Sarkozy atenţionat de Obama (video)

Fotografie oficială de la Casa Albă: Pete Souza

WHITE HOUSE/CASA ALBĂ:

Preşedintele Barack Obama a participat la teleconferinţa cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, în…
…sala rezervată situaţiilor de criză, la 12 aprilie 2012.
Read more »

Nicolas Sarkozy ironizat pe o melodie a lui Dalida! (video)

Marine Le Pen, candidata Frontului Naţional la alegerile prezidenţiale din Franţa,

a comentat discursul rostit de Nicolas Sarkozy, la Marsilia, prin parodierea cunoscutei melodii lansată de Dalida “cuvinte, cuvinte”.

Read more »

Momente vesele cu doamna Merkel şi monsieur Sarkozy (video)

No comment.

Interesele României în Afganistan

* Misiunea NATO din Afganistan

Emisiune difuzată vineri, 24 iunie 2011, de postul public de radio

Realizator Radu Dobriţoiu,
producător Nicu Popescu,
transcriere RADOR

O TEMĂ FIERBINTE

Realizator:
Radu Dobriţoiu
- “Bun găsit!” – vă spune Radu Dobriţoiu, la o ediţie specială a emisiunii “Euroatlantica”, dedicată în această seară Afganistanului, acolo unde se desfăşoară cea mai importantă misiune a NATO din acest moment, dar şi a Armatei României. O temă de actualitate, după discursul de ieri al preşedintelui SUA, când – se poate spune – s-a dat semnalul începerii retragerii treptate, graduale a forţelor coaliţiei multinaţionale din Afganistan.
Invitaţi speciali, în această seară, pentru tema importantă reprezentată de Afganistan: în studioul 31, alături de mine, se află colonelul în rezervă Ion Petrescu, analist militar, editorialist la “Ziua veche”, fost şef al trustului de presă al Armatei.
Bună seara, domnule colonel!

Ion Petrescu:
Bună seara!
Şi sper să aveţi o emisiune incandescentă, la fel ca şi subiectul care arde acum în deşertul afgan.

Realizator:
Mulţumiri, pentru că aţi acceptat să fiţi alături de mine în această seară, să dezbatem o temă atât de fierbinte cum este Afganistanul. Prin telefon, urmează să intrăm în legătură cu Constantin Dudu Ionescu, fost ministru de interne, ex-ministru al apărării, cu generalul în rezervă Corneliu Dobriţoiu, fost locţiitor al ministrului apărării naţionale, şi cu generalul de armată, în rezervă, Mihail Popescu, fost şef al Statului Major General.
Reamintesc, domnii Corneliu Dobriţoiu şi Mihail Popescu au făcut parte din conducerea MApN, atunci când am trimis primii militari la Kabul şi apoi la Kandahar, acolo unde l-am întâlnit de cel puţin două ori pe şeful Statului Major General de atunci, este vorba de domnul general Mihail Popescu; acolo unde, la fel ca în Irak, l-am întâlnit şi pe domnul colonel Ion Petrescu.
Colegele din regia de emisie, Mariana Bojenaru şi Mirela Drăgan, îmi confirmă că avem legătura cu Constantin Dudu Ionescu, fost ministru de interne, fost ministru al apărării. Bună seara, domnule ministru!

Constantin Dudu Ionescu:
Bună seara!

Realizator:
Mulţumiri pentru că ne onoraţi, din nou, cu prezenţa în emisiunea “Euroatlantica”.

Constantin Dudu Ionescu:
Mulţumesc şi eu pentru invitaţie.

Realizator:
Avem legătura şi cu domnul general Corneliu Dobriţoiu, fost secretar de stat în MApN, fost şef al Direcţiei de Integrare Euroatlantică. Bună seara, domnule general!

Corneliu Dobriţoiu:
Bună seara, dumneavoastră, invitaţilor şi ascultătorilor emisiunii dumneavoastă!

Realizator:
Mulţumiri, pentru că aţi acceptat invitaţia noastră.

Corneliu Dobriţoiu:
Cu mare plăcere!

Realizator:
Avem legătura, bineînţeles, cu toţi invitaţii preconizaţi pentru această emisiune.
Le reamintesc domnilor invitaţi că tema pe care o dezbatem în această seară este Afganistanul şi, bineînţeles, totul după discursul susţinut ieri de preşedintele SUA, discurs care, putem spune, nu a surprins pe nimeni; aşteptam acest mesaj din partea şefului statului american.

Realizator:
Domnule general Popescu, sunteţi şi dumneavoastă?

Mihail Popescu:
Sunt prezent şi vă spun “bună seara!”.

Realizator:
Avem legătura şi cu domnul general Mihail Popescu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel care a deţinut cea mai importantă funcţie militară, în timpul eforturilor depuse de Armata României pentru integrarea în NATO.
Bună seara, domnule general!
Atâţia invitaţi! Nu am reuşit să-i cuprind pe toţi, dintr-o dată, în îmbrăţişarea emisiunii “Euroatlantica”.
Vă mulţumesc tuturor că sunteţi alături de această emisiune cu o temă fierbinte, cu o temă importantă.
Domnilor invitaţi, reamintesc, deci, tema emisiunii – Afganistanul -, subiect pe care îl dezbatem după anunţul făcut de preşedintele SUA, Barack Obama, privind retragerea treptată a trupelor americane din Afganistan şi – o să vedem în emisiunea de astăzi – încă două ţări au făcut astăzi un anunţ similar- şi ieri, şi azi – după semnalul dat de liderul de la Casa Albă.
Sunt în total aproximativ patru ţări care imediat după SUA au anunţat retrageri parţiale, succesive, treptate, graduale.
Domnule general Mihail Popescu, dumneavoastră aţi avut o contribuţie importantă prin consilierea acordată la acea dată, la trimiterea primului batalion de infanterie în Afganistan, în iunie 2002. Dar, înainte de iunie, ne aducem aminte Kabulul, dar în iunie 2002 Batalionul 26 Infanterie, comandat pe atunci de maiorul Nicolae Ciucă, deschidea misiunea. Era un anumit context atunci. Vă rog să-l reamintiţi pentru spectatorii emisiunii “Euroatlantica”.

Mihail Popescu:
Da. Prezenţa trupelor noastre în Afganistan a fost propusă Parlamentului şi aprobată ca atare din raţiuni politico-militare.
Una – alăturarea practică şi faptică a României la coaliţia antiteroristă internaţională.
A doua – demonstrarea credibilă a faptului că Armata României este în măsură să execute misiuni de impunere sau de menţinere a păcii, alături de cele mai bune armate ale lumii, ceea ce ne-a facilitat calea spre accederea la NATO.
A treia – de ce nu? – instruirea practică a militarilor profesionişti români, pentru a face faţă situaţiilor impuse de diferite teatre de operaţii, la distanţe destul de mari de teritoriul naţional şi de starea tehnicii pentru aceste misiuni, ceea ce specialiştii militari numesc “proiectarea forţei”.
Read more »

PRETEXTUL INTERVENŢIEI TERESTRE ÎN LIBIA

Orice operaţiune militară terestră începe cu trimiterea unor echipe de cercetare, în teritoriul controlat de potenţialul inamic. Persistente în ideea lor, de a nu se limita la ceea ce permite, la ora actuală, rezoluţia Consiliului de Securitate a O.N.U. şi bazându-se pe expresia exploatabilă, din textul documentului menţionat, respectiv “prin toate mijloacele”, Franţa şi Italia, bătrânele doamne ale diplomaţiei europene, au anunţat intenţia de a trimite ofiţeri meniţi să consilieze pe liderii rebelilor libieni şi să le instruiască cetele de tineri – indisciplinate, înarmate cu te miri ce, dispuse la acţiuni unilaterale, teribiliste, slab coordonate de un comandament unic.

Pentru ca să prevină o întrebare a jurnaliştilor, dornici de mai multe detalii, ministrul italian al apărării a declarat că, acum, este o înţelegere clară a necesităţii ca rebelii să fie instruiţi de militari profesionişti.

Un cetăţean european, atent la efectele crizei economice asupra propriului venit financiar, va recepta cu indiferenţă anunţul făcut de Franţa şi Italia, conform căruia vor trimite echipe mici, de ofiţeri, pentru a consilia pe liderii rebelilor.

Însă, pentru militarii de carieră, acest anunţ este un semn al unor pregătiri aparte. Altfel, pe plan imagologic, nu reprezintă decât reeditarea unei formule utilizate şi de sovietici, în Egipt, când au trimis consilieri militari numeroşi, ce-i drept ca să instruiască armata de pe malurile Nilului, în vederea viitoarelor confruntări cu Tzahalul – Forţele Armate Israeliene.

Că la Paris şi Roma s-a specificat un număr similar de ofiţeri destinaţi acestei misiuni speciale – respectiv câte zece -, fără a li se preciza atribuţiile, ţine de firescul unei operaţiuni tipice unui teatru de operaţiuni militare, cum a devenit, în ultima vreme, Libia.

Totuşi, o primă remarcă se impune. Cei 20 de ofiţeri aliaţi corespund, din punct de vedere numeric, structurii unui punct de comandă mobil. Unul ce va centraliza atât informaţiile furnizate de agenţii structurilor proprii de intelligence – aflaţi deja pe teritoriul Libiei, unii înainte de declanşarea revoltei tinerilor libieni -, cât şi cele raportate de comandanţii forţelor rebele, mulţi dintre ei fiind foşti ofiţeri în armata colonelului Gaddafi.

Declaraţia Înaltului Comisar al O.N.U., pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, prin care este condamnată, în termeni severi, bombardarea oraşului Misrata, apărat de rebeli, fiind evocată posibilitatea de a trece această acţiune militară în categoria crimelor internaţionale, reaminteşte de evenimente şi declaraţii similare pe timpul războiului din Iugoslavia. Al cărui final îl ştim cu toţii.

Faptul că liderii rebelilor nu au reacţionat imediat la anunţul trimiterii celor 20 de ofiţeri francezi şi italieni, confirmă ipoteza că ei se aşteaptă ca, prin această primă măsură, NATO să facă mai mult decât a reuşit până acum, nelimitându-se la operaţiunea aeriană – de menţinere a interdicţiei zborurilor avioanelor de luptă libiene şi de protejare, din aer, a populaţiei civile împotriva atacurilor unităţilor Forţelor Armate Libiene – şi cea maritimă, vizând împiedicarea fluxului de armament şi mercenari spre Tripoli.

Este evident că, ulterior, spre cei 20 de ofiţeri aliaţi vor fi trimise – cu avioanele sau navele militare franceze şi italiene – materiale „utile instruirii adecvate a forţelor rebele”. În traducere liberă – echipament militar. Care va fi exceptat, tacit, de la embargoul aprobat de O.N.U. Iată o cale previzibilă de înarmare, treptată, a plutoanelor instruite de consilierii militari menţionaţi.

Aprecierea guvernului de la Tripoli, conform căreia o asemenea decizie – franco-italiană – doar va prelungi conflictul este nu doar incompletă, ci şi prudentă. Poate mai apropiat de adevărul câmpului de luptă este pronosticul că va acutiza confruntarea dintre trupele guvernului de la Tripoli şi noile subunităţi, instruite şi echipate tacit de aliaţi.

Trebuie recitită, dintr-o altă perspectivă, şi promisiunea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, că vor fi intensificate loviturile aeriene. Da. Ca sprijin al viitoarelor acţiuni militare terestre, pregătite în urma consilierii oferite de punctul de comandă mobil franco-italian, care va beneficia, evident, de legătura de transmisiuni necesară, cu Comandamentul Întrunit al Forţelor Aliate, de la Napoli, care supervizează Operaţiunea „Protectorul unificat.”

A se reţine şi informaţia furnizată de agenţia de presă Associated Press, care confirmă decizia guvernului american, de a da rebelilor libieni, din Benghazi, circa 25 milioane de dolari, pentru asistenţă “non-letală”, după ce aceştia vor prezenta intenţiile lor şi capacităţile reale de acţiune de care dispun. Asta înseamnă furnizarea de materiale tipice unei baze militare – de la facilităţile de cazare, la cele de hrănire, asistenţă medicală, pregătire fizică, consiliere psihologică şi instruire contrainformativă.

“Iugoslavizarea” acţiunilor militare aliate, în Libia, este confirmată şi de faptul că televiziunea de stat libiană a anunţat că avioane ale NATO au bombardat, în mai multe oraşe, infrastructurile de telecomunicaţii ce permit transmiterea emisiunilor oficiale de radio şi TV.

Pentru cei ce mai au dubii privind scopul real, pe termen lung, al trimiterii celor 20 de ofiţeri, francezi şi italieni, în Libia, merită amintită declaraţia ministrului francez al apărării, Gerard Longuet, care a recunoscut că ideea dislocării – în teatrul de operaţiuni libian – a unor trupe terestre este o problemă reală, care merită a fi luată în consideraţie de Consiliul de Securitate al O.N.U..

Pe lângă cei 20 de ofiţeri trimişi de Paris şi Roma vor mai acţiona, la Benghazi, 10 consilieri militari britanici, care – a precizat William Hague, secretar de stat pentru afaceri externe şi ale Commonwealth-ului – vor asigura instruiri tipice celor care se vor ocupa de logistica şi intelligence-ul forţelor înarmate coordonate de conducerea rebelilor. Altfel spus, repartiţia misiunilor specifice, în punctul de comandă mobil aliat, deja s-a efectuat.

Propunerea noului ministru de externe al Libiei, Abdul Ati al-Obeidi, de a se ajunge la o încetare a focului, pe o perioadă de şase luni, pentru a pregăti alegeri care să legitimeze un forum menit a face reforme constituţionale, trebuie interpretată ca o recunoaştere, de facto, a divizării propriei ţări, pentru o perioadă mai lungă de timp.

Ce se va întâmpla atunci când unul – sau mai mulţi – dintre cei 30 de ofiţeri francezi, italieni şi englezi va fi capturat sau ucis, pe timpul acţiunilor de luptă?

Va urma intervenţia terestră.

FORŢELE SPECIALE FRANCEZE VOR ACŢIONA ÎN LIBIA

În fotografie, deputatul francez Axel Poniatowski:

Conştient că preşedintele Barack Obama – ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi candidat la al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă – se va ţine de cuvânt şi nu va trimite – decât în condiţii excepţionale, inexistente la ora actuală – trupe terestre pe solul libian, preşedintele Franţei, Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, a găsit soluţia pentru acţiuni militare desfăşurabile pe solul Libiei.

În acest scop, pentru a nu şoca, ci doar ca să pregătească opinia publică franceză, europeană şi de peste Ocean, şeful statului francez l-a mandatat pe preşedintele comisiei de relaţii externe, din Adunarea Naţională, Axel Poniatowski să declare – luni 18.04.2011 – că situaţia actuală, din teatrul libian de operaţiuni aliate – momentan aeriene şi navale – “prezintă toate caracteristicile unei împotmoliri în mlaştină.”
Ca Sinan Paşa la Călugăreni…

Pe baza acestei constatări, aparent diplomatice – de inspiraţie prezidenţială – deputatul Poniatowski, bine consiliat, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât intervenţia forţelor speciale franceze pe teritoriul suveran al Libiei.

Pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice ambiguitate şi transmise clar la jurnalişti, Axel Poniatowski a emis un comunicat în care afirmă limpede:
“Utilizarea exclusivă a forţelor aeriene, impusă de rezoluţia 1973 a O.N.U., demonstrează limitele sale faţă de ţintele mobile şi imperceptibile ale unităţilor forţelor loialiste, intercalate cu acelea ale insurgenţilor.”

Şi acum vine găselniţa militarilor francezi, dornici să asigure scoaterea din dificultate imagologică a propriului preşedinte:
“Fără informaţie terestră, aviaţia coaliţiei acţionează practic oarbă şi se multiplică riscurile erorilor.”

Ce se va întîmpla dacă nu se va interveni şi cu forţe terestre?

Deputatul Poniatowski estimează – pe baza instructajului primit de la structura de informare publică a forţelor armate franceze, dovadă fiind limbajul său, devenit brusc integral militar - “că ne vom îndrepta spre o împotmolire inutilă şi pierderi importante de vieţi umane, fără punerea în practică a unei convergenţe de acţiuni complementare, între loviturile aeriene şi desemnarea obiectivelor din teren, mulţumită acţiunii forţelor speciale.”

Asta ca şi cum imaginile realizate de sateliţii militari nu ar fi la fel de utile, ca rapoartele de la sol, ale comandanţilor plutoanelor ce vor fi infiltrate, de pe mare şi prin paraşutări nocturne, pe solul libian. Explicaţie de care ar râde şi adolescenţii francezi, dar monsieur Poniatowski o susţine comme une parole d’honneur/ ca un cuvânt de onoare. Politică. Deci ambiguă…

Dorinţa prezidenţială a fost devoalată iniţial pe 17 aprilie a.c., când ministrul francez al apărării, Gérard Longuet, a precizat că este cu siguranţă o slăbiciune ducerea unei lupte aeriene “fără informaţie terestră.”

O afirmaţie ce a stârnit, instantaneu, surâsuri ironice la Pentagon.

Tot Axel Poniatowski – paratrăsnetul preşedintelui francez, în caz că propunerea nu are sprijinul scontat – nu a avut pic de jenă să declare că materializarea sugestiei sale (vorba vine!) este conformă cu spiritul rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate!

De ce? Deoarece NATO va trimite forţe speciale, nu trupe combatante! Culmea penibilului!

Mai mare gogomănie ca asta, nu a avut Alianţa Nord-Atlantică de când s-a înfiinţat. Cum adică? Forţele speciale franceze nu sunt unităţi combatante? Dar ce sunt? Trupe de curăţat cartofi libieni?!…

Domnul Poniatowski ne lămureşte, ca să nu rămânem dezorientaţi:“forţele speciale au misiunea unică de a identifica coordonatele obiectivelor”.
Evident terestre. Potenţiale ţinte pentru loviturile aeriene.

Şi ca opinia publică franceză să reacţioneze pozitiv, demagogul, pardon, deputatul Poniatowski îşi exprimă speranţa că, astfel, se va ajunge la un deznodământ rapid al conflictului, prin depăşirea handicapului actual al forţelor coaliţiei şi insurgenţilor.

Din respect pentru adevăr, trebuie reamintit faptul că rezoluţia 1973, a Consiliului de Securitate, al Naţiunilor Unite, adoptată pe 17 martie, permite ţărilor coaliţiei create să instituie o zonă de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei, pentru a proteja populaţia civilă de atacurile avioanelor Forţelor Aeriene Libiene şi “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru protecţia locuitorilor neînarmaţi.

Acum se confirmă ceea ce declara preşedintele Dmitri Medvedev, pe 14 aprilie a.c., la finalul reuniunii din China, a puterilor emergente, reunite în grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. El a prevenit, pe jurnaliştii invitaţi la conferinţa sa de presă, că urmează o intervenţie militară a unor aliaţi în Libia, care depăşeşte mandatul acordat de Consiliul de Securitate.

În acest moment, al confruntării (indirecte) între intenţia preşedintelui francez şi declaraţia omologului rus, de dezavuare a oricărei intervenţii terestre în Libia, omul politic care jubilează este Barack Obama. Cel ce a avut un puternic sentiment de frustrare pe timpul neaşteptatei întâlniri, din octombrie 2010, dintre Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, Angela Dorothea Merkel şi Dmitri Anatolevici Medvedev.

Adevăratul circ abia începe în Libia.

LECŢIA COLONELULUI GADDAFI

Indiferent de circumstanţele care au dus la actuala situaţie din Libia, cel care a câştigat, până acum, războiul imagologic, este – fără drept de apel – colonelul Gaddafi.

Ultima dovadă în acest sens? Televiziunea de stat libiană a difuzat uluitoare imagini, de la o trecere, în maşină – dar în picioare, expus privirii conaţionalilor săi şi potenţialilor lunetişti occidentali – a liderului Muammar Gaddafi.

Uluirea a fost atât de mare, în tabăra franco-britanică, iniţiatoare a intervenţiei militare în Libia, încât până şi celebrul canal de televiziune BBC a difuzat secvenţele preluate de la Tripoli cu un comentariu laconic, care începea astfel:”se pare că în imagini este colonelul Gaddafi, sau cineva care îi seamănă şi joacă rolul său în faţa mulţimii…” Penibil!

Şi ca îşi explice rezerva – generată de realitatea că Gaddafi nu cedează puterea, nu pierde lupta, nu fuge ca un laş, nu este trădat de cei apropiaţi şi nici de armata loială -, televiziunea britanică, într-un gest de umilinţă profesională fără precedent, a susţinut, timp de câteva ore, că „nu se ştie când au fost filmate imaginile difuzate de televiziunea libiană”!
Descalificantă afirmaţie.

După aproximativ 12 ore, imaginile încep a fi difuzate şi de alte canale de televiziune, de portalele unor publicaţii prestigioase, precum cel al cotidianului britanic “Telegraph”, care recunosc, la unison, gestul bărbătesc al preşedintelui libian.

Spre deosebire de Saddam Hussein – care, în ultimele sale zile de şef al statului irakian ieşea pe o stradă mică, din Bagdad, înconjurat de irakieni puţini şi trăgea repetat cu arma în sus, ca să-şi încurajeze ultimii susţinători -, colonelul Gaddafi parcurge kilometri buni prin Tripoli, unde parte dintre conaţionalii săi sunt surprinşi de apariţia sa, alţii se reped să îi strângă mâna, iar pe alocuri se văd – dincolo de gărzile de corp – lunetişti libieni în uniformă, gata să tragă în orice posibil atentator la viaţa preşedintelui în funcţie.

Şi în timp ce acest bărbat politic sfidează stihiile occidentale, preşedinţii Statelor Unite şi Franţei, plus premierul Marii Britanii au dat publicităţii o amărâtă de scrisoare comună, în care reiterează afirmaţia că nu poate exista pace în Libia, cât timp va fi la putere colonelul Gaddafi. De râsul lumii!

De ce? Fără intervenţia militară terestră aliată – impotentă, în absenţa trupelor americane -, la Tripoli se va menţine actualul regim.

Şi telespectatorii compară. Hulit, denigrat, bombardat, încercuit, izolat, Gaddafi nu fuge ca omologul tunisian şi nici nu este trădat ca acela egiptean. Iar cei trei lideri occidentali, Barack Obama, Nicolas Sarkozy şi David Cameron – semnatari ai scrisorii menţionate – nu probează decât pedanterii de cabinet. Explicaţia? Preşedintele Statelor Unite şi cel al Franţei simt în ceafă privirile alegătorilor de la viitoarele alegeri prezidenţiale, iar premierul britanic plăteşte acum fanfaronada prin care a câştigat alegerile, criticând dur implicarea militară britanică în Irak.

Cu ani în urmă a fost difuzat un film, cu succes la public, intitulat “Patru tanchişti şi un câine”.

Ironia sorţii face să asistăm la tragicomedia politică actuală, cu genericul – deductibil – “Trei lideri de salon şi unul din deşert.”

Allah akbar!/Allah e mare!

VÂRFUL DE LANCE AL OPERAŢIUNII AERIENE ÎN LIBIA: DASSAULT RAFALE

Avioane franceze, de vânătoare-bombardament, Dassault Rafale
au decolat de la baza aeriană Saint-Dizier, la est de Paris,
cu misiunea de a efectua zboruri de recunoaştere în Libia.

După cum deja se ştie, acest debut al operaţiunii militare aeriene
a forţelor reunite într-o nouă Coaliţie a Voinţei este efectul
unei decizii luate la Summitul – organizat la Paris –
al statelor şi organizaţiilor internaţionale decise
să se angajeze într-o intervenţie militară în Libia.

DE RÂSUL LUMII:”TRUPE GRELE”…

Observ, cu detaşare, cum pe micile ecrane se perindă
băieţii cu “ochi albaştri”, cu diferite identităţi, pretexte şi discursuri.
Unul dintre incompetenţii propulsat pe ecranul unei televiziuni de actualităţi,
care gafează în serie, este un băieţandru înalt, mare specialist în riscuri şi ameninţări,
subtil finanţate, care şi-a dat proba necunoaşterii domeniului militar
folosind sintagma năucitoare:”trupe grele”.

Până atunci, reflectarea intervenţiei militare a Coaliţiei Voinţei,
în Libia, stat independent şi suveran,
pe canalele de televiziune române, nu este altceva decât
o comedie de doi bani,
proba demagogiei şi incompetenţei unor băieţi care fug,
“ca dracul de tămâie”, de vocile unor militari adevăraţi,
nu experţi spălaţi şi apretaţi de alte servicii, accidental militarizate.
Ca să fie solda mai mare…

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PRIMARUL GENERAL AL CHIŞINĂULUI

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

Epoca, de graţie, a lui Mihai Ghimpu, s-a încheiat. Trist. Dar adevărat.
Frumoasă. Curajoasă. Demnă. Umană.
Cu un semnal uluitor:
”Dă Domnul, Doamne, să fie toţi ca el!”.
Dar… nu vor fi.

Îi dau, acum, dreptate lui Vladimir/Vlad Filat care spunea, într-o emisiune de televiziune, cu calm, relaxat: ”Eu îl înţeleg pe Marian Lupu…”

Dar mesajul premierului Filat a fost primit, cu ostilitate, de echipa electorală a celui care, precum Ion Iliescu, în România, trebuia să fie următorul… primar general al oraşului Chişinău.

Am greşit? Nu. Primarul capitalei ex-republicii sovietice, dintre Prut şi Nistru este, încă, Dorin Chirtoacă. Acuzabil de multe. Inclusiv de pasivitate, la referendumul prezidenţial! Oare de ce?!…

Primarul general din Chişinău, este mai marele peste gubernia lui Plahotniuc, Excelenţa Sa, Maaaaaaaaaaaaaarian Lupu!

O jignire? Nicidecum!

Ne uităm la cifre?

Populaţia reală a fostei republici sovietice dintre Prut şi Nistru – teritoriu răpit, samavolnic, după o înţelegere laşă, cu naziştii, prin forţa armelor şi superioritatea numerică a Armatei Roşii/Sovietice – este, conform datelor oficiale, de aproximativ, 3.564.000 locuitori. Corect?

Aici nu sunt incluşi cei 555.347 locuitori ai Transnistriei.

Nici nu este cazul.

Rusia are dreptate!

Transnistria nu a fost – niciodată! – teritoriu românesc.

Şi nu discutăm perioada, controversată, a celui de-al Doilea Război Mondial.

Federaţia Rusă, preşedintele Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin au tot dreptul, istoric, să reconfigureze viitorul unui teritoriu care a fost, este şi va fi rusesc.

Dar, asta nu îi conferă, primarului general din Chişinău – cu tot entuziasmul reîntoarcerii sale, la manşa aeronavei, teoretic europene, simbolic ştampilată MD. – dreptul de a călca în străchini.

De ce primar general?

Domnule Marian Lupu, am câteva veşti nedorite pentru auzul/ audienţa/ senectutea dumneavoastră. Le luăm pe rând?

Pentru început ar fi câteva date oficiale:” Populația de 1.944.367 de locuitori, la 1 ianuarie 2009, face ca Bucureștiul să fie al șaselea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori”.

Ce înţelegem din acest enunţ?

Cu tot respectul, în România sunteţi… egalul lui Sorin Oprescu, primarul general, al metropolei europene numită Bucureşti.

Un primar. Şi atât.

Dar Mihai Ghimpu?

El era un simbol!

Curat. Credibil. Cu o căldură sufletească care nu a mai fost, şi nici nu va mai fi, multă vreme, în gubernia lui Plahotniuc. Am greşit?

Mă scuzaţi!

O secundă am mai avut iluzia că firmanul de premier l-a primit cel mai cinstit om de afaceri, mândria existenţei dumneavoastre politice, şansa nereîntoarcerii la comunişti, capul de pod al Răsăritului modern la Chişinău – europeanul vice, de la noul Parlament, Luminăţia Sa, Plahotniuc. Iluzia. Dar nu şi convingerea…

Următoarea veste, într-adevăr proastă, este că aţi comis prima greşeală strategică, în scurtul dumneavoastră mandat. Ultimul.

Aţi pomenit – sau mi s-a părut? – de prelungirea Tratatului cu Rusia Imperială?

Cât de naiv sunteţi, Excelenţă!

Pot să vă dau un sfat? Mă scuzaţi. O sugestie?

Rog, respectuos, să solicitaţi o informare, în flux continuu, privind relaţia Chinei, cu Statele Unite ale Americii.

Exact. Nu a Republicii Moldova.

Îmi îngăduiţi o întrebare?

Păi, zic şi eu, dacă ditamai preşedintele Republicii Populare Chineze, Excelenţa Sa, Hu Jintao, se duce, cu inima strânsă, la Washington D.C., pe 19 ianuarie a.c., unde va fi primit, cu fast, la Casa Albă, dar va fi luat ulterior la întrebări, dure, vizând situaţia din Peninsula Coreea, aprecierea nefirească a yuanului, în raport cu dolarul şi ofensiva comercială a mărfurilor chineze, pe piaţa internă americană, întreb şi eu, ca Rică Venturiano, pe ce vă bazaţi când credeţi că Uniunea Europeană – care nu are nici în clin, nici în mânecă, cu Comunitatea Statelor Independente -, va tolera prelungirea tratatului stalinist cu Kremlinul?

Sau aveţi iluzia, de sorginte oarecum… democrată, că o să mai aveţi parte de două mandate, la Chişinău, garantate, în acest mod, de Uniunea Fostelor State Sovietice?

Lista veştilor reale, nu bune, ci negative, continuă. Pentru dumneavoastră.

Aţi mizat pe slăbiciunea României?

Pentru consilierea exclusivă a dumneavoastră am să vă redau, din memorie, un dialog între un ofiţer român şi un înalt decident militar din comandamentul american situat în Florida, în localitatea la Tampa:

“- Câţi militari profesionişti aveţi rulaţi, prin teatrele de operaţii?

- Domnule general! Sunt fraţii noştri! Iar Armata României nu este forţă de ocupaţie, precum cea sovietică…”

Vestea bună, pentru preşedintele interimar Marian Lupu, este că generaţia tânără din România refuză să se raporteze la landul dintre Prut şi Nistru ca la altceva decât la un areal unde junele îşi doresc o noapte de dragoste cu Vladimir Putin, iar bărbaţii, de la oraş, un post în structura KGB/FSB!…

României de azi, în termeni reali, “i se fâlfâie” nu numai de Basarabia, ci şi de Franţa coruptului preşedinte Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai.

Vestea rea, pentru rusofilii, din Chişinău, este că exact peste şase luni, Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, va trebui să dea satisfacţie republicanilor, care au o reprezentare dominantă în Congresul S.U.A..

Vrea Obama al doilea mandat prezidenţial?!

Precum Marian Lupu primul an de interimar…

Atunci va fi vremea marilor alegeri!

Intervenţie militară în Iran, sau retragere “benevolă” a preşedintelui Ahmadinejad, de la şefia statului Iranian? Aprecierea progresivă a yuanului – moneda naţională chineză – sau măsuri economice dure, împotriva Chinei, adoptate de majoritatea republicană, din Congresul SUA?…

Bun!

Şi Republica Moldova?

Mă rog pentru clipa în care „vulturii republicani” vor mandata pe ambasadorul american, în Consiliul de Securitate al O.N.U. să afirme:

- Aşa cum Republica Democratică Germană s-a integrat în Germania actuală, aşa şi Republica Moldova se va putea uni cu România. Se opune cineva?…