Hans Blix, fostul şef al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică/AIEA a acordat un interviu postului de televiziune RT.
În acest context, el a recunoscut că agenţia menţionată a cooperat ani buni cu agenţii de spionaj din lume – inclusiv aceea din Iran! – pentru a completa informaţiile căpătate prin intermediul delegaţiilor oficiale, cu datele confidenţiale, obţinute de structuri de intelligence.
Într-un articol publicat de Shlomo Ben-Ami, ex-ministru de externe al Israelului, se insistă pe ideea că, probabil, cea mai bună formulă de progres către o zonă liberă de arma nucleară, în Orientul Mijlociu, ar fi un cuprinzător acord de pace israeliano-arab, care să ţină cont de Iniţiativa Arabă pentru Pace şi să stabilească un areal lipsit de arme de distrugere în masă, în această regiune.
Prin urmare, arabii ar trebui să ofere Israelului beneficiile cheie ale păcii, înainte ca aceasta să fi fost formal încheiată!
Israelul, la rândul său, trebuie să se angajeze, din nou, la doctrina ex-premierului Yitzhak Rabin, care susţinea că numai un acord de pace regional poate preveni alunecarea Orientului Mijlociu în haosul nuclear.
Intenţii bune. Dar cum Israelul nu are dorinţa de a recunoaşte statul palestinian, chiar dacă Adunarea Generală a O.N.U. va fi de acord cu solicitarea liderilor Palestinei, zăngănitul armelor menţine adversităţi ce refuză porumbelul păcii.
Pe 7 iunie 2011, preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a ţinut o conferinţă de presă la Teheran, la care au participat 350 de jurnalişti din presa naţională şi cea străină. În acest context, el a declarat că Statele Unite vor să saboteze facilităţile nucleare ale Pakistanului, cu scopul de a slăbi puterea guvernului şi poporului acestei ţări.
Ahmadinejad a mai afirmat că americanii au folosit pretextul atentatelor teroriste, din 11 septembrie 2001, pentru a declanşa cea mai mare invazie a SUA în regiunea Orientului Mijlociu, cu scopul de a „salva de la distrugere economia lor suferindă şi a regimului sionist (din Israel), ca bază principală a colonialismului ultramodern.”
Când nu ai soluţii pentru prosperitatea internă, identifici inamici externi, evident diabolici, şi amplifici propaganda oficială, pentru a menţine atenţia opiniei publice naţionale pe pericolele militare străine.
O asemenea campanie este continuă la Teheran, care presimte că oricât de mult amână Statele Unite o reacţie militară, aceasta se va produce, într-un final, dovadă fiind şi întărirea, de către Federaţia Rusă, a dispozitivului sudic al propriei apărări antirachetă.
Anterior conferinţei menţionate a ieşit în faţa presei Ali Ardashir Larijani, preşedintele parlamentului iranian/Majlis. El a declarat, în acest weekend, că ţara sa va contracara orice act de agresiune cu puterea rachetelor proprii, remarcând, în acelaşi timp: „Iranul a apărut ca o ţară independentă, influentă şi inspiratoare în regiune…Ostilitatea inamicilor nu este din cauza unor probleme precum programul nuclear.”
În viziunea lui, adversitatea duşmanilor este generată de rolul şi influenţa Iranului în regiunea strategică a musulmanilor.
Agenţia iraniană de ştiri Fars reproduce şi un alt citat, semnificativ, din luarea de poziţie a liderului Majlis-ului: ”Duşmanii, cu agenţii lor infiltraţi, au încercat să îşi atingă obiectivele lor, cum ar fi crearea de disensiuni…Dar şi-au dat seama că nu pot învinge revoluţia prin lovituri de stat sau alte măsuri similare. Inamicii revoluţiei…au eşuat (să preia puterea în stat) din cauza conducerii exercitate de suprema jurisprudenţă.” Ultima sintagmă fiind o trimitere străvezie spre omnipotentul lider spiritual – ayatolahul Seyyed Ali Khamenei.
Ali Ardashir Larijani a precizat că oficiali israelieni, în colaborare cu unele puteri occidentale, au profitat de fiecare nouă ocazie pentru a susţine teza că Iranul este o ameninţare pentru regiunea limitrofă şi pentru întreaga lume.
De pildă, ministrul israelian pentru afaceri strategice, Moshe Ya’alon, a declarat, pe 6 iunie a.c., că întreaga lume trebuie să ia măsuri comune pentru a opri activităţile nucleare iraniene, inclusiv prin recurgerea la un atac aerian preventiv, dacă va fi necesar.
Ironia sorţii face ca de fiecare dată, când apare o nouă acuzaţie occidentală, vizând tentativa iraniană de a fabrica bombe atomice, sub acoperirea programului nuclear civil, guvernul de la Teheran neagă o astfel de intenţie.
Mai mult, Iranul reaminteşte că fiind parte semnatară a tratatului de neproliferare a armelor nucleare şi membru al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, are dreptul de a deţine şi utiliza o tehnologie nucleară paşnică.
Teheranul mai observă că deşi Israelul este singurul posesor de arme nucleare, la ora actuală, din Orientul Mijlociu, având în depozite subterane secrete nu mai puţin de 200 rachete atomice, nu este deloc transparent în privinţa intenţiilor sale reale în acest domeniu.
Tot luni, 6 iunie a.c., comandantul Forţelor Terestre Iraniene, generalul de brigadă Ahmad Reza Pourdastan, a declarat agenţiei IRNA că armata Iranului este pregătită să extindă prezenţa sa în „spaţiul cibernetic, pentru a contracara atacurile cibernetice.”
Instrumentele necesare acţiunii eficiente în spaţiul cibernetic sunt pregătite de industria naţională de apărare, a mai precizat generalul Pourdastan.
El a constatat că:”problemele legate de domeniul cibernetic domină discursul internaţional şi preocupă armatele de pe toate continentele, care utilizează instrumente şi echipamente moderne.”
După cum se cunoaşte, în luna octombrie 2010, Iranul a anunţat că a detectat şi a dejucat un atac cibernetic cu viermele electronic Stuxnet, despre care se presupune că a fost special creat pentru a infecta industria şi centralele nucleare iraniene.
Declaraţia generalului de brigadă Ahmad Reza Pourdastan a fost provocată de publicarea parţială recentă, de către Pentagon, a documentului prin care se propune Casei Albe ca orice atac cibernetic, care afectează principalele căi de comunicaţie, la nivel înalt, din Statele Unite, să fie considerat aidoma unei declaraţii de război şi să i se răspundă printr-o reacţie militară, aeriană, navală şi terestră – după caz.
O reacţie navală a existat, dar nu din partea americană, ci din aceea iraniană.
Exact în ziua când preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a ţinut conferinţa de presă la Teheran, agenţia de presă Associated Press a difuzat fotografii şi detalii privind trimiterea de către Iran a unor submarine în Marea Roşie.
Este pentru prima oară când aceste submersibile execută o deplasare la distanţă mare de Iran.
Din punctul de vedere al Pentagonului, o asemenea demonstraţie de forţă confirmă eforturile Iranului de a prezenta lumii – prin intermediul presei internaţionale – puterea sa navală.
Teheranul a devenit deja celebru pentru frecvenţa cu care anunţă modernizări diferite ale sistemelor de apărare antiaeriană şi ale marinei militare.
Aceste două atuuri ar fi suficiente pentru consolidarea imaginii de cea mai temută putere militară regională. În acelaşi timp indică şi convingerea regimului de la Teheran că orice atac inamic va surveni, cel mai probabil, fie din aer, fie de pe mare.
O concluzie receptată cu surâsuri ironice, la Statul Major al Forţelor Terestre Americane…
Agenţia iraniană de ştiri Fars a precizat că submarinele au misiunea de a identifica navele de război – amice şi inamice – din apele internaţionale şi de a culege date relevante pentru Forţele Navale Iraniene.
Aceeaşi sursă afirmă că, anterior, submarinele au însoţit nave de război iraniene, pe ruta afectată de acţiunile de piraterie din Golful Aden.
Iranul are în dotare trei submarine fabricate în Rusia şi
patru construite în porturile iraniene, de dimensiuni mai mici.
Ultimele patru sunt din clasa Ghadir, utilizează atât rachete, cât şi torpile, fiind extrem de utile pentru acţiuni subacvatice în Golful Persic.
Cert este că misiunea submarinelor iraniene a declanşat alarmarea navelor americane şi israeliene aflate în zonele limitrofe Mării Roşii.
De ce agită Iranul acum apele din lumea islamică?…
În capitala americană a fost dat publicităţii un sondaj iniţiat de Universitatea din Maryland, care a vizat sprijinirea utilizării puterii militare, pentru protejarea civililor din Libia. Conform agenţiei Associated Press “americanii şi-au pierdut răbdarea cu acţiunea militară internaţională în Libia, chiar dacă o majoritate priveşte pozitiv primăvara democraţiei în lumea arabă.”
Dar, sprijinul opiniei publice de peste Ocean, pentru operaţiunea aliată în Libia, a scăzut cu 14 procente, ajungând la 54 %, comparativ cu sondajul organizat, în luna martie, de postul de televiziune CBS, care estimase, cu câteva săptămâni în urmă, că 68 % dintre cetăţenii Statelor Unite aprobă recursul la folosirea intervenţiei militare.
Studiul – care a dorit să evalueze opinia publică americană pe tema poziţiilor existente faţă de revoltele arabe – a fost lansat chiar în ziua deschiderii, la Washington D.C., a Forumului Lumea Islamică şi Statele Unite.
Este vorba de o reuniune anuală a liderilor din peste 30 de ţări, cu majoritate musulmană, şi din Statele Unite.
Institutul Brookings a fondat această adunare inedită, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pentru a ajuta la construirea de punţi diplomatice, de legătură, între liderii SUA şi cei musulmani.
Sondajul vine într-un moment crucial în relaţiile americane cu lumea musulmană. Din Tunisia, până în Yemen, se doreşte schimbarea liderilor actuali şi lichidarea absolutismului promovat de aceştia.
La întrebarea“în cazul în care campania aeriană nu reuşeşte să protejeze civilii de atacurile forţelor – trimise de guvernul de la Tripoli -, aţi sprijini sau nu intenţia SUA şi a altor ţări, de a furniza arme către rebelii libieni?”, numai 36 % au răspuns afimativ, în timp ce 59 la sută nu au fost de acord.
Doar 15 %, dintre americanii care au răspuns la întrebări, consideră că revoltele populare, din lumea arabă, sunt generate de grupările islamiste, care doresc puterea politică. În schimb, 45 la sută au declarat că revoltaţii sunt oameni obişnuiţi, care vor să trăiască în libertate şi într-o societate democratică.
37 % au optat pentru ambele variante de răspunsuri.
Două treimi dintre americani spun că guvernul lor ar trebui să ia o poziţie neutră faţă de revoltele arabe. Dintre cei ce doresc ca Statele Unite să nu rămână pasive, o majoritate covârşitoare vrea ca S.U.A. să sprijine manifestanţii antiguvernamentali.
Ce a mai indicat acest sondaj?
1. Încrederea că democraţia şi islamul sunt compatibile.
Dar, 41 la sută dintre intervievaţi nu cred aşa ceva.
2. O majoritate clară a declarat că este posibilă coexistenţa între musulmani şi occidentali.
Totuşi, 41 % afirmă că un conflict violent va fi inevitabil.
3. Un număr crescând de americani cred că sunt mult mai mulţi extremişti de credinţă islamică, decât teroriştii cu alte convingeri religioase.
Astfel, 62 la sută dintre participanţii la acest sondaj susţin acest lucru.
La sondajul postului TV ABC News, din februarie 2002, doar 46 % credeau la fel.
4. Primăvara revoltelor arabe a avut un efect redus asupra poziţiei oficiale americane privind conflictul israeliano-palestinian.
Două treimi dintre repondenţi continuă să aibă un punct de vedere favorabil Israelului,
deşi nu puţini afirmă că Statele Unite ar trebui să nu ţină
nici cu Israelul, nici cu palestinienii,
la tratativele vizând soluţionarea conflictului dintre cele două naţiuni.
La sondaj au răspuns 802 americani.
Investigarea a fost realizată între 1 şi 5 aprilie 2011.
Marja de eroare este de 3,5 la sută.
Doi ex-preşedinţi, un fost ministru de externe, trei ambasadori, un parlamentar din Knesset, iată cei şapte protagonişti ai unei mese rotunde, ce ar fi meritat să fie transmisă, în direct, de canalele de televiziune focalizate pe soarta Orientului Mijlociu.
Însă, organizatorii – Institutul de Studii Diplomatice, de la Universitatea din Bucureşti şi Clubul Româno-Arab de Presă şi Cultură – au optat pentru păstrarea cadrului academic, într-o aulă plină de diplomaţi arabi şi studenţi interesaţi de incitanta temă: „Revoltele arabe – motivaţie şi perspective.”
Actul întâi al acestui brainstorming? Un veritabil show diplomatic – varianta feminină -, datorat reprezentanţilor statelor arabe unde liderii anteriori revoltelor populare au fost alungaţi de la putere. Este vorba de ambasadorul Tunisiei, doamna Saloua Bahri şi de cel al Egiptului, doamna Sanaa Esmail Atallah.
Alocuţiunile lor, într-o sală extrem de atentă la mesajele venite din Tunis şi Cairo, au fost urmărite şi de Ahmad Aqel, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al statului Palestina, la Bucureşti.
Diplomata tunisiană a reiterat satisfacţia că ţara sa este prima, din lumea arabă, unde a izbucnit revoluţia. Aceasta fiind motivată de voinţa celor aproape 11.000.000 de cetăţeni, ai Tunisiei, de a dobândi „demnitatea de a trăi şi a munci liberi.”
Doamna Saloua Bahri a afirmat că revolta nu a fost pregătită, nu a existat un program iniţial şi a început fără ca măcar un participant să prevadă că va fi un model pentru alte state arabe.
Guvernul actual, unul de tranziţie, are ca principală menire pregătirea alegerilor, pentru adunarea constituantă, din 24 iulie.
Mersul evenimentelor a demonstrat – observa ambasadoarea Bahri -, că deşi revoluţia a început în Tunisia, acum aceasta vizează întreaga comunitate arabă, şi prin consecinţele acesteia, întreaga lume.
Diplomata egipteană a preluat, cu aplomb, ştafeta de la colega tunisiană, afirmând, de la bun început, că „nimeni nu încearcă să impună vreun model.”
Doamna Sanaa Esmail Atallah a semnalat realitatea că manifestanţii din lumea arabă nu au cerut şi nu vor altceva decât să fie conectaţi la schimbările petrecute pe mapamond.
La fel ca în Tunisia, şi în Egipt lumea a ocupat străzile pentru libertate şi demnitate. Iar guvernul de la Cairo are drept principal obiectiv să facă faţă noilor provocări, care stau acum în faţa societăţii egiptene.
Un semnal inedit a fost afirmaţia „nu contează cine conduce” – cu referire posibilă la executivul actual şi la viitorul preşedinte, ce urmează să fie ales de egipteni -, deoarece schimbările vor continua şi vor fi utile tinerilor. Garant implicit fiind acum armata Egiptului, cea mai puternică din lumea arabă.
Actul secund, al ineditului brainstorming, a aparţinut primilor doi şefi de stat români, din perioada postdecembristă, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.
Surâzător, ca întotdeauna, ex-preşedintele Iliescu a atras atenţia asistenţei:”ceea ce se petrece în lumea arabă are rădăcini istorice diferite şi raţiuni diverse. Este o aspiraţie generală a lumii de azi, spre libertate şi democraţie.”
De ce s-a produs un asemenea “tsunami”, al revoltelor, în Orientul Mijlociu? Ion Iliescu crede că din două motive. Primul fiind influenţa generală a mutaţiilor vizibile, dinamice, din lumea de azi. Al doilea? Revendicările de ordin economic şi social, ale arabilor exasperaţi de stagnare.
I-a urmat la microfon fostul preşedinte Emil Constantinescu, care, din start, a emis un enunţ neaşteptat:”sigur, conferinţele sunt utile, inclusiv cele din mediul academic, dar multe sunt paralele cu realitatea, dovadă că niciun for academic nu a prezis prăbuşirea sistemului sovietic.”
După cum niciun think tank nu a semnalat izbucnirea şi extinderea revoltelor în lumea arabă. Cu câteva luni înainte de declanşarea mişcărilor în Tunis şi Cairo, ex-preşedintele Constantinescu a fost acolo şi a observat cum „se schimbă infrastructura sufletească”, interlocutorii săi, din mediul academic, confirmându-i faptul că aşteptau metamorfoze necesare şi profunde, pe plan politic.
Această constatare a constituit un argument în plus, pentru el şi alţi lideri ai schimbării, din statele europene ex-socialiste, precum Václav Havel, ca să pregătească, pentru luna iunie a.c., o conferinţă pe tema “Securitatea între stabilitate şi schimbare.” Ştiut fiind faptul, menţiona Emil Constantinescu, că regimurile autoritare au fost întotdeauna preferate pentru păstrarea stabilităţii.
A plăcut diplomaţilor arabi următoarea frază a fostului şef de stat:”Ar trebui ca liderii să le spună oamenilor că entuziasmul lor nu ţine mult, că va urma haos, că vor apare multe partide, egoisme în lupta pentru putere. Dar, până la urmă, ţările arabe vor reuşi să aplice reformele. Noua generaţie de arabi nu va înlocui regimurile autoritare laice cu altele religioase, deoarece este adepta comunicării libere. Pe harta conştiinţei lumii se va impune, acum, conştiinţa arabă.”
Ultimul act al acestui show academic a revenit unor protagonişti total diferiţi. Primul dintre ei a fost Mohamed Baraka, membru al parlamentului Israelului, unde reprezintă cetăţenii de naţionalitate arabă, din acest stat.
Într-un dialog ce a precedat masa rotundă – facilitat de dr. Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România -, Mohamed Baraka îmi mărturisea optimismul său privind „evoluţia revoltelor actuale şi a celor care mocnesc în alte state arabe.” El crede că aceste mişcări de masă confirmă determinarea arabilor de a-şi decide singuri destinul.
Deşi este membru al Knesset-ului, parlamentul israelian, Mohamed Baraka nu a ezitat să afirme:”Israelul este un vârf de lance al Occidentului în zonă.”Aceasta fiind o trimitere la un enunţ al lui Menahem Begin – fost premier israelian, de la 20 iunie 1977, la 10 octombrie 1983, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1978 – care a rostit memorabilele cuvinte:„Israelul este cel mai mare portavion din lume”.
Mohamed Baraka a mai declarat:”Poporul palestinian este singurul care luptă pentru supravieţuire. Mesajul clar al revoltelor arabe este voinţa manifestanţilor să scape de oprimare şi suferinţă.”
Ultimul, pe lista vorbitorilor, a fost ex-ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu. Prudent. Convins că diplomaţii arabi sunt sătui de concluziile diverşilor analişti privind cauzele care au generat revoltele în Africa de Nord.
Dar cu un enunţ original:”Am încrederea că popoarele arabe îşi vor găsi propriul mers şi sens al mutaţiilor actuale. Să nu uităm că vorbim de mişcări revoluţionare în ţări unde speranţa de viaţă este sub 30 de ani.”
Cristian Diaconescu a remarcat, referitor la intervenţia militară în Libia, că“agresiunea este utilă în diferite feluri”,dar schimbările interne, din diferite state arabe “trebuie duse, la bun sfârşit, doar de naţiunile respective.“
Ar fi fost utilă, interesantă şi benefică, la această masă rotundă, şi prezenţa unor diplomaţi reprezentând statele care au organizat iniţial intervenţia militară.
Aşa, acest brainstorming, de cert interes public, s-a încheiat cu concluzia că a început şi va continua o primăvară a popoarelor arabe, menită a accelera modernizarea statelor din zonă.
Enunţ frumos. Dar care omite impulsul generat de peste Ocean, în modalităţi specifice, inclusiv prin twitter şi facebook - cele mai rapide şi eficiente forme de comunicare cu junii arabi, catalizatorii revoltelor actuale.
Juni sătui de preşedinţi pe viaţă, regi inamovibili şi regimuri absolutiste.
La 21 martie a.c., ambasadoarea Tunisiei la Bucureşti, doamna Saloua Bahri a oferit o recepţie, cu ocazia Zilei Naţionale a ţării sale.
O scurtă rememorare a istoriei tunisiene, din ultimul secol şi jumătate reliefează că în 1881, după declinul Imperiului Otoman, Tunisia devine protectorat francez. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul tunisian a fost administrat de regimul de la Vichy. După război, Tunisiei i-a fost acordată autonomia, în 1954, în urma unor revolte populare.
Abia la 20 martie 1956, Tunisia devine independentă de Franţa.
Ulterior, în 1957, este abolită și monarhia. Partidul Noua Constituție, condus de Habib Bourguiba a preluat puterea, acesta devenind președinte pe viață în 1959. În 1987 este răsturnat de către Zine El Abidine Ben Ali.
În ianuarie 2011, mulţimea iese în stradă, preşedintele Ben Ali fuge în Arabia Saudită, şi începe seria revoltelor în lumea arabă.
Am remarcat trei lucruri, pe parcursul alocuţiunii doamnei ambasador Saloua Bahri.
1.Mesajul optimist - vizând relaţiile bilaterale cu România şi cooperarea privilegiată cu celelalte state arabe.
De altfel, într-un dialog ulterior, dr.Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România, mi-a confirmat suflul nou, sesizabil în lumea arabă, după reuşitele debarcări ale ex-preşedinţilor din Tunisia şi Egipt, ca reflectare a dorinţei noii generaţii - tinerii fiind primii care au ieşit în stradă, la toate manifestaţiile de protest, dintr-o serie de ţări arabe - de a dispune nu doar de mijloacele de trai specifice lumii moderne, ci şi de dreptul de a alege şi a fi reprezentat, pentru a contribui la scoaterea propriilor state din anchilozarea politică, generată de perpetuarea aceloraşi lideri, de trei, patru decenii, la conducerea naţiunilor sătule de absolutism – prezidenţial sau monarhic.
2. Abilitatea lingvistică - cu care a trecut, de la o frază, la alta, de la cuvintele rostite în limba arabă, la cele în română, franceză şi engleză. Un exerciţiu, reuşit, de respect al tuturor invitaţilor, de vreme ce, pe două panouri mari erau proiectate, concomitent cu fiecare propoziţie nouă, traducerile în limbile franceză, română şi engleză.
3. Referirea specială la “foaia de parcurs” a Tunisiei, pe calea democraţiei, aleasă prin amplele manifestaţii populare, de tunisienii dornici să trăiască liberi în propria ţară, fără temerile generate de fostul regim, al lui Ben Ali.
Cu acelaşi prilej, prin amabilitatea dr. Mobasher Abdalla, am aflat de evenimentul organizat de Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă, pe 7 aprilie 2011. Atunci, clubul menţionat, în colaborare cu Institutul pentru Studii Diplomatice, din cadrul Universităţii Bucureşti va organiza o interesantă masă rotundă, intitulată “REVOLTELE ARABE – MOTIVAŢIE ŞI PERSPECTIVE”.
Printre invitaţii notabili, la acest eveniment, se numără şi doamna Mioara Roman, recunoscută, în comunitatea arabă, din Bucureşti, ca un expert obiectiv, echilibrat şi atent la adevăratele cauze ale ultimelor evoluţii din Orientul Mijlociu, surprinzătoare pentru unii occidentali.
Nota dominantă la această recepţie? Starea de libertate.
Iniţiată, în lumea arabă, de revolta tinerilor din Tunisia.
Anticipând cât de mult va conta războiul imagologic, pe micul ecran, în perioada următoare, datorită evoluţiilor sângeroase din lumea arabă, secretarul de stat Hillary Clinton a afirmat, pe 2 martie a.c., că postul TV “Al Jazeera”, devine tot mai vizibil în Statele Unite, deoarece oferă “ştiri reale”. Ceva ce presa americană pare că nu prea mai face.
Cu ce ocazie s-a erijat doamna Clinton în autoritate publică în materie de presă modernă? Cu prilejul alocuţiunii sale în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe, al Senatului.
Acolo, ea a declarat că SUA pierde războiul informaţional în lume.
De ce? Alte state şi mijloace moderne de informare în masă sunt mai active în zonele unde se întâmplă ceva, de pildă în Orientul Mijlociu. În acest mod, canale de televiziune precum “Al Jazeera” contribuie activ la schimbarea mentalităţii şi atitudinii oamenilor. Şi ca să pună bomboana pe ceea ce crede ea că ar fi, pe moment, coliva presei americane, secretarul de stat a precizat că “fie că place sau nu”, “Al Jazeera” este un post TV foarte eficient, iar cele americane nu reuşesc să ţină pasul cu acesta:
“Numărul telespectatorilor care urmăresc jurnalele de actualităţi, la “Al Jazeera”, creşte în Statele Unite, deoarece difuzează ştiri reale. Poate nu sunteţi de acord cu asta, dar acceptaţi realitatea că numărul de ştiri pe oră este mai mare la postul arab menţionat, decât la cele americane, pline de un milion de reclame. Ştiţi că între argumentele diferitelor talk-shaw-uri şi alte chestii pe care le facem în buletinele noastre de ştiri, ce nu sunt deosebit de informative la noi, şi modul cum redau noutăţile străinii este o diferenţă.”
Pe timpul vârfului de criză politică, afirmă jurnalistul Ryan Grim, de la “The Huffington Post”, relatările de la faţa locului, ale versiunii în limba engleză, ale postului TV “Al Jazeera”, au fost rar utilizate de televiziunile americane.
Expertul în media Jeff Jarvis a comparat, şi el, “Al Jazeera” cu canalele TV, de ştiri din S.U.A.:“Ştirile vitale despre schimbările majore în lume sunt generate de evenimentele din Orientul Mijlociu şi nicio celebritate xenofobă sau obsedată să dea un… os de ronţăit presei americane, cu confesiuni din viaţa sa, nu poate să aducă perspectiva asupra lumii reale, aşa cum o face postul TV, în limba engleză, “Al Jazeera”.”
În traducere liberă, s-ar putea ca primele acţiuni, ale forţelor aliate, pe teritoriul libian, să le vedem LIVE/în direct, mai întâi la “Al Jazeera”, cu consimţământul tacit, dar bine calculat – sub aspectul forţei de impact asupra comunităţii arabe – al Pentagonului, la sugestia posibilă a Departamentului de Stat.
Wenran Jiang, profesor asociat, de ştiinte politice, la Universitatea Alberta, din S.U.A., este preşedinte al Centrului de Cercetare Mactaggart şi director fondator al Institutului China. Fiind solicitat, peste Ocean, să facă o paralelă între scenariile, în derulare, în statele arabe zduncinate de revoltele populare, şi recentele măsuri luate de autorităţile de la Beijing, care au trimis mai mulţi poliţişti în patrulare, prin capitala chineză, profesorul Jiang a exprimat public câteva păreri de interes general.
În opinia sa, liderii Chinei au suficiente motive pentru a fi îngrijoraţi în legătură cu potenţialul actual al unor tulburări populare greu controlabile.
China de azi, în ciuda impresionantei sale creşteri economice are – apreciază Wenran Jiang – multe similitudini cu Orientul Mijlociu şi ţările din Africa de Nord aflate acum în criză:
1.inegalitatea socială,
2.corupţia in floare,
3.lipsa de transparenţă politică,
4.creşterea inflaţiei şi
5.controlul strâns al societăţii de către guvern.
În contrast cu dictatorii arabi, liderii chinezi preferă soluţionarea pragmatică a tensiunilor sociale.
Soluţia lor?
Simplă: ”Nu lăsaţi, niciodată, lucrurile să vă scape de sub control!”
Dar este puţin probabil ca Republica Populară Chineză să treacă printr-o experienţă similară celei ce pune la grea încercare conducătorii absolutişti din Orientul Mijlociu.
În primul rând, susţine profesorul Jiang, rata mare de creştere economică a Chinei, din ultimele trei decenii, a generat beneficii şi pentru marea majoritate a poporului chinez. Chiar dacă se menţine o diferenţă vizibilă între veniturile chinezilor, cei săraci beneficiază, în continuare, de sistemul de ameliorare a condiţiilor de trai.
În al doilea rând, China a reuşit să dezamorseze criza printr-un sistem de control eficient. Chiar şi Internetul a fost supervizat de autorităţi, cu o certă finalitate. În contrast cu dictatorii din Orientul Mijlociu, liderii chinezi nu au uitat lecţiile învăţate cu mai mult de 20 de ani în urmă, cu prilejul protestelor din acum celebra piaţă Tiananmen.
Preşedintele Hu Jintao şi premierul Wen Jiabao au susţinut necesitatea stabilităţii sociale,
din prima zi când au venit la putere. Ei au monitorizat, constant, toate generatoarele posibile de instabilitate.
În al treilea rând, conducerea chineză nu mai este reprezentată de un singur dictator, ce se agaţă disperat de putere, pe viaţă, ci de o structură colectivă, cu termeni clari ai mandatelor pe o funcţie sau alta. Majoritatea liderilor fiind de origine tehnocrată, ei tind să rezolve tensiunile sociale într-un mod practic. Astfel este evitat un alt doilea eveniment sângeros în piaţa Tiananmen. În acelaşi timp, aceşti conducători încearcă să demonstreze că sunt angajaţi în asigurarea bunului mers al societăţii şi chiar le pasă de viaţa oamenilor obişnuiţi.
Cu toate acestea, liderii chinezi sunt în alertă maximă. Ei trebuie să continue distribuirea beneficiilor creşterii economice, la conaţionalii lor, aşa cum au făcut în ultimii 30 de ani.
Şi pentru a face progrese concrete spre o societate mai justă şi egalitară, liderii Chinei sunt obligaţi, de viaţă, să acţioneze pentru a avea un stat mai puţin corupt, şi o ţară mai deschisă spre exterior.
Ce au dovedit revoltele din Orientul Mijlociu?
Cetăţenii au nevoie de mecanisme democratice, pentru a exprima propriile doleanţe, de interes general. Dacă asemenea mijloace nu există, o societate intreagă poate exploda.
Inclusiv în China.
Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.
Bodyguarzi cu…şarm
Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.
Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.
A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.
Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.
Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.
Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.
Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.
La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.
Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.
O discrepanţă evidentă
Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.
Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?
După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.
Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate: ”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”
Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.
Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă„dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”
Dincolo de pretexte
Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.
De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”
Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.
Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.
Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.
Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.
Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.
Clovnul Orientului Mijlociu a devenit, fără să vrea, regimul ayatollahilor.
În primul rând pentru că, orbiţi de ură, împotriva liderului libian Gaddafi, care nu le-a recunoscut, nicio clipă, pretenţiile de „portdrapel al luptei împotriva imperialismului american”, au dat mână liberă, presei din Teheran, ca să incrimineze public faptul că dictatorul a decis să reprime revolta conaţionalilor săi prin recursul la tancuri, avioane de luptă şi mercenari.
A fost reprodusă şi declaraţia libianului Mahri, în vârstă de 42 de ani:”Singurul lucru pe care îl putem face este să nu cedăm; nu capitulăm, nu dăm înapoi. Vom muri oricum, fie că ne place sau nu. Este clar că lor nu le pasă, dacă noi vom trăi sau nu. Acesta este genocid.”
Trist. Dar, să nu uităm că aceeaşi presă iraniană, inclusiv televiziunea oficială, a acordat ample spaţii comentării pozitive a momentului aiuritor, din parlament, unde, într-o atmosferă isterică, cei aleşi să legifereze spre binele propriei naţiuni, au scandat, minute în şir, pentru trimiterea la moarte a liderilor opoziţiei din Iran!
Iar când s-a dorit organizarea unui miting de amploare, împotriva puterii actuale de la Teheran, reacţiile acesteia nu au fost o mostră de democraţie.
A urmat încăpăţânarea de a trimite nave de război, prin Canalul de Suez, spre Marea Mediterană, oferind pe tavă, autorităţilor israeliene, un motiv real, de ultimă oră, pentru a atenţiona comunitatea internaţională asupra pericolului exercitat, în zonă, de tendinţele dominatoare, cu puseuri militariste, ale Iranului.
Tupeul Teheranului este tipic celor ce iau propriile dorinţe pe post de realitate. Fregata „Alvand” şi nava de aprovizionare “Kharq” vor trece extrem de aproape de flancul sudic al NATO.
Asta într-un moment în care, pe fondul evacuării cetăţenilor europeni din Libia, mai multe nave militare, ale unor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, au primit ordinul să se deplaseze în zonă, pentru a asigura securitatea acestei noi operaţiuni maritime. Este vorba de patru vase de război italiene, două turceşti, una britanică şi alta olandeză. În rândurile acestora au fost identificate fregate, distrugătoare, nave de ascultare şi sprijin de luptă.
Faţă de puterea lor de foc, cele două vase ale marinei militare iraniene nu par altceva decât o furtună, într-un pahar cu apă.
Sorbit de ayatolahul Ali Khamenei, în aşteptarea alungării inamicului său, Gaddafi, de la conducerea Libiei.
Opinia publică de la marginea Noului Imperiu Roman, cu capitala, teoretică, la Bruxelles şi cea reală, la Washington D.C, nu este altceva decât o… turmă de mânuitori ai telecomandei, de la un post lacrimogen, la altul eterogen, până la miezul nopţii, apoi de la unul cu scene evident copulative, la altul de reluare al unor emisiuni în care invitaţii se miră, moderatoarea ţipă impotenţa partenerului de viaţă, iar un coleguţ, plantat de intelligence, o temperează tandru.
Asta este expresia contemporană a celebrei sintagme „proşti, dar mulţi!”. În traducere, fără menajamente: “telespectatori manipulabili, dar contribuabili!”
Rândurile de mai sus sunt perfect justificate de aberaţiile unuia dintre italienii dedaţi la bucuriile carnale oferite de frişca unor est-europene, precum româncele arzoaice, mândre şi orgolioase, nevoie mare, acasă, şi degrabă lăsătoare de nuri în deplasare…
„Băieţandrul” uitat printre vrafuri de euro se numeşte Francesco Zannini. Nu are mustaţă. Pare dominat de nevastă. Şi probabil fuge la mama lui, ca orice bărbăţel latin, de fiecare dată când este bătut, cu sucitorul, de o soţie neostoită, când trebuie…
Ca orice italian, dornic de glorii pasagere, aparentul expert în islam, mister Francesco, a simţit nevoia să folosească valurile sociale, deloc întâmplătoare, din lumea arabă, pentru a veni, cu propriile iluzii, în faţa unor gazetari/guguştiuci – plătiţi de redacţii total afone la realităţile Orientului Mijlociu.
Ce zice domnul Francesco Zannini? Că protestele recente, dintr-o serie de state arabe, au numai aspecte pozitive. Chiar dacă nu au lideri notabili!
Acelaşi Francesco – nume de perdant etern în faţa semenelor sale -, emite teza că procesul de democraţie, în lumea arabă, va fi unul îndelungat şi va dura ani de zile.
O frază care mă duce cu gândul la Congresul al XIV-lea al partidului lui Nicolae Ceauşescu, când totul era roz bombon, deşi au urmat zile sângerose, cu ton şi semiton…
După 1989, până acum, nu am întâlnit un mincinos mai mare, decât acest Francesco Zannini, oficial un expert în islam, la Institutul Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice, din Roma.
Un papagal, de modă nouă, care are tupeul să susţină:”Revoltele şi mişcările care au dus la căderea guvernelor din Tunisia şi Egipt sunt fapte pozitive şi interesante.
Acestea au fost generate de jos şi manifestanţii nu au demonstrat sub steagul Islamului sau motivaţi de sentimente anti-occidentale.”
Şi ca distinsa sa expertiză să fie pusă la înălţimea valorii reale, Francesco consideră că modificările importante care afectează naţiunile arabe sunt încă…greu de interpretat!
Cu o apetenţă maladivă pentru pronosticurile vagi, Zannini consideră că rezultatele şi speranţele generate de răscoalele, de până acum, din unele state arabe, rămân…nesigure. El nu ezită să afirme că„mişcările declanşate nu au încă lideri şi procesul spre democraţie este încă lung.”
Pentru ca năuceala dorită să fie cât mai mare, italianul, ce se şi vede în vârful unei piramide, explică, ca orice pedagog occidental: ”În Egipt sunt multe partide, dar acestea au rămas, pentru totdeauna, în afara vieţii politice. Sunt greu de dinamizat şi de determinat să se organizeze singure. În Tunisia, după plecarea, pe calea aerului, a preşedintelui Ben Ali, există un vacuum de putere. În alte ţări, cum ar fi Bahrain şi Yemen, există pericolul ca autorităţile să fie eliminate, fără ca nimeni să ştie cine le va lua locul. Chiar dacă alegerile au avut loc, vor trece ani de zile până când aceste ţări ar putea ajunge la o stabilitate reală. ”
Sigur că, stimulaţi de revoltele, deloc întâmplătoare, din Tunisia şi Egipt, bărbaţi în putere, din Yemen, Bahrain
şi Libia au ieşit în stradă pentru a cere reforme democratice şi pentru a pune capăt regimurilor existente.
Cameramanii occidentali au transmis imagini live/în direct cu miile de oameni ce au demonstrat la Sanaa, capitala Yemenului, strigând lozinci împotriva preşedintelui Saleh, văzut ca un dictator al poporului său.
Iar în Bahrain, mii de oameni au luat parte la funeraliile celor patru manifestanţi ucişi de către forţele de securitate, în timpul ciocnirii cu demonstranţii ieşiţi pe străzile capitalei Manama, în număr foarte mare.
În Libia, patria celui mai longeviv dictator arab, activiştii pentru drepturile omului au declarat că cel puţin 24 de conaţionali au fost ucişi pe timpul protestelor din ultimele zile, dintr-o serie de oraşe.
Concomitent, demonstranţii din Egipt continuă presiunile publice asupra regimului militar, pentru a implementa reformele democratice promise după demisia lui Hosni Mubarak.
Culmea demagogiei zonale a constituit-o discursul celui considerat liderul spiritual al organizaţiei deloc paşnice „Fraţii musulmani”, inconfundabilul Yusuf al-Qaradawi.
Acest Păcălici local, îmbătat de propriile iluzii, a bătut câmpii cu graţie, afirmând că revoltele începute pe 25 ianuarie a.c. sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât expresia unei “revoluţii a tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini”.
Şi ca iluzia naţională să aibă sigiliul suprem, el a cerut armatei să numească un nou guvern, în locul executivului actual, pe care l-a descris ca fiind corupt şi criminal.
Toate aceste comentarii vor fi stârnit hohote de râs, greu de stăvilit, la sediul elegant al C.I.A..
Transmise live/în direct la serviciul de spionaj israelian – Mosad. Pentru conformitate. Strict profesională.
Postul de radio“Vocea Rusiei”a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.
Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.
După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.
Ce va găsi Joe Biden la Moscova?
O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.
Un singur exemplu este suficient.
Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.
Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.
Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.
Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.
Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.
Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.
Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.
Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.
El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.
Lavrov a declarat că“sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”.Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.
Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.
Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.
Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.
Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.
Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.
Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!
Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.
Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.
Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!
Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.
Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.
Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.
Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.
Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.
Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..
Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.
Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.
O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.
Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..
Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…
IRAK, Iran, Israel, SUA | Ion Petrescu | 
02/29/2012 11:56 | 
Comments (0) 
Subscribe
Loading ...