statele Unite şi O.N.U. se concentrează pe zona de interdicţie aeriană, dar forţele coaliţiei bombardează trupele terestre libiene; susţine că mandatul iniţial era protejarea vieţilor civililor, dar acum preşedintele este de partea rebelilor; este “în favoarea aspiraţiilor legitime ale poporului libian”, dar destui rebeli sunt islamişti radicali; a intervenit în Libia pentru a evita “o baie de sânge”, dar oferă vorbe goale la sirienii inocenţi, împuşcaţi de trupele dictatorului Assad; consideră că S.U.A. nu vrea să determine o schimbare forţată a regimului, dar crede că Gaddafi trebuie să plece; spune că nu vor debarca trupe americane pe solul libian, dar unele informaţii arată că subunităţi speciale sunt deja acolo; precizează că NATO va prelua comanda operaţiunii, dar S.U.A. va asigura misiunile dificile; a prezis că Operaţiunea „Odyssey Dawn” va fi limitată “la câteva zile, nu săptămâni”, dar acum se proiectează operaţiuni pe mai multe luni; l-a denunţat pe George W. Bush pentru acţiuni unilaterale, dar el însuşi a pornit la război fără autorizarea necesară din partea Congresului, cu câţiva parteneri de coaliţie şi un sprijin slab în lumea arabă.”
Concluzia? Deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace extinde războaiele Americii. Campionul musulmanilor îi ajută numai atunci când îi este convenabil. Marele lider mondial subliniază continuu declinul influenţei Americii. “Ce odisee lungă şi ciudată a devenit preşedinţia Obama” conchide “The Washington Times.”

Realitatea din teren

La fel ca în Irak, mişcările de trupe se efectuează doar pe şosea. Nu există tranşee. Rebelii câştigă teren, temporar, doar când avioanele coaliţiei bombardează tancurile şi piesele de artilerie ale forţelor terestre libiene. Acestea din urmă fiind estimate acum la 30.000 de loialişti.
Conferinţa de la Londra a demonstrat că – lipsite de intervenţia terestră, decisivă, a Statelor Unite -, Franţa şi Marea Britanie fac… „fotografii de familie.”
Iar în aceea realizată la finalul reuniunii, din capitala britanică, nu există niciun emisar african, ci doar doi arabi!
Preluarea comenzii operaţiunilor de către NATO va avea două efecte imediate. Instituirea embargoului asupra armelor – rezoluţiile ONU neautorizând înarmarea rebelilor – şi limitarea zborurilor aeriene, ale avioanelor aliate, la protejarea populaţiei, ceea ce înseamnă renunţarea la partizanatul actual.
Între capitala libiană şi Benghazi se situează oraşul natal al lui Gaddafi, Sirte, unde, în martie 2001, a fost înfiinţată Uniunea Africană/U.A., Libia fiind cofondator. Deşi invitată la reuniunea de la Londra, U.A. a fost absentă, dezaprobând apriori intervenţia militară.
Uniunea Africană a desemnat pe preşedinţii din Congo, Mali, Mauritania, Republica Sud-Africană şi Uganda să constituie o misiune de bune oficii, între oficialii şi rebelii libieni. Pentru africani, coaliţia ce a acţionat împotriva regimului lui Gaddafi a fost una creştină, utilizând forţe din Nordul dezvoltat al planetei, contra celor din Sudul pauper.

*

„Cotidianul Poporului”, din Beijing, insera, pe 29 martie, un titlu memorabil:”Statele Unite sunt dornice să pornească războaie, nu şi să le termine.” Iar Gaddafi se încăpăţânează să nu plece.

CE DOREŞTE DEPARTAMENTUL APĂRĂRII

- LA TELEFON ESTE PENTAGONUL. EI AU NEVOIE SĂ EXTINDĂ CAMERA DE RĂZBOI.

Caricatură de Mike Smith, publicată de Las Vegas Sun.

ORDIN SECRET AL PREŞEDINTELUI OBAMA

Agenţia de presă Reuters a informat că preşedintele Statelor Unite ale Americii a semnat un ordin secret, care autorizează operaţiuni sub acoperire, vizând acordarea, de către guvernul american, a unui sprijin adecvat forţelor rebele, al căror obiectiv este îndepărtarea de la putere a şefului statului libian, Muammar Gaddafi.

Barack Obama a semnat acest ordin într-o zi din ultimele două decade ale lunii martie.

O asemenea formulă clasificată este pentru o directivă prezidenţială utilizată să autorizeze operaţiuni secrete, derulate de Agenţia Centrală de Investigaţii – C.I.A.

Cât de credibilă este o asemenea ştire? Simplu. Casa Albă şi C.I.A. au refuzat să facă acum orice comentariu.

În acest mod, preşedintele Obama poate autoriza livrarea de armament, muniţii, echipament şi tehnică de luptă
pentru rebelii situaţi în partea răsăriteană a Libiei, puternic dezavantajaţi de confruntarea, inegală, cu forţele terestre ale lui Gaddafi, din care 10.000 de militari constituie trupe de elită.

Acum este privită, într-o altă lumină, o afirmaţie televizată a lui Barack Obama, care preciza telespectatorilor că obiectivul principal rămâne ca Gaddafi, până la urmă, să cedeze puterea.

Atunci el a menţionat creşterea treptată a presiunii asupra regimului de la Tripoli, “nu doar pe cale militară, ci şi prin alte mijloace”, pentru a forţa pe colonelul Muammar Gaddafi să plece.

În cadrul aceluiaşi interviu a surprins iniţial, apoi a fost trecută cu vederea, o afirmaţie acum explicabilă:“Este corect să declarăm că dacă vrem să trimitem arme în Libia, probabil că şi o putem face. Noi avem în vedere, în acest moment, toate opţiunile posibile.” Spunea Obama teleastei Diane Sawyer, de la postul de televiziune ABCNews.

În dorinţa de a preveni posibile reacţii negative - generate de faptul că astfel se încalcă, de jure, cele două rezoluţii ale Consiliului de Securitate vizând Libia – C.I.A. a explicat, sub protecţia păstrării anonimatului sursei reale, că un asemenea ordin, pentru operaţiuni specifice, de intelligence, sunt curente atunci când sunt avute în vedere o gamă largă de acţiuni pentru atingerea unui obiectiv precis.

În baza unui asemenea ordin, rebelii libieni pot primi bani în numerar şi arme de toate calibrele.

În anul 2009, preşedintele Obama a dat o autorizaţie similară, pentru extinderea acţiunilor antiteroriste, ale C.I.A., în Yemen.

Ca regulă generală, Casa Albă nu confirmă, în mod normal, asemenea ordine, semnate de preşedintele S.U.A.

Deoarece oficialii Statelor Unite şi agenţii americani, aflaţi în ceea ce a devenit teatrul de operaţiuni libian, au încă destule nedumeriri privind identitatea liderilor rebelilor din Libia, orice activitate de acest gen va fi derulată cu maximum de precauţie, cel puţin până când vor fi culese mai multe informaţii despre conducătorii insurgenţilor.

În viziunea Casei Albe, la ora actuală sunt mai urgente două acţiuni:
1. organizarea rebelilor pe subunităţi distincte, disciplinate, cu comandanţi numiţi şi
2. antrenarea combatanţilor, în mânuirea armamentului preluat din depozitele unităţilor militare părăsite de trupele lui Gaddafi.

În regulamentul intern al C.I.A., o operaţiune acoperită este “orice efort guvernamental menit a schimba situaţia economică, militară şi politică din alte zone, într-un mod ascuns.”

O asemenea operaţiune include o gamă variantă de opţiuni, precum “propaganda, fonduri secrete, manipularea electorală, înarmarea şi antrenarea insurgenţilor şi chiar încurajarea unei lovituri de stat”.

Neoficial, Agenţia Reuters a fost informată că şefii de stat din Arabia Saudită şi Qatar (care presimt că le cam vine rândul…) s-au oferit să dea arme rebelilor libieni.

Dincolo de toate detaliile menţionate, ordinul secret al preşedintelui Barack Obama indică două chestiuni clare:

1. este extrem de sensibil la criticile publice vizând ezitările sale, repetate, în probleme de politică externă şi
2. nu va ezita să facă tot ce depinde de voinţa sa şi fişa postului de la Casa Albă, pentru a fi reales în fruntea S.U.A.

Ordinul secret ar trebui să genereze insomnii nu doar la Tripoli, ci şi la Teheran…

“GADDAFI TREBUIE SĂ PLECE!”

Aşa ilustrează caricaturistul rus Serghei Elkin, pentru agenţia de presă RIA Novosti, cunoscuta afirmaţie a preşedintelui Barack Obama, în legătură cu soarta actualului şef al statului libian.
Dar, după cum gestionează el însuşi crizele succesive prin care a trecut America, de la venirea sa la Casa Albă, nu este exclus ca tocmai mister Obama să plece, deloc glorios, din fruntea executivului S.U.A., în 2012.

TAIWANUL VREA F-16

Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.

Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.

Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.

De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?

Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.

În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.

În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.

Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…

Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.

În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.

În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.

Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.

În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.

În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.

Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:

1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

IT IS ENOUGH…

*ESTE SUFICIENT…

Domnule George Cristian Maior, mă cunoaşteţi foarte bine.

Şi nu mă impresionează, deloc, postura dumneavoastră actuală, de “Capo di tutti capi”, în serviciul de informaţii al statului român.

Un S.R.I. compus din oameni profesionişti, punctuali, eficienţi, care merită respectul real, nu mimat, al conaţionalilor momentan îngenuncheaţi de un regim pe care îl detestaţi tacit.

Nu vă reproşez nimic.

Doar informez opinia publică, dezinteresat,
pentru că mi s-a umplut paharul,
că aţi avut şi momente de demnitate antologice.

Primul a fost acela când aţi afirmat, în şoaptă,
că un anumit ministru al apărării se vedea deja cu un al doilea mandat. Însă, demagogia nu i-a folosit la nimic.
A plecat, de la M.Ap.N., cu coada între picioare…

Al doilea l-a constituit momentul când m-aţi întrebat dacă este normal ca şeful Statului Major General să primească raportul comandantului unei gărzi de onoare, în locul superiorului său. Secretarul de stat.

Am spus NU.
Şi v-am admirat răbdarea, cu care aţi îndurat umilinţa.

Al treilea a fost clipa când aţi acceptat iniţiativa utecistă a altui secretar de stat, ca să poposiţi la hotelurile militare, patronate de eternul Zisu, logofătul armiei române, doar pentru a lua act că unii doreau şi alţii profitau să fie acolo.

Imaginile de arhivă arată clar nemulţumirea dumneavoastră, pentru modul pompieristic în care a fost concepută acţiunea, deoarece eraţi adeptul unui demers discret, nu hei-rup-ist, precum al celui care a avut naivitatea – asta ca să fiu elegant – să vă invite acolo.

La Colorado Springs i-aţi uimit pe americani cu lejeritatea, deloc mimată, a dialogului purtat pe temele Summitului NATO. Iar trimişii Pentagonului au exclamat:
“This is the man!/Acesta este omul!”
Moment în care ministrul apărării a rămas fără…aer.

Este bine să se mai ştie că, la aeroport, nu aţi acceptat barbarismul unor vameşi americani, graşi, agramaţi, vulgari, care ne-au obligat să ne descălţăm, să ne scoatem centurile, să nu vorbim unii cu alţii, parcă am fi intrat în ţara lui Hitler.

Atunci aţi fost singurul oficial român, care mi-a spus, cu demnitate:
“Aşa ceva nu este de tolerat! Scrieţi despre mojicia asta!”

Am scris. Aţi citit. Cu un gust amar.

La scurt timp, guvernatorul statului, în care a avut loc Summitul NATO, de la Colorado Springs, a venit expres la Bucureşti – la Casa Albă fiind clară gafa tâmpiţeilor locali – pentru a vă oferi dumneavoastră, ministrului apărării şi şefului Statului Major General, medalii care, sincer, nu prea aveau o motivaţie publică. Decât una compensatorie.
A umilirii de pe aeroportul din Colorado.

Vă mai aduceţi aminte?

Urma o conferinţă de presă, în sala pregătită pentru aşa ceva, la parterul ministerului. Recunosc că, înainte de a veni dumneavoastră, un consilier american m-a rugat ceva anume.

Aţi sosit. Mi-aţi zâmbit. N-am ezitat să mă apropii de dvs.
Fără nicio explicaţie, printr-un gest spontan, am îndrăznit să vă aranjez cravata, pe care, ştiţi foarte bine, vă plăcea să o purtaţi cam…liberal.

Replica dvs. a fost promptă:
- Asta este indicaţia americanului, nu-i aşa?
Am tăcut.
Aţi surâs.
Şi aţi intrat în sala plină de jurnalişti.

La câteva minute distanţă, consilierul american mi-a mulţumit…

Dar, cea mai frumosă amintire este legată de popasul comun la Kandahar.

Atunci aţi fost ceea ce toţi aşteptau de mult.
Şi poate dă Dumnezeu să fie aşa.

Aidoma unui premier echilibrat.

L-aţi copleşit pe guvernatorul din Kandahar.
Un afgan imprevizibil. Ce avea 60 de colonei în garda personală!
Şi care, uluit de gentileţea dvs., a trimis câţiva colonei să îi aducă un cadou simbolic, ce dorea să vi-l ofere.

Mi-a plăcut atunci dialogul dvs., amical, cu generalul Ioan Sorin, omul care a pregătit venirea trupelor române în Afganistan – azi exilat de Tatăl Pensionarilor Militari, alde Gabriel Oprea, pe o funcţie de consilier oarecare… – şi cu Sorin Frunzăverde, cel care ar putea reda PDL demnitatea acum pierdută.

Proba altitudinii dvs. spirituale a fost în Turkmenistan. Calm. Relaxat. Fără vreo urmă de aroganţă. Aeronava trebuia să facă escală. Cu un tact irepetabil aţi sugerat generalului Sorin Ioan să se ocupe de detalii.
A reuşit să obţină prezenţa delegaţiei, care vă însoţea, în aerogara capitalei turkmene. Acolo am fost toţi uluiţi de faptul că sticlele de la bar, indiferent ce conţineau, aveau pe etichetă fotografia şefului statului…

Punct.

Excelenţă, sincer, am obosit.

Scriu, ca Rică Venturiano, de vreo doi ani, la gazete unde anumite personaje, pe care nu le numesc, cred că le creşte tirajul permiţând postacilor unor servicii de informaţii să îşi bată joc de colaboratori, la adăpostul unor pseudonime de tot râsul.

Ştiţi prea bine că a existat un ministru liberal, al apărării, care a pus ofiţeri ai DGIA să voteze pe calculator, non stop, astfel ca să fie el cel mai iubit dintre pământeni…şi de nevasta mai tânără, decât predecesoarea.

Şi mai cunoaşteţi că postacii de azi, în majoritatea lor, nu sunt decât umili scribi ai unor indicaţii imunde.

Dacă vă semnalez, astfel, această situaţie, înseamnă că aceşti puştani, fascinaţi de zona de intelligence, au ajuns la limita de jos a penibilului uman.

Eu pot să înţeleg că un jurnalist, sau altul, nu sunt agreaţi. De Putere.

Pricep şi naivitatea unor editori, care, dacă observă aparenţa unui mesaj, trimis “special de peste Ocean”, îl lasă, ca papagalii, la comentarii, în virtutea…libertăţii de expresie a DGIA, SRI, STS, SPP, SIE etc.

Totuşi…

Nici jurnaliştii, nici cititorii articolelor lor nu sunt naivi!

Vă sugerez, cu deferenţa de rigoare, să mai strângeţi…cravata tâmpiţeilor care pretind a fi evrei, americani, anticomunişti, liber cugetători, capitalişti pur sânge şi naţionalişti, de ziua a şaptea.

Dintr-un singur motiv.

Nu au stofă de condeieri!

Iar dacă un serviciu serios, de informaţii, plăteşte scalpaţi intelectual pentru a hărţui oameni cu opinii pertinente, am o glumă la îndemână.

Aceea a postului de Radio Erevan, oferită unui ţăran autohton.

Omul cu pricina întreba:
- Cum să scap de şobolanii din şopron?

Răspunsul crainicului a fost prompt:
- Îi iei pe rând. Unul câte unul…