Cică domnul prim-ministru plecase să taie panglica la câţiva kilometri de autostradă. Uitându-se pe geamul maşinii, vede la marginea drumului doi amărâţi, care frământau chirpici cu picioarele goale.
Intrigat de ceea ce vede, premierul opreşte maşina şi îi întreabă pe cei doi:
- Măi, oameni buni, nu vă este ruşine de faceţi nenorocirea asta de chirpici, într-o ţară membră a Uniunii Europene, care tocmai a reuşit, sub îndrumarea FMI, să se macrostabilizeze? Ce-i înapoierea asta? Ce faceţi cu amestecul ăsta oribil de bălegar, paie şi noroi?
- Domnule Emil Boc, răspunde unul dintre indivizi, nu-l facem pentru noi. Îl exportăm în Federaţia Rusă.
- Îl exportaţi în Rusia?!… Extraordinar! Ce luaţi pe el?
- Ştiţi, ruşii nu prea au rezervă valutară, aşa că ne plătesc în natură. Ne dau o mie de AK-47 pe tona de chirpici.
- Sunteţi nebuni?! Introduceţi ilegal armament în ţară!
- Nuuu! Nu intră neam de AK-47 în România. Le reexportăm imediat în Iran.
- În Iran?! La teroriştii ăia? Ce luaţi de la ei?
- Petrol. Pentru fiecare AK-47, câte o tonă de petrol, dar să ştiţi că nu îl aducem ilegal în ţară. Din Iran, pleacă direct în Japonia, că ăia, or fi ei deştepţi, dar n-au petrol.
- Ce luaţi din Japonia, ce vă dau pe petrol?
- Ehh! Nişte rahaturi de microcipuri, de încap o mie într-un portofel, dar le vindem americanilor, că au nevoie de fleacurile astea, ca să facă nişte rachete. Să ştiţi că plătesc bine. Pentru fiecare flecuşteţ din ăla, ne dau zece mii de dolari.
- Zece mii de dolari?!! Şi ce faceţi cu ei?
- Păi acum devine complicat, că trebuie să schimbăm la bancă dolarii pe euro.
- De ce?
- Pentru că bulgarii nu vor decât euro.
- Dar ce treabă aveţi voi cu bulgarii?
- Păi, domnule premier Emil Boc, noi, cu tranziţia şi cu austeritatea, am sărăcit de tot. Nu mai avem animale. Cum să facem chirpici, dacă nu importăm bălegar de la bulgari?!
Una dintre diferenţele, între o epocă apusă şi alta… stătută – perceptibilă şi de către cel mai simplu conaţional al nostru – este că Nicolae Ceauşescu nu a uitat satul unde a văzut lumina zilei, în timp ce Traian Băsescu, născut la Basarabi, azi Murfatlar – denumire ce vine de la cuvântul tătăresc “Murvet”/”om generos” – pare a fi uitat de votanţii săi din mediul rural, atâţia câţi au fost.
Scriu aceste rânduri după zile bune trăite acolo unde numai poştaşul, popa şi câte o vădană mai bat la uşa celor ce supravieţuiesc într-un mediu ostil vieţii civilizate. Şi după ce l-am văzut, consternat, pe micul ecran, pe distinsul Valeriu Tabără, luând pe după umeri o reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde! Mesaj stupefiant pentru telespectatori, cruciţi să vadă cum ditamai ministrul agriculturii afirmă, cu diplomaţie, că mediul rural renaşte. În imaginaţia sa, probabil.
Îi sugerez ministrului Tabără să împrumute un elicopter de la omologul ce supervizează organismul militar autohton şi să survoleze zonele uitate de Dumnezeul puterii actuale, uşor detectabile. Cum este cea din Vrancea.
Bălării multe. Drumuri de ţară neschimbate de pe vremea loviluţiei. Oameni stingheri pe câmp. Puţini. Cocoşaţi de anii de muncă. Septuagenari. Octogenari. Arşi de soare şi lipsiţi de orice speranţă. Abia se mai mişcă. Sunt doar piele şi os. Cu ochii-n găvane îşi mai caută o ceapă bine înfiptă în pământ, o fasole aproape uscată de secetă, un pepene muşcat de un iepure nocturn, un bărbat în putere să le stivuiască lemnele, să le plivească via, să le îndrepte gardul sau uşa lăsată într-o parte, a pivniţei în care nimeni nu a mai coborât de atâţia ani de zile.
Şi vin, din Italia, băieţii plecaţi într-o lume altfel rostuită. Şi nu îndrăznesc a râde de părinţii lor, dar spun. Acolo nu mai vezi, pe câmp, ţipenie de om cu sapa! Totul este mecanizat.
Când a fost ultima dată ministrul Tabără la madam Udrea – vistiernicul preşedinţiei – pentru a o invita să reflecteze la adevăratele proiecte de care are nevoie agricultura?
Când i-a propus ardeleanul Valeriu Tabără transilvăneanului Emil Boc să se ocupe guvernul actual şi de cei ce supravieţuiesc în muribundele sate româneşti?
De ce nu vine nimeni, din actuala structură a coaliţiei aflate la putere, cu soluţii menite a motiva substanţial, pe plan financiar, familii tinere dispuse a prelua servituţile la care nu mai fac faţă bunicii de la sate?
Ce se aşteaptă? Să moară toţi?
Să rămână ţarina de izbelişte, casa pradă paraginei şi areale întregi sub semnul pământului pârjolit de necredinţa în viitorul patriei noastre?
Este nevoie de o lovitură militară de stat, pentru a reda preşedinţiei onoarea, premierului vigoarea şi miniştrilor responsabilitatea administrării, din dragoste de ţară, a acestui scump pământ românesc?
Ultima întrebare este legitimă. Libertatea de exprimare fiind garantată de Constituţie.
Asta şi pentru că am în vedere impotenţa opoziţiei, drogată, la propriu, de plimbarea, pe la televiziuni intelligence, pardon, inteligent controlate de cine trebuie să dicteze genul proxim şi diferenţa specifică.
Bag seamă că nepăsarea preşedintelui, încă în funcţie, timiditatea premierului, nepriceperea damei Udrea, ignorarea dramei din mediul rural, de către aparentul ministru Tabără, dar şi absenţa sângelui vital, din “instalaţiile” liderilor opoziţiei, o să ne ducă la reapariţia… haiducilor.
Ei luau de la bogaţi şi dădeau la săraci, că doar nu toată lumea o fi ticăloşită, lipsită de credinţă în Dumnezeu şi dusă-n lume de urâtul „managerilor” actuali ai României.
Cine nu are părinţi, la sat, nu la oraş, nu poate înţelege drama celor care se simt părăsiţi de bunul simţ, pe tărâmul unde au muncit o viaţă întreagă, de dimineaţa până seara.
Şi distinsul Valeriu Tabără o lua pe după umeri pe reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde…
Cel mai dinamic şi autonom premier postdecembrist, inconfundabilul Adrian Năstase, a postat pe blogul personal rânduri de interes public.
Le voi comenta ca un simplu conaţional al Domniei Sale – termen corect pentru perioada în care a condus, cu o mână de fier, executivul de la Bucureşti.
Sunt un concetăţean care, totuşi, a avut şansa, de trei ori, să se afle în preajma lui.
Prima oară – la un simpozion organizat la Palatul Cotroceni – când a mustrat pe cineva, azi parlamentar PSD, în legătură cu unele imperfecţiuni organizatorice, generate de prezenţa lui Traian Băsescu, invitat sosit cu întârziere, autopostat pe ultimul rând, extrem de nervos, chiar gata de “decolare”- cu combustia internă specifică fiecărui Scorpion.
A doua oară – la o conferinţă internaţională în inima Bucureştilor, unde m-am convins că premierul de atunci nu are nicio reacţie de respingere faţă de alegători care intră cu el în discuţii aleatorii.
Dimpotrivă! Îi place dialogul informal, imprevizibil, atipic.
A treia oară? Pe timpul periplului comun, în Kuweit şi Irak, când a purtat, cu mândrie, deloc mimată – deci înaintea actualului prezident! -, uniforma pentru deşert a forţei expediţionare a Armatei României.
Dintr-o asemenea perspectivă am citit relaxat rândurile-gânduri ale celui mai puternic cancelar pe care l-a avut statul român, după lovitura de stat din decembrie 1989.
Voi reproduce şi comenta doar pasajele care mi se par relevante.
Iniţial, Adrian Năstase reproduce un dialog insignifiant între curioasa teleastă Livia Dănilă – asta ca să fiu elegant – şi preşedintele României.
Zero informaţii! Zero bani.
Chiar dacă una dintre temele abordate părea interesantă: statutul minorităţilor.
Apoi, ex-premierul Adrian Năstase reproduce capitolul V al Proiectului de lege.
Iniţiativă benefică, de vreme ce, altfel, niciun alt mijloc de comunicare în masă, nu s-a ostenit să ne lumineze. Deci, să luăm, pas cu pas, paragrafele sensibile, cu precizarea că fiecare comentariu, pe care îl voi face, va fi cu litere îngroşate.
Începem?
Proiect de Lege privind statutul minorităţilor naţionale din România
Capitolul V. Autonomia culturală
Art. 56. Statul recunoaşte şi garantează autonomia culturală a minorităţilor naţionale.
Culturală, deci nu teritorială. Era ceva ce Casa Albă nu ar fi înghiţit, atâta timp cât mor doar soldaţii români, nu şi maghiari, în Afganistan.
Art. 57. (1) în sensul prezentei legi, autonomia culturală înseamnă capacitatea comunităţii unei minorităţi naţionale de a avea competenţe decizionale în problemele privind identitatea sa culturală, lingvistică şi religioasă, prin consilii alese de către membrii săi.
Nu identitate politică!
Nici militară – ar fi fost ultima greşeală a U.D.M.R., nota bene -, nici economică. Calm, domnilor…
(2) Executarea deciziilor consiliilor astfel constituite este asigurată de structurile proprii sau, după caz, de autorităţile publice competente.
După caz!
Din ciclul încercăm apa cu degetul. Cum vara bate la uşă, temperatura creşte…
Art. 58. Autonomia culturală a minorităţilor naţionale se referă la următoarele categorii de competenţe:
a) elaborarea strategiilor şi priorităţilor privind învăţământul în limba maternă a comunităţilor naţionale;
Ca unul care am trăit mai bine de un an în America, pot afirma că acolo, la citirea acestui rând, orice congresmen ar fi scris drept rezoluţie: Bull Sheet. Intraductibil. Dar inteligibil.
b) organizarea, administrarea şi controlul educaţiei în limba maternă în instituţiile de învăţământ particulare, sau participarea, în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor din sistemul public de învăţământ;
Păi dacă află Barack Obama, că în Statele Unite ale României – Moldova, Ardealul şi Ţara Românească – încă prezidentul Traian Băsescu oferă centrul statului naţional unitar, pe tavă, coloanei a cincea, subvenţionată oficial de Budapesta, o să se uite spre harta Texasului şi o să spună, în dulcele grai românesc: - Aiasta nu se poate!
c) organizarea, administrarea şi controlul, în condiţiile legii, a instituţiilor culturale de drept privat în limba maternă, sau de cercetare şi dezvoltare a culturii proprii, ori, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii, în cazul instituţiilor culturale, de drept public;
Numai un premier analfabet, necunoscător al realităţilor Canadei – că doar Emil Boc, săracu’, a poposit peste Ocean, doar la New York, la sediul O.N.U. – ar putea accepta o asemenea gogomănie.
De remarcat totuşi formularea prevenitoare:…în condiţiile legii…participarea în parteneriat. Aiurea în tramvai! Cel care opreşte în Piaţa Victoriei.
d) înfiinţarea şi administrarea unor mijloace de comunicare în masă proprii, ori participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la organizarea unor posturi, secţii, redacţii, ori emisiuni în cadrul societăţilor publice de radio şi televiziune;
Dacă Traian Băsescu pune botul – dură expresia, dar o merită! – la o asemenea prostie, poate să numere săptămânile care îi mai rămân până la debarcarea sa, nu indic cum, de la conducerea ţării.
g) numirea conducerii instituţiilor particulare de învăţământ cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor culturale de drept privat a minorităţii naţionale respective;
h) avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor publice de cultură a minorităţii naţionale respective, în condiţiile legii;
i) propunerea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat, în care funcţionează subunităţi cu predare în limba maternă;
j) propunerea numirii unor reprezentanţi ai minorităţii naţionale respective în cadrul Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul unor departamente cu atribuţii privind cultura minorităţilor naţionale şi învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale;
Aţi reţinut?
Băieţii de la U.D.M.R. – că bărbaţi nu sunt, eventual dame de companie ale P.D.L.-ului – au o obsesie.
Să propună ei! Să numească! Să controleze!
Avem o problemă de ignoranţă premeditată!
Propun ca, din fondul special al guvernului Boc, să fie finanţată o deplasare, in corpore, a unei delegaţii substanţiale de parlamentari – de toate culorile politice, la paritate – în Canada.
Nu de alta, dar poate aşa P.S.D. şi P.N.L. au în sfârşit argumente occidentale temeinice, pentru a demonta făcătura unei uniuni etnice antinaţionale.
Art. 59. (1) în scopul exercitării competenţelor şi atribuţiilor prevăzute la art. 58, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot iniţia constituirea Consiliului National al Autonomiei Culturale.
Nicio problemă!
Dar fiecare membru al acestui consiliu să jure, la investire, cu mâna pe Constituţia României!
Ex-premierul Adrian Năstase concluzionează, pe blogul personal:
Este evident că proiectul de lege nu este doar o colecţie de prevederi din alte legi, conţinând dispoziţii referitoare la minorităţi. Prin capitolul V, se crează un STAT PARALEL, în unele zone ale ţării. Vă rog să citiţi cu atenţie acest capitol. Prevederile sale nu se regăsesc în nicio altă lege. Poate fi adoptat acest Statut, cuprinzând astfel de dispoziţii, “chiar şi astăzi”? Evident că nu. Şi atunci, de ce minte Băsescu?
Un final apoteotic, nu-i aşa?
Pentru liniştea ex-premierului Adrian Năstase…
… o asemenea lege, dacă va fi promulgată, va fi anulată în câteva ore – şi ştiu ce scriu – de urmaşii celor pe care-i felicita, evident încântat, în deşertul irakian…
Nu toţi românii au grumazul plecat pierzaniei naţionale.
Pe 21 decembrie 1989, şeful de atunci al statului român era şocat de transformarea adunării bucureştenilor, din faţa sediului partidului de guvernământ, în prima manifestare televizată a unei nemulţumiri populare ce nu mai putea fi tăgăduită.
Pe 21 decembrie 2010, preşedintele de azi al ţării a fost neplăcut surprins de atitudinea comună a şefilor diplomaţiilor franceză şi germană, care au sancţionat, într-o formulă neaşteptată, modalitatea în care este acum guvernată România.
În urmă cu 11 ani exista arealul demnitarilor oficiali, de partid şi de stat, care aveau privilegii ascunse, dar reale.
Azi, fidelii puterii nu se sfiesc să îşi arate averile acumulate te miri cum, în cruntă contradicţie cu nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a românilor de rând.
Atunci, în 1989, premierul Constantin Dăscălescu a jucat la două capete, iniţial de partea preşedintelui, ulterior, pentru câteva ore, de partea conaţionalilor uluiţi că au putut pătrunde nestingheriţi în sediul Comitetului Central.
În 2010, premierul Emil Boc, loial conducătorului statului, nu se mai bucură decât de stima unui român din zece alegători, conform ultimului sondaj de opinie.
La ultimul miting de sorginte comunistă, liderul partidului de guvernământ, din 1989, anunţa o sporire minimală a salariilor conaţionalilor săi.
În declaraţiile sale, reiterate pe parcursul anului 2010, şeful, în scripte, al formaţiunii politice care exercită azi puterea executivă, anunţa diminuarea semnificativă a salariilor, promiţând ulterior, în 2011, o revenire, parţială, la nivelele iniţiale.
La finele anului 1989, armata era supusă unui foc încrucişat, al celor care doreau adevărul despre modul cum au fost împuşcaţi peste o mie de români, şi al celor care refuzau să accepte subordonarea faţă de un ministru desuet.
Acum, armata a privit în tăcere mascarada imagologică, de arestare a doi înstelaţi, organizată pentru impresionarea U.E., aşteptând resemnată înlocuirea actualului lider militar cu unul care să corespundă criteriilor prezidenţiale. Aparent profesionale.
Iată simple repere ale convingerii publice că lucrurile merg din rău, în mai rău. O mentalitate mioritică care ne ţine cu capul plecat. Dar nu pentru multă vreme.
În istoria naţională, învingătorii au apărut când nu mai credea nimeni că poate veni clipa independenţei, aceea a unirii, ulterior a reîntregirii României. Iar anul 2011 poate fi eliberarea de tristeţea naţională.
Trasoare | Ion Petrescu | 
01/02/2012 18:28 | 
Comments (0) 
Subscribe
Loading ...