Epistola unui cititor

Misiva electronică inserată mai jos, trimisă de conaţionalul Mihai Şomănescu, are o cursivitate, un stil şi o succesiune a argumentelor autorului ei, care sunt de un evident interes public. Motiv pentru care o reproduc în întregime, ca pildă de raportare lucidă la istoria naţională.

Aşa cum a fost. Nu cum unii doresc să o mistifice.

Buna ziua domnule Petrescu,

Cu speranţa că veţi ierta inerentele erori şi că m-am făcut bine înţeles, vă mulţumesc anticipat pentru citire.
Mihai

Cum l-a făcut Ceauşescu K.O. pe Brejnev!

Elicopterul care l-a scos pe Nicolae Ceauşescu, din cleştele manifestanţilor ajunşi pe acoperişul Comitetului Central al Partidului Comunist Român rămâne, în memoria colectivă, ca unul de culoare… roşie. De ce? Pentru că atunci s-a încheiat o epocă marcată de Roşul ce aparent semnifica sângele – vărsat de înaintaşi pentru libertatea patriei noastre, România, in integrum.

Zilele trecute am avut şansa unui dialog cu fostul diplomat, acum nins de ani şi măcinat de o boală ce pare a-i scurta drumul vieţii. O convorbire surprinzătoare, din care am să redau aici doar două subiecte abordate. Nu şi numele interlocutorului, pentru că acum este la Chişinău. Şi mâna F.S.B. este lungă…

- Am să vă spun ceva în legătură cu Vasili Ivanovici Drozdenko, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti. Vă mai amintiţi de acesta?
- Desigur. Cam dur la vremea sa…
- Drozdenko? Am fost martor când le spunea tinerilor diplomaţi, numiţi de Moscova la diferite posturi, din ambasada U.R.S.S., că “acela care nu iubeşte România să plece acasă!”
- Chiar aşa?
- Da. Dar eu vreau altceva să vă povestesc. Legat de Ceauşescu. Care a fost un patriot. Şi-a iubit mai mult ţara decât oricare alt conducător din ţările socialiste est-europene, aliate cu Uniunea Sovietică. Nici nu se compara cu Todor Jivkov. Un prostovan. Sau cu Kadar. Ascuns după propria sa umbră. M-am întâlnit de patru ori cu Nicolae Ceauşescu. De fiecare dată am observat că asculta mult. Vorbea puţin. Te privea cu ochi sfredelitori. Dar cu un chip liniştit.
- Nu l-aţi văzut nervos?
- Nu. Dar l-am văzut îngândurat, atunci când ţara sa era în impas.
- De pildă?
- Ambasadorul Drozdenko primise mesaj, de la Kremlin, ca să îi comunice lui Ceauşescu că Leonid Ilici Brejnev a decis să fie redusă, la o treime, cantitatea de petrol livrată atunci României.
- Din cauza crizei economiei sovietice sau…
- Şi din motivul acesta, dar în primul rând ca element de presiune politică. Cum translatorul oficial era plecat, Vasili Ivanovici m-a chemat pe mine, în biroul său şi mi-a zis:”mergem împreună la Ceauşescu.” Zis şi făcut. Ne-a primit a doua zi, într-o …viţă de vie. Îi plăcea să cureţe personal butaşii de viţă de vie.
- Era singur acolo?
- Da.
- Fără pază?
- Probabil că erau prin preajmă. Noi am fost conduşi acolo şi lăsaţi cu el. Cu siguranţă ne supravegheau din apropiere.
- Ce relaţii personale erau între Ceauşescu şi Drozdenko?
- Atente.
- ?…
- Drozdenko îl considera extrem de inteligent. După ce l-am salutat, Vasili Ivanovici i-a spus ceea ce avea mandat să îi transmită. Uniunea Sovietică are propriile dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României.
- Şi Ceauşescu cum a reacţionat?
- Calm. A reamintit că România are o industrie de prelucrare a petrolului cu mii de muncitori. Şi măsura diminuării importului de petrol sovietic va pune conducerea de stat a ţării în situaţia de a lăsa fără locuri de muncă un număr enorm de oameni ai muncii. Ceea ce el, Ceauşescu, nu poate face.
- Şi Drozdenko?
- Aştepta. Ştia că preşedintele român intuia ce vrea Brejnev. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Ceauşescu i-a spus lui Drozdenko că doreşte să transmită omologului său, de la Kremlin, că o întâlnire a conducătorilor P.C.R. şi P.C.U.S., la cel mai înalt nivel, ar fi de bun augur.
- S-a realizat?
- Da. Eu unul nu am fost acolo. Dar Drozdenko, da. De la el am aflat cum Ceauşescu l-a strâns cu uşa pe Brejnev.
- Mai concret?
- Brejnev s-a întâlnit cu Ceauşescu şi i-a spus ceea ce îi transmisese şi Drozdenko. U.R.S.S. are dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României. Cei doi s-au privit lung şi au urmat câteva clipe de tăcere. A fost un moment de mare încordare. Brejnev ştia că nu va ceda Ceauşescu. Dar habar nu avea cum va replica.
- Şi ceilalţi participanţi la dialog?
- Toţi îl priveau pe Nicolae Ceauşescu. Acesta, calm, s-a întors spre ministrul de externe al României, Ştefan Andrei şi i-a spus liniştit:”Ştefane, după ce plecăm de aici, când ajungem la ambasadă, dă un telefon la Bursa din New York (New York Stock Exchange). Anunţă-i că România va cumpăra petrol, prin intermediul lor.”
- Serios?
- Brejnev, nedumerit, a cerut translatorului său să îi traducă ce a spus Ceauşescu. Când a aflat, s-a îngălbenit şi l-a rugat pe omologul său român să fie luată o pauză de zece minute. Apoi s-a retras cu colaboratorii săi.
- Incredibil…
- Ba este adevărat. Când a revenit Brejnev, discuţia s-a reluat. Liderul sovietic l-a informat că s-a consultat, telefonic, cu ceilalţi membri ai Biroului Politic al P.C.U.S. şi au decis ca reducerea cantităţii de petrol livrată României să nu fie cu două treimi, ci doar cu 1/3!
- Ceauşescu practic l-a învins!
- Întocmai. Brejnev nu a avut altă soluţie! Iar Nicolae Ceauşescu a câştigat printr-o stratagemă credibilă. Bine punctată. Care s-a dovedit a fi imbatabilă.

…………………………………………………………

- Ce părere aveţi de situaţia din cel de-al doilea stat românesc?
- Ce părere să am?
- Certurile din Alianţa pentru Integrare Europeană…intenţia premierului Vlad Filat de a deveni preşedinte…
- Apoi eu unul, cu Filat m-am lămurit. Agită apele şi nu face nimic. Grijă a avut să îşi pună oamenii la vamă şi în alte părţi de unde poate trage bani pentru el şi partidul său.
- Chiar aşa?
- El îi pus pe jefuit, nu pe mai binele celor pe care-i prosteşte. A făcut zarvă cu medicamentele? Da. A rezolvat ceva? Nu. A dus jurnaliştii la casele construite pentru sinistraţi? Da. Le-a terminat? Nu.
- Şi Marian Lupu?
- Vai de el. Păi partidul lui este finanţat şi condus acum de Vlad Plahotniuk! Ştiţi cine-i Plahotniuk? Unul dintre cei care a venit la Bucureşti şi l-a păcălit, vorba vine, pe premierul Adrian Năstase, că dacă el şi alţi români patrioţi de la Chişinău primesc acţiuni la Petrom, o să facă şi o să dreagă…
- Şi doar pentru asta a primit cota sa parte?
- Păi cine era naiv să îi dea ceva fără să primească! Noroc că Plahotniuk avea fetiţe…
- Ale lui?
- Nu. Din acelea, de o noapte. I-a luat la rând pe demnitarii de la Bucureşti. Şi le plasa câte două. Ca să fie tacâmul complet. După care au venit aprobările pe cale…legală. Dar culmea culmilor este momentul în care preşedintele Ion Iliescu, la o recepţie oferită în onoarea lui Vladimir Voronin, i l-a prezentat acestuia pe…Plahotniuk, moment în care chipul prezidentului de la Chişinău a arătat o singură reacţie – uluirea totală, faţă de ascensiunea, evident nemeritată, a lui Plahotniuk.
- Băsescu?
- Degeaba-i ponegrit. Nu trece o săptămână să nu-i ajute pe cei de peste Prut. Dar asta nu se scrie, ca să nu se supere ruşii. El este primul care şi-a dat seama că – exceptându-l pe Ghimpu – liderii Alianţei pentru Integrare Europeană sunt ca şi Voronin. Puşi frate, pe căpătuială. Băsescu i-a spus lui Filat, la ultima întâlnire de la Iaşi, că fără proiecte concrete nu vede un ban din partea României. Şi asta nu i-a convenit premierului de la Chişinău.

Zidul Berlinului şi acela de la Chişinău

Germanii au avut tăria de a da jos zidul despărţitor al aparţinătorilor aceleiaşi naţiuni, din inima Europei
__________________________________

La Washington D.C., la Berlin şi Moscova au fost ecouri diferite, în media, privind împlinirea, în această lună, a 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului.

Conform Ninei Hruşciova, autoare a unei cărţi despre Rusia de azi, între artă şi politică, expertă în relaţii internaţionale, şi colaboratoare a Institutului pentru Politica Mondială, din New York, în urmă cu cinci decenii, liderul de la Kremlin a avut o ezitare.

Apoi, Nikita Hruşciov i-a permis lui Walter Ulbricht să ridice bariera, între partea estică şi cea vestică a Berlinului. Aceasta fiind menită a consolida perpetuarea comunismului în Europa de Răsărit.

Până în acel moment, indică statisticile oficiale, peste trei milioane de est-germani au părăsit, mergând pe jos, Berlinul comunist, intrând nestânjeniţi în cel aflat sub controlul trupelor americane, britanice şi franceze.

Cu două decenii în urmă, împlinite tot în aceste zile, a avut loc puciul împotriva lui Gorbaciov. El fiind liderul sovietic la care preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a făcut un apel, energic şi memorabil, pe timpul vizitării Berlinului occidental, ca să doboare acest zid.

Puciul a eşuat, datorită revoltei populaţiei din Moscova, la care s-au raliat majoritatea unităţilor militare din garnizoană, îndeosebi după ce conducerea acţiunilor de reprimare, a dispozitivului defensiv al puciştilor, a fost preluată de energicul Boris Elţîn.

Când Gorbaciov a permis demantelarea zidului din Berlin, şocul psihologic a fost imens pentru arealul sovietic şi statele socialiste situate între U.R.S.S. şi Occident.

Practic, atunci durii din componenţa Biroului Politic al P.C.U.S. au decis să treacă la pregătirea loviturii militare de stat. De facto, în acelaşi moment, a început detronarea imaginii U.R.S.S., de pe soclul virtual al veşniciei proclamate de propaganda sovietică. Şi tot atunci, Gorbaciov a fost văzut ca un lider slab, de către unii dintre aliaţii săi est-europeni.

Nina Hruşciova susţine că Gorbaciov i-ar fi mărturisit cum Nicolae Ceauşescu i-a solicitat, personal, să trimită tancuri în Berlin, pentru a menţine zidul despărţitor. Chestiune neconfirmată de o altă sursă, credibilă, dar plauzibilă, din perspectiva antipatiei dintre cei doi lideri comunişti şi a realităţii că, în decembrie 1989, şeful statului român a scos tancurile în stradă.

După cum rămâne discutabilă şi părerea Ninei Hruşciova că Mihail Gorbaciov ar fi refuzat să menţină imperiul sovietic prin intermediul armelor. Azi numai naivii şi cei ce fug de istoria adevărată pot crede că, la finele anului 1989, nu au acţionat mii de diversionişti sovietici, în oraşele unde au avut loc ample manifestaţii anticeauşişte din România, iar la toate podurile peste Prut, nu au fost coloane de autovehicule militare, cu trupe ruseşti, gata să afluiască pe teritoriul românesc, aşa cum au procedat, în 1968, şi pe cel cehoslovac.

Gorbaciov dorea schimbarea unei generaţii de lideri, încremenită în proiectul, expirat, al unui socialism dus până la apogeul disperării „maselor de oameni ai muncii”, într-unul care să cultive valorile umane. Deziderat imposibil de atins în statul multinaţional sovietic şi în ţările socialiste “frăţeşti.”

Aşa cum puciştii anti-Gorbaciov au eşuat în restaurarea sistemului totalitar de conducere, aşa şi Mihail Gorbaciov a eşuat în restructurarea unui sistem invalidat de mulţimile sătule de atâta minciună.

Când Ronald Reagan i-a cerut public lui Gorbaciov, de la tribuna instalată în Berlinul occidental, ca să dea jos zidul ruşinos al despărţirii unei naţiuni demne, precum cea germană, el avea tăria celui ce ştia că forţa sistemului democratic american se bazează pe limitarea, în timp, la cel mult două mandate, a menţinerii la putere a unui şef de stat.

Ori Gorbaciov venise la putere după ce ultimii trei preşedinţi sovietici nu ieşiseră de la Kremlin decât cu picioarele înainte, în „buna” tradiţie instituită de Stalin.

Dacă zidul nu ar fi fost construit, în 1961, s-ar fi prăbuşit comunismul mai devreme? Dacă Gorbaciov ar fi trimis tancurile în Berlin, cum i-ar fi sugerat Ceauşescu, ar mai fi supravieţuit comunismul? Aceste întrebări retorice, ale Ninei Hruşciova, pot încânta doar imaginaţia tinerilor fascinaţi de rescrierea istoriei, în ipoteza că s-ar fi luat alte decizii, la un moment considerat azi crucial, pentru evoluţia unei naţiuni şi a unui continent.

Subscriu însă, cu plăcere, la un enunţ memorabil al doamnei Hruşciova:”Dacă oamenii unei ţări nu doresc suficient democraţia, nu este nevoie de niciun nou Zid al Berlinului, pentru a-i menţine afară. Lumea trebuie să îi mulţumească premierului Vladimir Putin, pentru această lecţie.”

Printr-un paradox, al acestei veri, citatul de mai sus se potriveşte, din nefericire, şi realităţii actuale din cel de-al doilea stat românesc. Cu o diferenţă.

Vă revine dumneavoastră „plăcerea” de a face nominalizarea celor ce merită mulţumirile de rigoare, pentru zidul mental de la Chişinău.

________________________________

Valeriu Tabără, madam Udrea şi moartea satului românesc

Una dintre diferenţele, între o epocă apusă şi alta… stătută – perceptibilă şi de către cel mai simplu conaţional al nostru – este că Nicolae Ceauşescu nu a uitat satul unde a văzut lumina zilei, în timp ce Traian Băsescu, născut la Basarabi, azi Murfatlar – denumire ce vine de la cuvântul tătăresc “Murvet”/”om generos” – pare a fi uitat de votanţii săi din mediul rural, atâţia câţi au fost.

Scriu aceste rânduri după zile bune trăite acolo unde numai poştaşul, popa şi câte o vădană mai bat la uşa celor ce supravieţuiesc într-un mediu ostil vieţii civilizate. Şi după ce l-am văzut, consternat, pe micul ecran, pe distinsul Valeriu Tabără, luând pe după umeri o reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde! Mesaj stupefiant pentru telespectatori, cruciţi să vadă cum ditamai ministrul agriculturii afirmă, cu diplomaţie, că mediul rural renaşte. În imaginaţia sa, probabil.

Îi sugerez ministrului Tabără să împrumute un elicopter de la omologul ce supervizează organismul militar autohton şi să survoleze zonele uitate de Dumnezeul puterii actuale, uşor detectabile. Cum este cea din Vrancea.

Bălării multe. Drumuri de ţară neschimbate de pe vremea loviluţiei. Oameni stingheri pe câmp. Puţini. Cocoşaţi de anii de muncă. Septuagenari. Octogenari. Arşi de soare şi lipsiţi de orice speranţă. Abia se mai mişcă. Sunt doar piele şi os. Cu ochii-n găvane îşi mai caută o ceapă bine înfiptă în pământ, o fasole aproape uscată de secetă, un pepene muşcat de un iepure nocturn, un bărbat în putere să le stivuiască lemnele, să le plivească via, să le îndrepte gardul sau uşa lăsată într-o parte, a pivniţei în care nimeni nu a mai coborât de atâţia ani de zile.

Şi vin, din Italia, băieţii plecaţi într-o lume altfel rostuită. Şi nu îndrăznesc a râde de părinţii lor, dar spun. Acolo nu mai vezi, pe câmp, ţipenie de om cu sapa! Totul este mecanizat.

Când a fost ultima dată ministrul Tabără la madam Udrea – vistiernicul preşedinţiei – pentru a o invita să reflecteze la adevăratele proiecte de care are nevoie agricultura?

Când i-a propus ardeleanul Valeriu Tabără transilvăneanului Emil Boc să se ocupe guvernul actual şi de cei ce supravieţuiesc în muribundele sate româneşti?

De ce nu vine nimeni, din actuala structură a coaliţiei aflate la putere, cu soluţii menite a motiva substanţial, pe plan financiar, familii tinere dispuse a prelua servituţile la care nu mai fac faţă bunicii de la sate?

Ce se aşteaptă? Să moară toţi?

Să rămână ţarina de izbelişte, casa pradă paraginei şi areale întregi sub semnul pământului pârjolit de necredinţa în viitorul patriei noastre?

Este nevoie de o lovitură militară de stat, pentru a reda preşedinţiei onoarea, premierului vigoarea şi miniştrilor responsabilitatea administrării, din dragoste de ţară, a acestui scump pământ românesc?

Ultima întrebare este legitimă. Libertatea de exprimare fiind garantată de Constituţie.

Asta şi pentru că am în vedere impotenţa opoziţiei, drogată, la propriu, de plimbarea, pe la televiziuni intelligence, pardon, inteligent controlate de cine trebuie să dicteze genul proxim şi diferenţa specifică.

Bag seamă că nepăsarea preşedintelui, încă în funcţie, timiditatea premierului, nepriceperea damei Udrea, ignorarea dramei din mediul rural, de către aparentul ministru Tabără, dar şi absenţa sângelui vital, din “instalaţiile” liderilor opoziţiei, o să ne ducă la reapariţia… haiducilor.

Ei luau de la bogaţi şi dădeau la săraci, că doar nu toată lumea o fi ticăloşită, lipsită de credinţă în Dumnezeu şi dusă-n lume de urâtul „managerilor” actuali ai României.

Cine nu are părinţi, la sat, nu la oraş, nu poate înţelege drama celor care se simt părăsiţi de bunul simţ, pe tărâmul unde au muncit o viaţă întreagă, de dimineaţa până seara.

Şi distinsul Valeriu Tabără o lua pe după umeri pe reporteriţă – semn al potenţei, evident cea de demnitar –, pentru a-i arăta un câmp verde…

Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.

Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.

Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.

Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.

Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.

Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.

Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.

Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.

Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.

Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.

Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante: - Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…

Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.

Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.

Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.

Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.

Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum că istoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.

Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.

Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :
- Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.

Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.

A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.

Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…

Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.

Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…

Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.

După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.

Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.

Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…

Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.

S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.

Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”

Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!

Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.

La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.

UN PAPAGAL: FRANCESCO ZANNINI

Opinia publică de la marginea Noului Imperiu Roman, cu capitala, teoretică, la Bruxelles şi cea reală, la Washington D.C, nu este altceva decât o… turmă de mânuitori ai telecomandei, de la un post lacrimogen, la altul eterogen, până la miezul nopţii, apoi de la unul cu scene evident copulative, la altul de reluare al unor emisiuni în care invitaţii se miră, moderatoarea ţipă impotenţa partenerului de viaţă, iar un coleguţ, plantat de intelligence, o temperează tandru.

Asta este expresia contemporană a celebrei sintagme „proşti, dar mulţi!”. În traducere, fără menajamente: “telespectatori manipulabili, dar contribuabili!”

Rândurile de mai sus sunt perfect justificate de aberaţiile unuia dintre italienii dedaţi la bucuriile carnale oferite de frişca unor est-europene, precum româncele arzoaice, mândre şi orgolioase, nevoie mare, acasă, şi degrabă lăsătoare de nuri în deplasare…

„Băieţandrul” uitat printre vrafuri de euro se numeşte Francesco Zannini. Nu are mustaţă. Pare dominat de nevastă. Şi probabil fuge la mama lui, ca orice bărbăţel latin, de fiecare dată când este bătut, cu sucitorul, de o soţie neostoită, când trebuie…

Ca orice italian, dornic de glorii pasagere, aparentul expert în islam, mister Francesco, a simţit nevoia să folosească valurile sociale, deloc întâmplătoare, din lumea arabă, pentru a veni, cu propriile iluzii, în faţa unor gazetari/guguştiuci – plătiţi de redacţii total afone la realităţile Orientului Mijlociu.

Ce zice domnul Francesco Zannini? Că protestele recente, dintr-o serie de state arabe, au numai aspecte pozitive. Chiar dacă nu au lideri notabili!

Acelaşi Francesco – nume de perdant etern în faţa semenelor sale -, emite teza că procesul de democraţie, în lumea arabă, va fi unul îndelungat şi va dura ani de zile.

O frază care mă duce cu gândul la Congresul al XIV-lea al partidului lui Nicolae Ceauşescu, când totul era roz bombon, deşi au urmat zile sângerose, cu ton şi semiton…

După 1989, până acum, nu am întâlnit un mincinos mai mare, decât acest Francesco Zannini, oficial un expert în islam, la Institutul Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice, din Roma.

Un papagal, de modă nouă, care are tupeul să susţină:”Revoltele şi mişcările care au dus la căderea guvernelor din Tunisia şi Egipt sunt fapte pozitive şi interesante.

Acestea au fost generate de jos şi manifestanţii nu au demonstrat sub steagul Islamului sau motivaţi de sentimente anti-occidentale.”

Şi ca distinsa sa expertiză să fie pusă la înălţimea valorii reale, Francesco consideră că modificările importante care afectează naţiunile arabe sunt încă…greu de interpretat!

Cu o apetenţă maladivă pentru pronosticurile vagi, Zannini consideră că rezultatele şi speranţele generate de răscoalele, de până acum, din unele state arabe, rămân…nesigure. El nu ezită să afirme că „mişcările declanşate nu au încă lideri şi procesul spre democraţie este încă lung.”

Pentru ca năuceala dorită să fie cât mai mare, italianul, ce se şi vede în vârful unei piramide, explică, ca orice pedagog occidental: ”În Egipt sunt multe partide, dar acestea au rămas, pentru totdeauna, în afara vieţii politice. Sunt greu de dinamizat şi de determinat să se organizeze singure. În Tunisia, după plecarea, pe calea aerului, a preşedintelui Ben Ali, există un vacuum de putere. În alte ţări, cum ar fi Bahrain şi Yemen, există pericolul ca autorităţile să fie eliminate, fără ca nimeni să ştie cine le va lua locul. Chiar dacă alegerile au avut loc, vor trece ani de zile până când aceste ţări ar putea ajunge la o stabilitate reală. ”

Sigur că, stimulaţi de revoltele, deloc întâmplătoare, din Tunisia şi Egipt, bărbaţi în putere, din Yemen, Bahrain

şi Libia au ieşit în stradă pentru a cere reforme democratice şi pentru a pune capăt regimurilor existente.
Cameramanii occidentali au transmis imagini live/în direct cu miile de oameni ce au demonstrat la Sanaa, capitala Yemenului, strigând lozinci împotriva preşedintelui Saleh, văzut ca un dictator al poporului său.

Iar în Bahrain, mii de oameni au luat parte la funeraliile celor patru manifestanţi ucişi de către forţele de securitate, în timpul ciocnirii cu demonstranţii ieşiţi pe străzile capitalei Manama, în număr foarte mare.
În Libia, patria celui mai longeviv dictator arab, activiştii pentru drepturile omului au declarat că cel puţin 24 de conaţionali au fost ucişi pe timpul protestelor din ultimele zile, dintr-o serie de oraşe.

Concomitent, demonstranţii din Egipt continuă presiunile publice asupra regimului militar, pentru a implementa reformele democratice promise după demisia lui Hosni Mubarak.

Culmea demagogiei zonale a constituit-o discursul celui considerat liderul spiritual al organizaţiei deloc paşnice „Fraţii musulmani”, inconfundabilul Yusuf al-Qaradawi.

Acest Păcălici local, îmbătat de propriile iluzii, a bătut câmpii cu graţie, afirmând că revoltele începute pe 25 ianuarie a.c. sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât expresia unei “revoluţii a tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini”.

Şi ca iluzia naţională să aibă sigiliul suprem, el a cerut armatei să numească un nou guvern, în locul executivului actual, pe care l-a descris ca fiind corupt şi criminal.

Toate aceste comentarii vor fi stârnit hohote de râs, greu de stăvilit, la sediul elegant al C.I.A..
Transmise live/în direct la serviciul de spionaj israelian – Mosad. Pentru conformitate. Strict profesională.

MATERIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

ARMY TO THE POWER

*Armata la putere

- ARTICOL SCRIS PE 9.02.2011
ŞI PUBLICAT ÎN EDIŢIA PRINT
A SĂPTĂMÂNANLUI ZIUAVECHE.RO
PE 11 FEBRUARIE.

Un general octogenar îmi spunea zilele trecute:”Spre deosebire de Ceauşescu, Mubarak nu a înfruntat mulţimea, nu şi-a ostilizat armata şi îşi pregăteşte liniştit retragerea la pensie”.

Succesorul agreat de Israel

O depeşă diplomatică, ce trebuia să fie declasificată pe 29 august 2018, a fost dezvăluită acum presei, pentru ca lumea să înţeleagă că nimic nu este întâmplător, din ceea ce se petrece în Egipt.
Esenţa acestui document, emis la 29.08.2008, se focalizează pe concluziile unei vizite a ministrului israelian al apărării, Ehud Barack, care a avut atunci oportunitatea să poarte dialoguri succesive cu preşedintele Mubarak, cu şeful cupolei informative egiptene, generalul Suleiman şi cu ministrul apărării, mareşalul Tantawi.
Delegaţia israeliană a fost „şocată” de efectele vârstei înaintate asupra şefului statului egiptean. Cele mai substanţiale dialoguri s-au purtat cu Omar Suleiman.
De altfel, între Ministerul Apărării al Israelului şi Serviciul General de Informaţii al Egiptului funcţiona, încă din acea vreme, o legătură telefonică directă, pentru situaţii de urgenţă sau de criză în relaţiile bilaterale.
Au contat, în suita convorbirilor avute de Ehud Barack cu oficialii egipteni, desele consultări cu locţiitorul generalului Suleiman, Mohammed Ibrahim.
Şi acest detaliu a generat convingerea israelienilor că „Suleiman pare să fie persoana care va deveni preşedintele interimar, dacă Mubarak moare sau devine incapabil” de a mai conduce ţara.
Conform emitentului depeşei citate, ambasada americană în capitala israeliană:”nu este nicio îndoială că perspectiva cea mai confortabilă pentru Israel este aceea ca succesorul lui Mubarak să fie Omar Suleiman”.
Interesul strategic comun, pentru guvernele israelian şi egiptean fiind acela de a stopa expansiunea influenţei iraniene în regiune, ambele executive având o viziune comună în privinţa ameninţării reprezentate de programul nuclear iranian.

Ce cred americanii?

Un sondaj realizat peste Ocean, între 2 şi 7 februarie a.c., de către “The Pew Research Center for the People& the Press” şi dat publicităţii pe 8.02.’10 indică faptul că nu există un consens printre cetăţenii Ţării Libertăţii, asupra modului în care protestele îndelungate din Egipt vor afecta Statele Unite.
58% dintre americanii care au participat la acest sondaj au afirmat că protestele manifestanţilor egipteni nu vor avea un efect prea mare, în timp ce 36% cred exact contrariul, iar 22% nu au dat niciun răspuns.
Din minoritatea care crede că protestele vor avea un efect asupra SUA, aproape de două ori mai mulţi americani susţin că impactul demonstraţiilor de la Cairo va avea un impact mai degrabă negativ, decât pozitiv: 28% versus 15%.
Această lipsă de consens naţional se reflectă şi în ceea ce priveşte aprecierea modului în care Casa Albă a gestionat criza egipteană. O majoritate, de 57%, declară că administraţia Obama a reacţionat corect la evoluţia situaţiei din Egipt, în timp ce un număr mai mic de americani afirmă că administraţia a arătat prea mult sprijin, respectiv 12%, sau sprijin prea puţin, tot 12%, pentru protestatari.
Acest sondaj naţional, a fost efectuat de „Pew Research Center” în rândul a 1385 de adulţi. 48% dintre ei spun că au auzit multe despre protestele antiguvernamentale din Egipt, dar 52% au recunoscut că, despre acest subiect, au informaţii minime sau deloc.

Deziluzie la Teheran

Presa iraniană semnalează întâlnirile generalului Suleiman cu reprezentanţii grupurilor de opoziţie din Egipt, inclusiv cu cei ai “Fraţilor Musulmani”. Context în care vicepreşedintele egiptean a făcut noi concesii, precum libertatea presei şi eliberarea celor reţinuţi pe parcursul ultimelor proteste violente.
Cu toate acestea, Omar Suleiman este considerat la Teheran un personaj negativ. Care a avut un rol cheie într-un program controversat, de predări al CIA, în care o serie de terorişti, pentru americani/luptători în Războiul Sfânt, pentru iranieni, au fost arestaţi în ţări diferite, fără respectarea procedurilor legale şi supuşi la interogatorii dure.
În capitala iraniană se ştie opinia diplomaţilor americani, care îl descriu pe vicepreşedintele egiptean drept un pragmatic, cu viziune şi influenţă.
Cu evidentă deziluzie, televiziunea de stat iraniană a menţionat că pentru militarii Egiptului este importantă existenţa regimului actual, sub conducerea lui Suleiman, singura garanţie vizibilă că SUA va continua să ofere aproximativ 1,3 miliarde de dolari, ca ajutor militar, în fiecare an. O sumă condiţionată de menţinerea păcii cu Israelul, la care a contribuit substanţial şi generalul Omar Suleiman.
Conducerea iraniană crede că afirmarea poziţiei americane, de a sprijini un guvern de tranziţie supervizat de vicepreşedintele actual, poate duce la situaţia în care generalii egipteni vor prelungi perioada trecerii de la autoritarism la democraţie şi chiar amâna, sine die, alegerile dorite de opoziţie.
„În timp ce negocierile continuă între reprezentanţii regimului actual şi adversarii săi – observă oficiosul guvernamental „Cotidianul Iranului” -, armata îşi consolidează puterea în linişte. Oricare ar fi rezultatul discuţiilor, Mubarak va rămâne la putere până când liderii militari vor fi siguri că anumite interese politice şi economice sunt securizate.”

Acelaşi principiu

Sintagma “Principiul dominoului” este acum utilizată atât în comentariile de peste Ocean - ale analiştilor care sunt conştienţi că administraţia Obama este departe de a fi avut doar un rol de spectator al mutaţiilor din lumea arabă, fiind, de facto, generatorul acestora -, cât şi în acelea ale visătorilor din Lumea Arabă, ce au iluzia că asistă la o revoluţie extinsă, dintr-un stat autoritar într-altul similar.
O concluzie comună, a celor două categorii de observatori ai mutaţiilor survenite în Tunisia, Yemen şi Egipt? Toţi şefii de stat, din Maroc până în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, aflaţi de ani îndelungaţi la conducerea ţărilor proprii ştiu acum că sunt vizaţi de valul democraţiei – varianta occidentală/revoltei populare – versiunea islamistă.
Occidentalii şi islamiştii sunt la fel de …sătui, de „faraonii”, mai mari sau mici, aflaţi acum pe tronurile regale sau jilţurile prezidenţiale.

Şi unii şi alţii omit să afirme ce îi interesează cel mai mult. Petrolul din subsolul arab. Fără de care nu se mişcă un tanc, un portavion sau avion de vânătoare.
Cu, sau fără semilună, pe drapelul naţional.

CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE

MENTALITATEA DEFETISTĂ

Pe 21 decembrie 1989, şeful de atunci al statului român era şocat de transformarea adunării bucureştenilor, din faţa sediului partidului de guvernământ, în prima manifestare televizată a unei nemulţumiri populare ce nu mai putea fi tăgăduită.

Pe 21 decembrie 2010, preşedintele de azi al ţării a fost neplăcut surprins de atitudinea comună a şefilor diplomaţiilor franceză şi germană, care au sancţionat, într-o formulă neaşteptată, modalitatea în care este acum guvernată România.

În urmă cu 11 ani exista arealul demnitarilor oficiali, de partid şi de stat, care aveau privilegii ascunse, dar reale.

Azi, fidelii puterii nu se sfiesc să îşi arate averile acumulate te miri cum, în cruntă contradicţie cu nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a românilor de rând.

Atunci, în 1989, premierul Constantin Dăscălescu a jucat la două capete, iniţial de partea preşedintelui, ulterior, pentru câteva ore, de partea conaţionalilor uluiţi că au putut pătrunde nestingheriţi în sediul Comitetului Central.

În 2010, premierul Emil Boc, loial conducătorului statului, nu se mai bucură decât de stima unui român din zece alegători, conform ultimului sondaj de opinie.

La ultimul miting de sorginte comunistă, liderul partidului de guvernământ, din 1989, anunţa o sporire minimală a salariilor conaţionalilor săi.

În declaraţiile sale, reiterate pe parcursul anului 2010, şeful, în scripte, al formaţiunii politice care exercită azi puterea executivă, anunţa diminuarea semnificativă a salariilor, promiţând ulterior, în 2011, o revenire, parţială, la nivelele iniţiale.

La finele anului 1989, armata era supusă unui foc încrucişat, al celor care doreau adevărul despre modul cum au fost împuşcaţi peste o mie de români, şi al celor care refuzau să accepte subordonarea faţă de un ministru desuet.

Acum, armata a privit în tăcere mascarada imagologică, de arestare a doi înstelaţi, organizată pentru impresionarea U.E., aşteptând resemnată înlocuirea actualului lider militar cu unul care să corespundă criteriilor prezidenţiale. Aparent profesionale.

Iată simple repere ale convingerii publice că lucrurile merg din rău, în mai rău. O mentalitate mioritică care ne ţine cu capul plecat. Dar nu pentru multă vreme.

În istoria naţională, învingătorii au apărut când nu mai credea nimeni că poate veni clipa independenţei, aceea a unirii, ulterior a reîntregirii României. Iar anul 2011 poate fi eliberarea de tristeţea naţională.

EDITORIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

MĂRTURII IGNORATE, DIN DECEMBRIE 1989

*Şah la Armata României
__________________________________________________________

De 11 ani, înainte de Crăciun, se rejoacă piesa de teatru, la nivel naţional, al celor care spun doar parţial adevărul despre ceea ce au fost, pentru unii, evenimentele sângeroase, pentru alţii o lovitură de stat, iar pentru naivi şi demagogi o revoluţie.

Cei care atunci erau copii, văd astăzi schimbarea de regim nu doar necesară, dar şi logică, iar pierderile de vieţi omeneşti, o probă a ambiţiei celor decişi să învingă, indiferent de preţul victoriei. Numai că nu ei, ci alţii au murit. Români nevinovaţi.

Cine a evitat vărsarea de sânge

Scopul acestor rânduri nu este acela de a face polemică. Cei care azi plimbă camera de filmat după chipul propriu, şi tot îi învaţă pe telespectatori cum să judece situaţii de atunci, din 1989, cu mintea de acum, nu sunt decât nişte arlechini, dornici de celebritate personală. Şi anateme gratuite. Nicidecum amatori de adevărul integral. Ce urmează este doar rodul documentării jurnalistice personale, „la cald”, în acele vremuri tulburi…

După cum se ştie, pentru declanşarea mişcării de revoltă în România, a fost iniţial pregătit oraşul Iaşi. Aici, doi oameni au jucat un rol interesant, trecut sub tăcere.

Primul este generalul Constantin Olteanu. Fost ministru al apărării. Atunci secretar al C.C. al P.C.R.. El a avut o întâlnire cu factori de decizie din Iaşi. La finalul acesteia a făcut o recomandare ofiţerilor prezenţi acolo. Nu în cadrul oficial. Din mers le-a indicat, spre surprinderea acestora:”Orice s-ar întâmpla, nu scoateţi trupele în stradă!”

Asta înseamnă că, în prima decadă a lunii decembrie 1989, la nivelul unor lideri ai fostului partid comunist, se anticipa amploarea manifestaţiilor de stradă, inclusiv posibilitatea declanşării unor violenţe, pentru a provoca forţele de ordine.

Comandantul garnizoanei i-a urmat sfatul. Şi la Iaşi nu s-a ajuns la vărsarea de sânge de la Sibiu. Deşi, un scenariu similar a fost încercat. Cel ce şi-a păstrat atunci sângele rece se numeşte Ioan Cioară. Atunci colonel şi comandant al garnizoanei. Acum general în rezervă.

El se afla la sediul judeţenei de partid, fiind anterior invitat telefonic, de cine conducea consiliul local de salvare naţională, şi îndemnat să se adreseze miilor de ieşeni adunaţi în faţa clădirii. Ceea ce a şi făcut, asigurându-i că militarii nu pot fi decât de partea poporului.

La Bucureşti, Ceauşescu nu plecase încă din clădirea Comitetului Central. Atunci au apărut în biroul primului secretar al judeţului Iaşi, unde se aflau cei ce preluaseră paşnic puterea de la comunişti, doi ofiţeri cu măşti de gaze şi pistoale, cenuşii la faţă. Colonelul Cioară a crezut că va fi arestat pentru trădarea comandantului suprem. Vestea rea era alta.

O coloană de oameni se îndrepta spre sediul Securităţii. Anticipând ceea ce putea urma a dat ordinele de rigoare. Când mulţimea a ajuns acolo, santinelele armatei păzeau clădirea. La cererea demonstranţilor, cei aflaţi în arest au fost eliberaţi. O delegaţie a manifestanţilor a fost lăsată să vadă că, într-un club, erau adunaţi ofiţerii şi subofiţerii de securitate, dezarmaţi.

Iar alte santinele păzeau rastelele unde se aflau armele predate de securişti. Aşa a fost evitată o tragedie precum aceea petrecută la Sibiu, unde comandantul garnizoanei de acolo a căzut în capcana provocărilor efectuate de diversionişti. Echipaţi în salopete negre, înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi puşti semiautomate cu lunetă.

Astfel, cei doi militari nominalizaţi au evitat vărsarea de sânge la Iaşi.

Trupele sovietice la Prut

Invazia pregătită de Moscova, nu este deloc o poveste. Toţi ofiţerii români de grăniceri, împuterniciţi pentru frontiera răsăriteană, au fost invitaţi la convorbiri cu şefii coloanelor motorizate, gata să treacă, “la cererea autorităţilor competente”, graniţa cu România.

De pildă, Gheorghe Togan comanda atunci un batalion de grăniceri la Botoşani. Nu va uita toată viaţa noaptea în care s-a îndreptat spre locul de întâlnire, însoţit doar de şoferul autoturismului militar avut la dispoziţie.

Convorbirea cu omologul sovietic a fost scurtă. I s-a explicat că intenţia era de a veni în sprijinul…comuniştilor, din România. Dar ofiţerul Togan primise deja ordinul, din Bucureşti, de la generalul Petre Geantă, şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri:”- Nu trece nimeni frontiera României! Răspunzi cu capul!”

Iată de ce comandantul grănicerilor de la Botoşani i-a replicat demn emisarului rus că va riposta cu tot ce are la dispoziţie dacă trupele îmbarcate în camioane treceau în România.

O discuţie similară a avut loc şi la Ungheni, unde colonelului Ioan Cioară i s-a spus ironic, de împuternicitul rus de frontieră:”- Tovarăşe colonel, cu forţele pe care le ai la dispoziţie vei rezista două-trei ore…Şi după aceea?!…”

Colonelul român i-a răspuns sec:”Şi ce o să faceţi apoi cu tancurile? O să călcaţi cu şenilele miile de români adunaţi în centrul oraşului Iaşi?” Sovieticul a tăcut. S-a îngălbenit. Şi a plecat.

Primii împuşcaţi la Timişoara

Comandamentul diviziei din oraşul de pe Bega se afla în frumoasa clădire situată în prelungirea aceleia care adăposteşte actualul Cerc Militar.

Când mulţimea a umplut piaţa, din faţa sediului instituţiei militare, pentru a se preîntâmpina un posibil asalt, inclusiv distrugerea maşinilor personale ale ofiţerilor, a fost dispus în stradă un cordon de soldaţi, cu arma în bandulieră, menit să menţină o distanţă necesară evitării confruntărilor inutile.

Timişorenii scandau:”Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!” La un moment dat, a trecut un bărbat cu părul dalb şi a strigat celor de faţă:“Tovarăşul Ion Iliescu este de partea noastră! I-li-es-cu! I-li-es-cu!” Oamenii au repetat scandarea, Iliescu fiind cunoscut pentru activitatea sa anterioară, la judeţeana de partid.

Atunci a ieşit, dintre manifestanţi, pe partea opusă, un individ cu părul tuns scurt. Robust. De înălţime mijlocie. Cu paşi normali s-a îndreptat spre miliţianul aflat în faţa uşii masive, din lemn, a unei filiale a C.E.C.. Dintr-o singură mişcare l-a deposedat de pistolul mitralieră. Apoi a trecut printre demonstranţi. Când a ajuns în faţa cordonului de soldaţi a tras. Fără să clipească. Doi militari s-au prăbuşit instantaneu pe asfalt, cu sîngele ţâşnindu-le din zona gâtului şi a umărului.
Aceştia sunt primii români împuşcaţi la Timişoara.
Cel care i-a mitraliat nu a fost nici azi identificat.

DE CE NU ESTE GRAŢIAT GENERALUL STĂNCULESCU?

Exact cu doi ani în urmă, la aceeaşi rubrică, găzduită de un alt săptămânal, ceream public, actualului şef al statului, cu argumente adecvate, graţierea generalului Victor Atanasie Stănculescu.

Aşa, patria îi este recunoscătoare generalissimului. Ţinându-l după gratii. Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie…