PUTERILE EMERGENTE CÂŞTIGĂ AFRICA DE SUD

Într-un moment când Franţa şi Marea Britanie s-au împotmolit în deşertul politic libian, iar preşedintele Statelor Unite savurează tacit disconfortul omologului său din Paris – generatorul intervenţiei militare aliate împotriva regimului colonelului Muammar Gaddafi -, puterile emergente, respectiv Brazilia, China, India şi Rusia au repurtat un succes geopolitic răsunător, care prinde pe picior greşit comunitatea euroatlantică.

Astfel, la summitul liderilor celor patru state menţionate, derulat în oraşul chinez Sanya, surpriza a fost participarea, pentru prima oară, a preşedintelui Africii de Sud, Jacob Zuma. Acesta a luat loc la aceeaşi masă cu preşedintele Braziliei, Dilma Vana Rousseff, cu cel al Chinei, Hu Jintao, cu premierul Indiei, Manmohan Singh şi preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev.

Şi cea mai mediatizată concluzie comună, a conducătorilor celor cinci puteri emergente, a fost aceea conform căreia utilizarea forţei în Libia şi în lumea arabă ar trebui să fie evitată.

Cele cinci state, care împreună reprezintă mai mult de 40% din populaţia lumii, au reliefat că diferendele actuale, de pe mapamond, ar trebui rezolvate prin mijloace paşnice şi dialog, unul în care O.N.U. şi organizaţiile regionale ar trebui să joace rolurile care le revin.

În declaraţia finală scrie negru pe alb:”Împărtăşim principiul că utilizarea forţei ar trebui evitată. Noi susţinem necesitatea ca independenţa, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a fiecărei naţiuni ar trebui respectate.”

Această afirmaţie reflectă victoria consensului la nivelul puterilor emergente. De ce?

Africa de Sud a fost singurul stat – dintre cele cinci participante la reuniunea din China, toate membre ale Consiliului de Securitate – care a fost de acord cu rezoluţia prin care s-a stabilit zona interdicţiei de zbor, pentru avioanele de luptă ale armatei libiene.

Şi s-au autorizat “toate măsurile necesare”, pentru a proteja civilii, oferind astfel baza legală pentru executarea loviturilor, din aer, ale aeronavelor statelor aliate implicate în operaţiunea “Protectorul unificat.”

Celelalte patru state participante exprimaseră, la momentul adoptării rezoluţiei, preocuparea lor, confirmată de evoluţia ulterioară a evenimentelor, că noua campanie NATO, al cărei scop oficial era stoparea asaltului trupelor colonelului Gaddafi asupra rebelilor, va cauza rănirea şi uciderea unor civili nevinovaţi.

Conform unui oficial al guvernului Africii de Sud, toţi cei cinci lideri au criticat campania aeriană desfăşurată de unele state occidentale, în vestul Libiei – guvernul de la Tripoli continuând să controleze peste 80% din teritoriul ţării – şi au condamnat toate atentatele cu bombă.

Preşedintele sud-african s-a alăturat criticilor interlocutorilor săi, îngrijoraţi de apariţia şi creşterea numărului de „victime colaterale” ale bombardamentelor aeriene aliate.

Pe plan economic, cele cinci puteri emergente – al căror Produs Intern Brut reunit reprezintă 18% din cel însumat la nivel mondial, conform evidenţei Fondului Monetar Internaţional – au exprimat îngrijorarea lor privind riscurile care pot încetini redresarea economică mondială.

În opinia celor cinci lideri, chiar dacă economia mondială îşi revine, treptat, din criza financiară, se mai confruntă, în continuare, cu o serie de incertitudini. Ei şi-au exprimat sprijinul pentru reformarea actualului sistem monetar internaţional.

Africa de Sud, Brazilia, China, India şi Rusia consideră că „volatizarea excesivă a preţurilor materiilor prime, în special acelea pentru alimente şi energie, prezintă noi riscuri pentru recuperarea, în curs de desfăşurare, a economiei mondiale.” Toate cele cinci state fiind afectate de inflaţia care influenţează opţiunile consumatorilor.

Jacob Zuma, Dilma Rousseff, Hu Jintao, Manmohan Singh şi Dmitri Medvedev au făcut un apel comun „pentru mai multă atenţie la riscurile de transfer, peste graniţe, a fluxurilor de capital, cu care se confruntă acum economiile emergente.”

Un semnal clar a fost dat şi pentru O.N.U., care ar trebui să devină subiectul unei reforme cuprinzătoare, astfel încât această organizaţie să fie mai eficientă, eficace şi reprezentativă.

După cum se ştie, China şi Rusia sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. India tânjeşte, de mult timp, la acelaşi statut. Iar Republica Sud-Africană şi Brazilia speră să capete câte un asemenea loc, ca reprezentanţii cei mai puternici ai Africii şi Americii Latine.

Deşi forumul puterilor emergente a exprimat, la unison, nemulţumirea faţă de dependenţa economiei modiale de dolarul american, preşedintele Medvedev a respins, la conferinţa de presă comună, speculaţia unui jurnalist, conform căruia cele cinci state ar putea adopta, ca monedă pentru schimburile comerciale, yuanul chinez.

Prezenţa Africii de Sud la summitul din Sanya este considerată o victorie a celorlalte patru puteri emergente, meritul principal revenind Chinei, al cărui rol economic crescând, în Africa, nu mai este un secret pentru nimeni. Mărfurile chinezeşti sunt preţuite în Republica Sud-Africană. Dar şi producătorii sud-africani ar dori să vadă marfa lor pe piaţa chineză.

Prin alăturarea sa celorlalte patru puteri emergente, statul sud-african este recunoscut ca având cea mai puternică economie din Africa şi ca poartă de acces pe piaţa întregului continent. De altfel, conform datelor oficiale, investiţiile străine s-au mărit de patru ori, în acest an, în Africa de Sud.

Într-o declaraţie publică, ministrul relaţiilor şi cooperării internaţionale, din acest stat, Maite Nkoana-Mashabane afirmă:”Republica Sud-Africană a intrat în BRICS – denumirea oficială a grupului menţionatelor puteri emergente, un acronim, bazat pe iniţialele statelor componente Brazilia, Rusia, India, China şi Sudul Africii – fiind conştientă că este parte integrantă a întregului continent Africa, şi nu vom vorbi acolo doar pentru noi, ci şi pentru celelalte state africane.”

Cele cinci ţări au semnat un memorandum privind cooperarea între instituţiile lor financiare, act care deschide calea acordării de împrumuturi reciproce, în monedele lor naţionale.

China Development Bank a fost prima instituţie care a profitat de noile măsuri, declarând că este gata să acorde 10 miliarde de yuani, în împrumuturi, pentru Brazilia, Rusia, India şi Africa de Sud. Oficial acestea fiind focalizate, cu prioritate, spre investiţii vizând exploatarea unor mari zăcăminte de petrol şi gaze.

Acum, când puterile occidentale au dificultăţi vizibile în nordul Africii, puterile emergente menţionate instituie un solid cap de pod în sudul acestui continent. Şi, prin împrumuturile amintite, BRICS îşi va consolida şi capetele iniţiale de pod, tot geopolitice, în Europa, Asia şi America Latină.

BRICS devine astfel un parteneriat win-win, în care toţi participanţii pot profita de cooperarea comună, într-un fel sau altul.

De ce nu s-au gândit şi liderii Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite, la o strategie win-win pentru Africa de Nord?…

AMERICANII ŞI-AU PIERDUT RĂBDAREA PRIVIND OPERAŢIUNEA DIN LIBIA

În capitala americană a fost dat publicităţii un sondaj iniţiat de Universitatea din Maryland, care a vizat sprijinirea utilizării puterii militare, pentru protejarea civililor din Libia. Conform agenţiei Associated Press “americanii şi-au pierdut răbdarea cu acţiunea militară internaţională în Libia, chiar dacă o majoritate priveşte pozitiv primăvara democraţiei în lumea arabă.”

Dar, sprijinul opiniei publice de peste Ocean, pentru operaţiunea aliată în Libia, a scăzut cu 14 procente, ajungând la 54 %, comparativ cu sondajul organizat, în luna martie, de postul de televiziune CBS, care estimase, cu câteva săptămâni în urmă, că 68 % dintre cetăţenii Statelor Unite aprobă recursul la folosirea intervenţiei militare.

Studiul – care a dorit să evalueze opinia publică americană pe tema poziţiilor existente faţă de revoltele arabe – a fost lansat chiar în ziua deschiderii, la Washington D.C., a Forumului Lumea Islamică şi Statele Unite.

Este vorba de o reuniune anuală a liderilor din peste 30 de ţări, cu majoritate musulmană, şi din Statele Unite.

Institutul Brookings a fondat această adunare inedită, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pentru a ajuta la construirea de punţi diplomatice, de legătură, între liderii SUA şi cei musulmani.

Sondajul vine într-un moment crucial în relaţiile americane cu lumea musulmană. Din Tunisia, până în Yemen, se doreşte schimbarea liderilor actuali şi lichidarea absolutismului promovat de aceştia.

La întrebarea “în cazul în care campania aeriană nu reuşeşte să protejeze civilii de atacurile forţelor – trimise de guvernul de la Tripoli -, aţi sprijini sau nu intenţia SUA şi a altor ţări, de a furniza arme către rebelii libieni?”, numai 36 % au răspuns afimativ, în timp ce 59 la sută nu au fost de acord.

Doar 15 %, dintre americanii care au răspuns la întrebări, consideră că revoltele populare, din lumea arabă, sunt generate de grupările islamiste, care doresc puterea politică. În schimb, 45 la sută au declarat că revoltaţii sunt oameni obişnuiţi, care vor să trăiască în libertate şi într-o societate democratică.
37 % au optat pentru ambele variante de răspunsuri.

Două treimi dintre americani spun că guvernul lor ar trebui să ia o poziţie neutră faţă de revoltele arabe. Dintre cei ce doresc ca Statele Unite să nu rămână pasive, o majoritate covârşitoare vrea ca S.U.A. să sprijine manifestanţii antiguvernamentali.

Ce a mai indicat acest sondaj?

1. Încrederea că democraţia şi islamul sunt compatibile.
Dar, 41 la sută dintre intervievaţi nu cred aşa ceva.

2. O majoritate clară a declarat că este posibilă coexistenţa între musulmani şi occidentali.
Totuşi, 41 % afirmă că un conflict violent va fi inevitabil.

3. Un număr crescând de americani cred că sunt mult mai mulţi extremişti de credinţă islamică, decât teroriştii cu alte convingeri religioase.
Astfel, 62 la sută dintre participanţii la acest sondaj susţin acest lucru.
La sondajul postului TV ABC News, din februarie 2002, doar 46 % credeau la fel.

4. Primăvara revoltelor arabe a avut un efect redus asupra poziţiei oficiale americane privind conflictul israeliano-palestinian.
Două treimi dintre repondenţi continuă să aibă un punct de vedere favorabil Israelului,
deşi nu puţini afirmă că Statele Unite ar trebui să nu ţină
nici cu Israelul, nici cu palestinienii,
la tratativele vizând soluţionarea conflictului dintre cele două naţiuni.

La sondaj au răspuns 802 americani.
Investigarea a fost realizată între 1 şi 5 aprilie 2011.
Marja de eroare este de 3,5 la sută.

ÎNCĂ LA PUTERE

- ŞI EI MĂ NUMESC SUPRAVIEŢUITOR!

A exclamat gândacul privind fotografia cu explicaţia:
GADDAFI-UL LIBIEI ESTE ÎNCĂ LA PUTERE

Caricatură de Steve Breen, publicată de San Diego Union Tribune

CE DOREŞTE DEPARTAMENTUL APĂRĂRII

- LA TELEFON ESTE PENTAGONUL. EI AU NEVOIE SĂ EXTINDĂ CAMERA DE RĂZBOI.

Caricatură de Mike Smith, publicată de Las Vegas Sun.

OMULEŢII GENERAŢIEI VIITOARE

Un dialog, între doi omuleţi ai generaţiei viitoare, a oferit un pretext, inteligent exploatat, pentru a satiriza fraze la modă, în arealul politic american, vizând criza din Libia:

- Noi intervenim. Noi nu pornim un război în Libia!
- Într-adevăr? Complexul militar-industrial este practic nerăbdător.
- Serios? Noi îi ajutăm pe libieni să răstoarne un dictator. Serios. Gaddafi a fost mai rău decât Saddam.
- Şi acesta începe să fie un alt Irak.
- Noi ne implicăm pentru motive umanitare. Nu mai râde, Taylor!
Tocmai râzi, în loc să contribui la discurs.
- O.K.! Linişte. Bill Maher a avut un interes.
- O.K.! Acum vom pleca, acum vom pleca. Bill Maher a spus…
- Şi tu eşti unul mai bun? Glenn Beck a spus…
- O.K.! Bine. Dar, acţiunea în Libia este justificată.
- Ei bine, termenul final…Nu sunt de acord.
- Termen final, salvăm mai mulţi oameni, decât ucidem.
- Şi se presupune că trebuie să ne simţim bine, pentru asta?
- Da, sacrificăm pe câţiva, pentru a salva mai mulţi.
- Isuse! Vreau să spun…Nu ştiu ce să zic. Este o politică rea.
- Uite, ca ultimă superputere a lumii, este responsabilitatea noastră.
- Haide…
- Nu, nu. Este responsabilitatea noastră să intervenim. Ce, nu crezi asta?
- Acesta este imperialism!
- Acesta este un job intern şi extern. Înlăturarea dictatorului, redarea puterii către popor.
- La fel ca în Irak, nu-i aşa?
- De aici plecăm. Aceşti oameni o duc acum mult mai bine.
Vreau să spun, tată, că tu eşti cu mine, da?
- Da, du-te şi plânge-te la tata…
- Nu mă plâng. Îi cer opinia sa.
- Tu îi spui lui opinia sa!
- Îmi amintesc când am intervenit împotriva altui dictator. Numele său era Hitler.
- Erau circumstanţe total, total diferite.
- Noi doar ajutăm poporul libian să se ridice!
- Şi cu ce cost? Vieţile civililor libieni? Nu pot să vorbesc cu tine.
- Asta e! Ăsta-i marele tău argument?
- Am terminat să vorbesc despre asta.
- Taylor, sunt cu patru minute mai în vârstă decât tine. Şi cred că ştiu despre ce vorbesc.

ORDIN SECRET AL PREŞEDINTELUI OBAMA

Agenţia de presă Reuters a informat că preşedintele Statelor Unite ale Americii a semnat un ordin secret, care autorizează operaţiuni sub acoperire, vizând acordarea, de către guvernul american, a unui sprijin adecvat forţelor rebele, al căror obiectiv este îndepărtarea de la putere a şefului statului libian, Muammar Gaddafi.

Barack Obama a semnat acest ordin într-o zi din ultimele două decade ale lunii martie.

O asemenea formulă clasificată este pentru o directivă prezidenţială utilizată să autorizeze operaţiuni secrete, derulate de Agenţia Centrală de Investigaţii – C.I.A.

Cât de credibilă este o asemenea ştire? Simplu. Casa Albă şi C.I.A. au refuzat să facă acum orice comentariu.

În acest mod, preşedintele Obama poate autoriza livrarea de armament, muniţii, echipament şi tehnică de luptă
pentru rebelii situaţi în partea răsăriteană a Libiei, puternic dezavantajaţi de confruntarea, inegală, cu forţele terestre ale lui Gaddafi, din care 10.000 de militari constituie trupe de elită.

Acum este privită, într-o altă lumină, o afirmaţie televizată a lui Barack Obama, care preciza telespectatorilor că obiectivul principal rămâne ca Gaddafi, până la urmă, să cedeze puterea.

Atunci el a menţionat creşterea treptată a presiunii asupra regimului de la Tripoli, “nu doar pe cale militară, ci şi prin alte mijloace”, pentru a forţa pe colonelul Muammar Gaddafi să plece.

În cadrul aceluiaşi interviu a surprins iniţial, apoi a fost trecută cu vederea, o afirmaţie acum explicabilă:“Este corect să declarăm că dacă vrem să trimitem arme în Libia, probabil că şi o putem face. Noi avem în vedere, în acest moment, toate opţiunile posibile.” Spunea Obama teleastei Diane Sawyer, de la postul de televiziune ABCNews.

În dorinţa de a preveni posibile reacţii negative - generate de faptul că astfel se încalcă, de jure, cele două rezoluţii ale Consiliului de Securitate vizând Libia – C.I.A. a explicat, sub protecţia păstrării anonimatului sursei reale, că un asemenea ordin, pentru operaţiuni specifice, de intelligence, sunt curente atunci când sunt avute în vedere o gamă largă de acţiuni pentru atingerea unui obiectiv precis.

În baza unui asemenea ordin, rebelii libieni pot primi bani în numerar şi arme de toate calibrele.

În anul 2009, preşedintele Obama a dat o autorizaţie similară, pentru extinderea acţiunilor antiteroriste, ale C.I.A., în Yemen.

Ca regulă generală, Casa Albă nu confirmă, în mod normal, asemenea ordine, semnate de preşedintele S.U.A.

Deoarece oficialii Statelor Unite şi agenţii americani, aflaţi în ceea ce a devenit teatrul de operaţiuni libian, au încă destule nedumeriri privind identitatea liderilor rebelilor din Libia, orice activitate de acest gen va fi derulată cu maximum de precauţie, cel puţin până când vor fi culese mai multe informaţii despre conducătorii insurgenţilor.

În viziunea Casei Albe, la ora actuală sunt mai urgente două acţiuni:
1. organizarea rebelilor pe subunităţi distincte, disciplinate, cu comandanţi numiţi şi
2. antrenarea combatanţilor, în mânuirea armamentului preluat din depozitele unităţilor militare părăsite de trupele lui Gaddafi.

În regulamentul intern al C.I.A., o operaţiune acoperită este “orice efort guvernamental menit a schimba situaţia economică, militară şi politică din alte zone, într-un mod ascuns.”

O asemenea operaţiune include o gamă variantă de opţiuni, precum “propaganda, fonduri secrete, manipularea electorală, înarmarea şi antrenarea insurgenţilor şi chiar încurajarea unei lovituri de stat”.

Neoficial, Agenţia Reuters a fost informată că şefii de stat din Arabia Saudită şi Qatar (care presimt că le cam vine rândul…) s-au oferit să dea arme rebelilor libieni.

Dincolo de toate detaliile menţionate, ordinul secret al preşedintelui Barack Obama indică două chestiuni clare:

1. este extrem de sensibil la criticile publice vizând ezitările sale, repetate, în probleme de politică externă şi
2. nu va ezita să facă tot ce depinde de voinţa sa şi fişa postului de la Casa Albă, pentru a fi reales în fruntea S.U.A.

Ordinul secret ar trebui să genereze insomnii nu doar la Tripoli, ci şi la Teheran…

PLANUL LUI OBAMA PRIVIND LIBIA

- DESIGUR CĂ AM UN PLAN – ESTE FOARTE CLAR.

Caricatură de ERIC ALLIE, publicată de revista TIME.

CREZUL LUI GADDAFI

Consternări succesive în presa americană. Colonelul Muammar Gaddafi nu fuge. Nu moare. Nu predă puterea unuia dintre fiii săi. Apare în locuri publice diferite. În holul unui hotel. În incinta unui restaurant. În cortul plin cu susţinătorii săi. În faţa unor mulţimi de loialişti entuziaşti.
Şi ce le spune conducătorul Libiei?
Citiţi cu răbdare:
”Este o nouă cruciadă, cruciadă împotriva Islamului. Viaţă lungă Islamului, de pretutindeni! Toate armatele islamice iau parte în această bătălie. Demonstraţii se desfăşoară peste tot, în Asia, în Africa, în America, în Europa! Popoarele acestora sunt împotriva cruciadei. Noi vom lua parte, în această istorică bătălie. Nu ne vom preda! Sunt demonstraţii peste tot, împotriva acestei agresiuni! Agresiune injustă! Mare popor libian trăieşti şi treci prin ore glorioase. Toţi oamenii sunt cu noi. Avem de-a face cu o revoluţie împotriva imperialismului. Şi vă spun vouă: nu îmi este frică! Nu mi-e teamă de avioanele care fac distrugeri atât de mari! Le sfidez! Casa mea este aici! Eu sunt aici! Eu sunt aici! Eu sunt aici!”
În acest timp, tineri libieni, cu steaguri verzi şi scandări repetate, urcă spre balconul unde se află liderul suprem. După un stâlp se zăreşte un membru al gărzii personale, cu arma în mână, dar cu ţeava în jos. În spatele lui sunt o puzderie de fotoreporteri şi cameramani.
Şi liderul trăieşte din această iluzie! A adulaţiei, pe care câteva sute de tineri o manifestă în faţa clădirii alese pentru miting.
Le-a vorbit cu patos. Privind peste ei. Nu mai are vârstă. Parcă nici nu au trecut patru decenii peste el şi conaţionalii săi. Simte că simplii libieni îşi pun întrebări fireşti. Nu se teme? Nu pleacă din ţară? Nu renunţă la putere? Va lupta până la capăt? Nu a înţeles nimic din cele petrecute în Tunisia? Sau în Egipt? Se vor opri aliaţii la protejarea Libiei de Răsărit, chiar cu preţul divizării acestui stat?
Şi în timp ce fidelii înarmaţi, ai lui Gaddafi, încearcă recucerirea unor localităţi, şi prin infiltrarea în acestea a unor grupuri dotate cu armament uşor, învăţaţi sunniţi din Cairo au condamnat public pe guvernanţii arabi, care şi-au asuprit concetăţenii decenii la rând.
Aceşti lideri, susţin ei, nu trebuie să mai rămână în funcţie, dacă aşa provoacă mai multă vărsare de sânge. Ci să părăsească posturile lor.
Muammar Abu Minyar al-Gaddafi refuză să o facă. Şi nu crede în sfârşitul regimului său. Allah e mare…

“GADDAFI TREBUIE SĂ PLECE!”

Aşa ilustrează caricaturistul rus Serghei Elkin, pentru agenţia de presă RIA Novosti, cunoscuta afirmaţie a preşedintelui Barack Obama, în legătură cu soarta actualului şef al statului libian.
Dar, după cum gestionează el însuşi crizele succesive prin care a trecut America, de la venirea sa la Casa Albă, nu este exclus ca tocmai mister Obama să plece, deloc glorios, din fruntea executivului S.U.A., în 2012.

VÂRFUL DE LANCE AL OPERAŢIUNII AERIENE ÎN LIBIA: DASSAULT RAFALE

Avioane franceze, de vânătoare-bombardament, Dassault Rafale
au decolat de la baza aeriană Saint-Dizier, la est de Paris,
cu misiunea de a efectua zboruri de recunoaştere în Libia.

După cum deja se ştie, acest debut al operaţiunii militare aeriene
a forţelor reunite într-o nouă Coaliţie a Voinţei este efectul
unei decizii luate la Summitul – organizat la Paris –
al statelor şi organizaţiilor internaţionale decise
să se angajeze într-o intervenţie militară în Libia.

CRIZELE LUMII…

JAPONIA:

-SALVAŢI-NE DE CUTREMUR, TSUNAMI ŞI RADIAŢIE!

LIBIA:

- SALVAŢI-NE DE BOMBELE LUI GADDAFI!

S.U.A.:

-SALVAŢI-NE DE O LUME FĂRĂ O ZONĂ DE ZBORURI INTERZISE!

Crizele lumii în viziunea caricaturistului revistei TIME.

DE RÂSUL LUMII:”TRUPE GRELE”…

Observ, cu detaşare, cum pe micile ecrane se perindă
băieţii cu “ochi albaştri”, cu diferite identităţi, pretexte şi discursuri.
Unul dintre incompetenţii propulsat pe ecranul unei televiziuni de actualităţi,
care gafează în serie, este un băieţandru înalt, mare specialist în riscuri şi ameninţări,
subtil finanţate, care şi-a dat proba necunoaşterii domeniului militar
folosind sintagma năucitoare:”trupe grele”.

Până atunci, reflectarea intervenţiei militare a Coaliţiei Voinţei,
în Libia, stat independent şi suveran,
pe canalele de televiziune române, nu este altceva decât
o comedie de doi bani,
proba demagogiei şi incompetenţei unor băieţi care fug,
“ca dracul de tămâie”, de vocile unor militari adevăraţi,
nu experţi spălaţi şi apretaţi de alte servicii, accidental militarizate.
Ca să fie solda mai mare…

EZITARE LA CASA ALBĂ

Cocoţat pe balena eşuată, în deşertul arab,
- a politicii americane în Orientul Mijlociu –
preşedintele Barack Obama anunţă rituos:

- Încă mai dezbat, dacă să întăresc
zona de interdicţie a zborurilor aeriene…

Caricatură publicată de cotidianul USA TODAY.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

NEWT GINGRICH:”NU AVEM NEVOIE DE NATO!”

Prezidenţiabilul Newt Gingrich şi-a adăugat vocea corului celor care cer,
în arena politică de la Washington D.C., intervenţia militară a S.U.A. în Libia.

Anterior, senatorii John McCain şi John Kerry, au susţinut aceeaşi idee, cu argumente diferite.

Gingrich şi-a formulat limpede opinia pe timpul interviului acordat
teleastei Greta Van Susteren, de la postul de televiziune Fox News.

Fiind cunoscut ca una dintre figurile reprezentative ale “vulturilor Americii”,
Newt Gingrich a uluit telespectatorii afirmând, fără să clipească:

“Statele Unite ar trebui să instituie zona de interdicţie a zborurilor,
în spaţiul aerian al Libiei, încă din această seară”.

În acest scop, SUA ar trebui să procedeze unilateral.

Cea mai dură afirmaţie a lăsat-o fără aer şi pe jurnalistă.

Referitor la formarea unei coaliţii cu alte naţiuni,
“Statele Unite nu au nevoie de permisiunea nimănui.
Nu avem nevoie de NATO, care vorbind franc,
nu contribuie prea mult la luptă. Nu avem nevoie de Naţiunile Unite.”

După cum se ştie, forţele rebele din Libia au solicitat Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.
să organizeze o zonă de interdicţie aeriană,
în ideea de a respinge acuzaţiile privind existenţa unei “intervenţii străine”,
respectiv a Statelor Unite.

Mai mult, statele din Golful Persic au cerut
ca O.N.U. să supervizeze această operaţiune militară.

Impasibil, Gingrich a afirmat că armatei americane i-ar fi necesare
doar câteva… minute pentru a aneantiza forţa aeriană a Libiei.
O declaraţie practic contrară celei efectuate anterior
de secretarul apărării, Robert Gates, care estimase că
o zonă de interdicţie a zborurilor în spaţiul aerian libian
înseamnă “o operaţiune mare, într-o ţară mare.”

Cu gândul la următoarea campanie prezidenţială,
când are toate şansele să fie unul dintre cei ce
îl vor înfrunta pe actualul preşedinte,
Gingrich a acuzat, fără menajamente,
actuala administraţie Obama pentru faptul că este…”confuză”!

Concret, distinsul politician republican a afirmat:
“Ideea ca suntem confuzi despre un om care
a fost un dictator anti-american, din 1969,
doar vă spune cât de stupidă este această administraţie!
Acesta este un moment de a scăpa de Gaddafi. Fă-o. Ia-l cu totul.”

Cu alte cuvinte sunt destule şanse să asistăm la o reeditare,
într-o formulă mult mai rapidă, a coaliţiei ce a funcţionat şi în Irak.

Până aceasta se va forma,
până miniştrii apărării din NATO se vor consulta,
asupra situaţiei din Libia,
la finele acestei săptămâni,
pe 10 şi 11 martie a.c.,
până Rusia va înţelege
că Americii nu-i mai pasă de vetoul Moscovei,
în Consiliul de Securitate al O.N.U.,
sub presiunea unor politicieni precum Gingrich,
nu este deloc exclus ca S.U.A. să treacă
intempestiv, în forţă, pe scară largă,
la o operaţiune aeriană de anihilare a
defensivei armatei libiene.

PRINCIPIUL DOMINOULUI

160.000.000 $ CONFISCAŢI

Ministerul britanic al apărării a comunicat că a fost interceptată
o navă ce transporta un număr neobişnuit de mare de dinari
- dinarul fiind moneda naţională libiană -,
în bacnote valorând 160 milioane dolari.

Vasul respectiv a fost reţinut, după întoarcerea dintr-o călătorie
planificată pentru Libia, conform datelor oficiale transmise presei pe 4 martie a.c.

Atât naţionalitatea, cât şi proprietatea asupra navei nu au fost dezvăluite.

Vasul a fost escortat înapoi, în Marea Britanie,
după ce echipajul a decis să nu ancoreze în portul Tripoli,
din cauza manifestaţiilor din acest oraş.

Nu a fost clar de unde provenea această sumă uriaşă de bani,
deşi Anglia este locul unde activează tipografia “De La Rue PLC”,
care realizează şi multiplică peste 150 de monede naţionale.

În conformitate cu sancţiunile stabilite de ONU,
Marea Britanie a interzis exportul, fără licenţă, al monedei libiene.
______________________________________________________________________________

AERONAVELE NATO – ŢINTE INAMICE!

Conform cotidianului olandez De Telegraaf ,
trei militari din Forţele Aeriene Olandeze sunt arestaţi de autorităţile libiene,
fapt confirmat de ministerul apărării.

Militarii se aflau la bordul unui elicopter Lynx,
care a decolat de pe fregata Hr. Ms. Tromp
aflată în largul coastelor libiene. Misiunea lor era de a recupera doi europeni,
dintre care unul olandez, aflaţi la Syrte, la circa 450 km depărtare de Tripoli.

Când elicopterul a aterizat, au fost înconjuraţi de o mulţime ostilă şi nu au mai putut decola.

Cei trei militari şi cei doi civili care-i aşteptau au fost arestaţi, iar elicopterul confiscat.

Interesant este faptul că, în timp ce persoanele civile au fost conduse la ambasada olandeză din Tripoli
şi au avut posibilitatea să părăsească Libia pe 2 martie,
cei trei militari – aşa cum se vede şi în imaginile preluate de CNN,
de la televiziunea libiană – sunt menţinuţi ca …ostateci.

Pentru cei ce nu ştiu, este bine să reamintim episodul similar, petrecut pe timpul conflictului militar din spaţiul ex-iugoslav, când armata sârbă a capturat piloţi americani catapultaţi din avioanele lovite de artileria antiaerienă. Şi atunci, aviatorii militari ai NATO, respectiv americanii, au fost prezentaţi la televiziunea din Belgrad. O gafă de proporţii, deoarece întreaga Americă s-a revoltat la vederea chipurilor propriilor piloţi, învineţite de loviturile primite de la militarii sârbi. Ce a urmat se ştie…

De facto, Forţele Armate Libiene consideră acum orice aparat aerian al NATO drept un potenţial agresor. Astfel, în afara incidentului cu elicopterul olandez, o aeronava Hercules C-130, din Forţele Aeriene Regale, ale Marii Britanii, a fost ţinta unui tir antiaerian libian, pe timpul unei operaţiuni de recuperare a conaţionalilor refugiaţi într-o zonă din deşert. Din fericire, nicio persoană nu a fost rănită.

Fregata Hr. Ms. Tromp s-a remarcat în operaţiunile împotriva piraţilor ce atacă navele comerciale în Oceanul Indian.

La declanşarea evenimentelor din Libia a primit ordin să revină, prin Canalul de Suez, în largul apelor maritime libiene.
Semn clar de concentrare a navelor Alianţei Nord-Atlantice, în vederea unei veritabile demonstraţii de forţă/SHOW OF FORCE.
Care urmează.

DEZVĂLUIRI LA MINISTERUL APĂRĂRII

Nu este vorba de cel din România. Ci de structura similară, de la Londra,
care a publicat (interesant, oare de ce acum, când toată lumea este cu ochii
pe Libia?) mii de pagini vizând O.Z.N.-uri – Obiecte Zburătoare Neidentificate –
arhivate pentru posteritate.

Este de admirat, totuşi, atât abilitatea oficialilor,
din vârful ierarhiei armatei britanice,
de a oferi un subiect aparte opiniei publice, avidă după mister şi senzaţional,
cât şi cea a echipei de teleaşti, de la SKY NEWS,
care, printr-un montaj inteligent
şi un comentariu atractiv, te determină să urmăreşti imaginile până la capăt.

De la întrebarea iniţială a reporterului
- “Este acolo (în spaţiul cosmic) ceva?” -,
la viitoarea interogaţie
- “Mai este cineva în deşertul libian?”
nu este decât o chestiune de timp,
oportunitate politică şi decizie tot militară,
la Ministerul Apărării din Marea Britanie.

SPRE TRIPOLI, PRIN EST…

Agenţia de presă Associated Press a transmis, din Caracas,
capitala Venezuelei, esenţa unei luări de poziţie a preşedintelui
acestei ţări, Hugo Chavez, făcută în ultima zi a lunii februarie 2011.

Chavez a declarat că nu va condamna conduita lui Muammar Gaddafi
şi a avertizat opinia publică, din ţara sa,
că Statele Unite ale Americii pregătesc
o invazie a Libiei.

Într-un discurs televizat –
ce a devenit o obişnuinţă pentru compatrioţii săi,
care îi cunosc apetitul pentru a fi mai tot timpul pe micul ecran -,
preşedintele Hugo Chavez nu a ezitat să afirme:
“O campanie de minciuni a fost declanşată la adresa Libiei.
Eu nu îl voi condamna pe Gaddafi.
Aş fi un laş să condamn pe cineva care îmi este prieten.”

În opinia şefului de stat venezuelean,
guvernul american este în spatele acestei campanii.

Chavez ştie că numeroase ţări au condamnat
măsurile represive luate de preşedintele Libiei.
pentru a înfrânge revolta conaţionalilor săi:
“probabil că ei au informaţii de care noi nu dispunem.”

Preşedintele Venezuelei a condamnat S.U.A.,
pentru trimiterea de forţe navale şi aeriene în apropierea Libiei
şi sprijinirea discuţiilor menite a institui o zonă de interdicţie
a curselor aeriene asupra teritoriului libian.

Hugo Chavez a avertizat telespectatorii
că oficialii americani se pregătesc să invadeze Libia.

Reacţia preşedintelui este una firească,
dacă avem în vedere că atât el, cât şi Gaddafi,
s-au apropiat, unul de altul,
ca urmare a opoziţiei lor constante
faţă de aspectele ofensive ale politicii externe americane.

Prin avertismentul său, preşedintele Chavez
nu face decât să confirme public
ceea ce a început să devină o posibilă soluţie,
în comunitatea euroatlantică.

Va fi sau nu -
conform dezminţirilor oficiale, de la Washington D.C. -,
o intervenţie militară în Libia?

Se pregăteşte debarcarea puşcaşilor marini americani,
pe coasta estică a litoralului libian?

Acolo fiind un cap de pod sigur,
controlat de rebelii libieni,
aflat la graniţa cu Egiptul,
unde actualul regim militar este unul pro-american.

Conştient de viteza cu care evoluează lucrurile, Serghei Lavrov,
ministrul de externe al Rusiei, a făcut un apel la limitarea reacţiilor internaţionale
la sancţiunile O.N.U..

Evenimentele par însă să se defăşoare mai rapid
decât reacţionează marile cancelarii europene.

Ochii tuturor fiind îndreptaţi acum spre Pentagon.
Care, de regulă, când tace public, acţionează de facto.

QUO VADIS, GADDAFI?

Discursul Klingonianului:

Carevasăzică:

PETROLUL, GADDAFI ŞI AMERICANII

Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.

Bodyguarzi cu…şarm

Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.

Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.

A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.

Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.

Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.

Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.

Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.

La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.

Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.

O discrepanţă evidentă

Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.

Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?

După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.

Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate:
”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”

Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.

Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă „dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”

Dincolo de pretexte

Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.

De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.

Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.

Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.

Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.

Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.

__________________________________________

__________________________________________

AVERTISMENT DUR PENTRU OBAMA

Ediţia din 21 februarie 2011, a ziarului „ The Washington Times” a inclus, în mod surprinzător, un editorial asumat de conducerea prestigiosului cotidian, care indică, fără putinţă de tăgadă, lupta surdă dintre pacifiştii lui Obama şi durii din gruparea popular numită „Vulturii Americii.”

Intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, acest articol de fond este primul semnal public, lansat în capitala americană, în care se semnalează pericolul ca revoltele succesive, din Orientul Mijlociu, să nu aibă ca finalitate înlocuirea autoritarismului cu democraţia de tip occidental.

Editorialul amintit debutează şocant, chiar şi pentru cititorul fidel al acestui ziar:”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Un grup de luptători Al-Qaida, grupaţi în portul libian din Derna, a proclamat Emiratul islamic de Barqa, amintind astfel vechea denumire a acestei zone.

Derna a fost vreme îndelungată unul dintre adăposturile sigure pentru piraţii din Marea Mediterană. Localitatea a fost cucerită de puşcaşii marini americani în 1805. O reuşită considerată prima victorie a armatei americane în străinătate.

„The Washington Times” consideră că acest moment – de glorie pasageră pentru Al-Qaida – demonstrează ce haos este pe cale de a se institui în regiune.

Pentru întâia oară, de la începutul revoltelor arabe, se scrie, negru pe alb, o concluzie surprinzătoare doar pentru naivi:”Oamenii ieşiţi în stradă, ca să protesteze împotriva tiranilor, nu sunt neapărat luptători pentru libertate.”

În unele privinţe, valul revoluţionar din Orientul Mijlociu – la care Rusia asistă fără să incomodeze agitaţia Casei Albe vizând această regiune – este reflectarea în oglindă a evenimentelor din 1989, în Europa de Est.

Atunci, America privea optimistă înlocuirea liderilor comunişti, tot în urma unor manifestaţii de amploare, încurajate, de o manieră adecvată, de Kremlin.

În acele zile, în ex-statele socialiste exista speranţa că noile autorităţi vor promova acelaşi fel de drepturi fundamentale de care se bucură şi azi americanii.

Brusc, după comentariile iniţial favorabile mutaţiilor înregistrate pe scenele politice din Tunisia şi Egipt, ca şi demonstraţiilor derulate în alte state cu lideri ce le-au condus cu o mână de fier, „The Washington Times” redescoperă lumea arabă:”drepturile pe care americanii le consideră drept sacre sunt de mică importanţă în Orientul Mijlociu. Câteva drepturi, cum ar fi egalitatea între rase şi sexe, sunt considerate incomode. Altele, precum procesul democratic şi libertatea de expresie, nu le sunt arabilor deloc familiare. În plus, altele, cum ar fi libertatea de cult, sunt considerate erezii”.

Urmează atacul frontal la administraţia Obama, deoarece refuză să declare că ar fi preferabil ca revoluţiile din Orientul Mijlociu să instituie guverne cu un stil de conducere occidental.

Barack Obama pare a se teme că dacă va face o asemenea declaraţie, va fi etichetat drept un promotor al “imperialismului”, generând astfel un nou pretext pentru întărirea numerică a musulmanilor extremişti.

O asemenea „postură dezinteresată” a preşedintelui american ar evidenţia slăbiciunea S.U.A., subminând serios şansa forţelor laice de a prelua puterea în statele afectate de revolte.

„The Washington Times” reaminteşte lui Barack Obama că preşedintele Statelor Unite are datoria de a promova principiile unei societăţi deschise, dedicată prosperităţii poporului său, îndeosebi când este cazul să se opună apariţiei unor state islamiste dominate de adepţii liniei dure instituită de legia Shariah/Şaria.

Conducerea cotidianului consideră că nu este nimic rău în faptul că „Statele Unite ajută oamenii din regiune să îşi construiască un viitor liber de asuprirea moscheii sau a statului. Cu excepţia cazului în care domnul Obama are alte convingeri, ar trebui să nu aibă vreo problemă în afirmarea clară a faptului că sistemul nostru de guvernare este mai bun pentru popoarele Orientului Mijlociu.”

Un avertisment clar pentru Obama. De care va trebui să ţină cont, dacă îşi doreşte, într-adevăr, cu ardoare, al doilea mandat prezidenţial.

„Alte convingeri” fiind sintagma elegant aleasă, de jurnaliştii americani, pentru acuzaţia ce i s-a adus, lui Barack Hussein Obama, în 2010, că ar fi de credinţă musulmană.

Emoţia alegătorilor americani a fost atât de mare, încât, la insistenţele consilierilor săi de imagine, a acceptat să fie filmat şi fotografiat într-o duminică, în timp ce mergea cu soţia şi copiii la slujba de la biserică.

Acum, „vulturii americani” vor o nouă probă de loialitate.

Care îi va întări sau diminua şansele lui Barack Obama la alegerile prezidenţiale din 2012.

UN PAPAGAL: FRANCESCO ZANNINI

Opinia publică de la marginea Noului Imperiu Roman, cu capitala, teoretică, la Bruxelles şi cea reală, la Washington D.C, nu este altceva decât o… turmă de mânuitori ai telecomandei, de la un post lacrimogen, la altul eterogen, până la miezul nopţii, apoi de la unul cu scene evident copulative, la altul de reluare al unor emisiuni în care invitaţii se miră, moderatoarea ţipă impotenţa partenerului de viaţă, iar un coleguţ, plantat de intelligence, o temperează tandru.

Asta este expresia contemporană a celebrei sintagme „proşti, dar mulţi!”. În traducere, fără menajamente: “telespectatori manipulabili, dar contribuabili!”

Rândurile de mai sus sunt perfect justificate de aberaţiile unuia dintre italienii dedaţi la bucuriile carnale oferite de frişca unor est-europene, precum româncele arzoaice, mândre şi orgolioase, nevoie mare, acasă, şi degrabă lăsătoare de nuri în deplasare…

„Băieţandrul” uitat printre vrafuri de euro se numeşte Francesco Zannini. Nu are mustaţă. Pare dominat de nevastă. Şi probabil fuge la mama lui, ca orice bărbăţel latin, de fiecare dată când este bătut, cu sucitorul, de o soţie neostoită, când trebuie…

Ca orice italian, dornic de glorii pasagere, aparentul expert în islam, mister Francesco, a simţit nevoia să folosească valurile sociale, deloc întâmplătoare, din lumea arabă, pentru a veni, cu propriile iluzii, în faţa unor gazetari/guguştiuci – plătiţi de redacţii total afone la realităţile Orientului Mijlociu.

Ce zice domnul Francesco Zannini? Că protestele recente, dintr-o serie de state arabe, au numai aspecte pozitive. Chiar dacă nu au lideri notabili!

Acelaşi Francesco – nume de perdant etern în faţa semenelor sale -, emite teza că procesul de democraţie, în lumea arabă, va fi unul îndelungat şi va dura ani de zile.

O frază care mă duce cu gândul la Congresul al XIV-lea al partidului lui Nicolae Ceauşescu, când totul era roz bombon, deşi au urmat zile sângerose, cu ton şi semiton…

După 1989, până acum, nu am întâlnit un mincinos mai mare, decât acest Francesco Zannini, oficial un expert în islam, la Institutul Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice, din Roma.

Un papagal, de modă nouă, care are tupeul să susţină:”Revoltele şi mişcările care au dus la căderea guvernelor din Tunisia şi Egipt sunt fapte pozitive şi interesante.

Acestea au fost generate de jos şi manifestanţii nu au demonstrat sub steagul Islamului sau motivaţi de sentimente anti-occidentale.”

Şi ca distinsa sa expertiză să fie pusă la înălţimea valorii reale, Francesco consideră că modificările importante care afectează naţiunile arabe sunt încă…greu de interpretat!

Cu o apetenţă maladivă pentru pronosticurile vagi, Zannini consideră că rezultatele şi speranţele generate de răscoalele, de până acum, din unele state arabe, rămân…nesigure. El nu ezită să afirme că „mişcările declanşate nu au încă lideri şi procesul spre democraţie este încă lung.”

Pentru ca năuceala dorită să fie cât mai mare, italianul, ce se şi vede în vârful unei piramide, explică, ca orice pedagog occidental: ”În Egipt sunt multe partide, dar acestea au rămas, pentru totdeauna, în afara vieţii politice. Sunt greu de dinamizat şi de determinat să se organizeze singure. În Tunisia, după plecarea, pe calea aerului, a preşedintelui Ben Ali, există un vacuum de putere. În alte ţări, cum ar fi Bahrain şi Yemen, există pericolul ca autorităţile să fie eliminate, fără ca nimeni să ştie cine le va lua locul. Chiar dacă alegerile au avut loc, vor trece ani de zile până când aceste ţări ar putea ajunge la o stabilitate reală. ”

Sigur că, stimulaţi de revoltele, deloc întâmplătoare, din Tunisia şi Egipt, bărbaţi în putere, din Yemen, Bahrain

şi Libia au ieşit în stradă pentru a cere reforme democratice şi pentru a pune capăt regimurilor existente.
Cameramanii occidentali au transmis imagini live/în direct cu miile de oameni ce au demonstrat la Sanaa, capitala Yemenului, strigând lozinci împotriva preşedintelui Saleh, văzut ca un dictator al poporului său.

Iar în Bahrain, mii de oameni au luat parte la funeraliile celor patru manifestanţi ucişi de către forţele de securitate, în timpul ciocnirii cu demonstranţii ieşiţi pe străzile capitalei Manama, în număr foarte mare.
În Libia, patria celui mai longeviv dictator arab, activiştii pentru drepturile omului au declarat că cel puţin 24 de conaţionali au fost ucişi pe timpul protestelor din ultimele zile, dintr-o serie de oraşe.

Concomitent, demonstranţii din Egipt continuă presiunile publice asupra regimului militar, pentru a implementa reformele democratice promise după demisia lui Hosni Mubarak.

Culmea demagogiei zonale a constituit-o discursul celui considerat liderul spiritual al organizaţiei deloc paşnice „Fraţii musulmani”, inconfundabilul Yusuf al-Qaradawi.

Acest Păcălici local, îmbătat de propriile iluzii, a bătut câmpii cu graţie, afirmând că revoltele începute pe 25 ianuarie a.c. sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât expresia unei “revoluţii a tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini”.

Şi ca iluzia naţională să aibă sigiliul suprem, el a cerut armatei să numească un nou guvern, în locul executivului actual, pe care l-a descris ca fiind corupt şi criminal.

Toate aceste comentarii vor fi stârnit hohote de râs, greu de stăvilit, la sediul elegant al C.I.A..
Transmise live/în direct la serviciul de spionaj israelian – Mosad. Pentru conformitate. Strict profesională.

MATERIAL PUBLICAT DE ARENA.MD