UN JURNALIST CĂZUT LA DATORIE

A căzut la datorie, un confrate, Tim Hetherington, un as al imaginilor filmate şi fotografiate.
Clipa nefastă a survenit pe timpul confruntărilor dure desfăşurate în oraşul libian Misrata, între rebelii libieni şi trupele regimului de la Tripoli.

Conform postului de televiziune ABC NEWS, Tim a fost ucis de schijele unei grenade. Acelaşi canal TV ne informează că pe contul său de Twitter, luni, 18 aprilie a.c., Tim Hetherington a scris:”mă aflu în oraşul libian asediat – a se citi Misrata – bombardat fără încetare de forţele lui Gaddafi. Nicio urmă de NATO.”

ABC NEWS depune mărturie că, în misiunile comune, ale teleaştilor săi cu fotoreporterul Hetherington, acesta nu a arătat, niciun moment, că este speriat. Astfel, într-o asemenea misiune, compania însoţită de echipa ABC a primit informaţia că talibanii îi urmăresc pe traseul lor de întoarcere în baza militară.

Atunci Tim Hetherington a afirmat:”A fost un presentiment că noi vom fi acum vânaţi. Cred că eram şi suntem urmăriţi şi acesta nu este un sentiment minunat.”

A fost haos, la începutul acelei zile de filmare şi adrenalina curgea din plin, remarcă ABC NEWS.

Dar Hetherington continua să imortalizeze soldaţii, ca de obicei.


Aflat el însuşi sub focul inamic, nu a pregetat să alerge până la creasta unde se aflau cercetaşii, al doilea pluton fiind cel cu pierderi umane.

“Acolo am văzut – a spus Tim Hetherington – că sergentul Larry Rougle a fost împuşcat. Era într-adevăr o privelişte îngrozitoare. Greu de digerat. Am fost într-o stare de şoc. ”

În ciuda sentimentelor de durere, fiecare şi-a făcut treaba, în continuare. Hetherington nu a ezitat să îşi facă meseria de jurnalist, în timp ce locotenentul, comandant de subunitate, şi-a trimis oamenii înapoi, în luptă.

Tim a recunoscut că a fost foarte uimit de maturitatea tânărului ofiţer şi de vitalitatea sa. El a preferat să stea cu această companie de luptă, pe timpul când revenea la baza sa iniţială, noaptea.

Când şi-a luxat glezna, pe un munte abrupt, a fost nevoit să meargă în continuare.

Imaginile realizate de Hetherington şi Junger pentru documentarul “Nightline”/ “Linia de noapte” au fost deosebit de apreciate. Dovadă fiind premiul Overseas Press Club şi cel al Universităţii Columbia.

Tim Hetherington – susţine ABC NEWS - era aproape jenat să primească un premiu ce viza informarea opiniei publice despre eroismul altora. Şi a respins alegaţiile celor care îl denumeau şi pe el erou.

Imaginile au fost totuşi ulterior editate într-un documentar de lung metraj, cu succes la public, numit „Restrepo”, care a fost nominalizat pentru un premiu academic, în acest an.

Pentru Tim Hetherington – subliniază acelaşi post de televiziune -, premiile au însemnat prea puţin în raport cu pasiunea pentru munca sa.

A urmat misiunea din Libia. Unde a fost ucis la vârsta de 41 de ani.

Într-o declaraţie remisă presei, de familia sa, se menţiona că Tim va rămâne memorabil prin „imaginile sale uimitoare” şi jurnalismul său obiectiv:
”Tim a fost în Libia pentru a continua proiectul său multimedia, de evidenţiere a problemelor umanitare în timp de război şi conflict. Acesta va fi ratat, pentru totdeauna.”

Nu! Tim rămâne un simbol.

Şi tinerii săi confraţi, de azi şi de mâine, îi vor menţine vie imaginea de jurnalist modest, temerar, fascinant şi atent la durerile semenilor săi, indiferent de crezul lor religios, naţionalitate, uniformă purtată, sex şi vârstă.

Lui Tim i se potriveşte proverbul american:
„Nu suntem ceea ce vrem să fim; nu suntem ceea ce vom fi, ci suntem ceea ce am fost.”

PUTERILE EMERGENTE CÂŞTIGĂ AFRICA DE SUD

Într-un moment când Franţa şi Marea Britanie s-au împotmolit în deşertul politic libian, iar preşedintele Statelor Unite savurează tacit disconfortul omologului său din Paris – generatorul intervenţiei militare aliate împotriva regimului colonelului Muammar Gaddafi -, puterile emergente, respectiv Brazilia, China, India şi Rusia au repurtat un succes geopolitic răsunător, care prinde pe picior greşit comunitatea euroatlantică.

Astfel, la summitul liderilor celor patru state menţionate, derulat în oraşul chinez Sanya, surpriza a fost participarea, pentru prima oară, a preşedintelui Africii de Sud, Jacob Zuma. Acesta a luat loc la aceeaşi masă cu preşedintele Braziliei, Dilma Vana Rousseff, cu cel al Chinei, Hu Jintao, cu premierul Indiei, Manmohan Singh şi preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev.

Şi cea mai mediatizată concluzie comună, a conducătorilor celor cinci puteri emergente, a fost aceea conform căreia utilizarea forţei în Libia şi în lumea arabă ar trebui să fie evitată.

Cele cinci state, care împreună reprezintă mai mult de 40% din populaţia lumii, au reliefat că diferendele actuale, de pe mapamond, ar trebui rezolvate prin mijloace paşnice şi dialog, unul în care O.N.U. şi organizaţiile regionale ar trebui să joace rolurile care le revin.

În declaraţia finală scrie negru pe alb:”Împărtăşim principiul că utilizarea forţei ar trebui evitată. Noi susţinem necesitatea ca independenţa, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a fiecărei naţiuni ar trebui respectate.”

Această afirmaţie reflectă victoria consensului la nivelul puterilor emergente. De ce?

Africa de Sud a fost singurul stat – dintre cele cinci participante la reuniunea din China, toate membre ale Consiliului de Securitate – care a fost de acord cu rezoluţia prin care s-a stabilit zona interdicţiei de zbor, pentru avioanele de luptă ale armatei libiene.

Şi s-au autorizat “toate măsurile necesare”, pentru a proteja civilii, oferind astfel baza legală pentru executarea loviturilor, din aer, ale aeronavelor statelor aliate implicate în operaţiunea “Protectorul unificat.”

Celelalte patru state participante exprimaseră, la momentul adoptării rezoluţiei, preocuparea lor, confirmată de evoluţia ulterioară a evenimentelor, că noua campanie NATO, al cărei scop oficial era stoparea asaltului trupelor colonelului Gaddafi asupra rebelilor, va cauza rănirea şi uciderea unor civili nevinovaţi.

Conform unui oficial al guvernului Africii de Sud, toţi cei cinci lideri au criticat campania aeriană desfăşurată de unele state occidentale, în vestul Libiei – guvernul de la Tripoli continuând să controleze peste 80% din teritoriul ţării – şi au condamnat toate atentatele cu bombă.

Preşedintele sud-african s-a alăturat criticilor interlocutorilor săi, îngrijoraţi de apariţia şi creşterea numărului de „victime colaterale” ale bombardamentelor aeriene aliate.

Pe plan economic, cele cinci puteri emergente – al căror Produs Intern Brut reunit reprezintă 18% din cel însumat la nivel mondial, conform evidenţei Fondului Monetar Internaţional – au exprimat îngrijorarea lor privind riscurile care pot încetini redresarea economică mondială.

În opinia celor cinci lideri, chiar dacă economia mondială îşi revine, treptat, din criza financiară, se mai confruntă, în continuare, cu o serie de incertitudini. Ei şi-au exprimat sprijinul pentru reformarea actualului sistem monetar internaţional.

Africa de Sud, Brazilia, China, India şi Rusia consideră că „volatizarea excesivă a preţurilor materiilor prime, în special acelea pentru alimente şi energie, prezintă noi riscuri pentru recuperarea, în curs de desfăşurare, a economiei mondiale.” Toate cele cinci state fiind afectate de inflaţia care influenţează opţiunile consumatorilor.

Jacob Zuma, Dilma Rousseff, Hu Jintao, Manmohan Singh şi Dmitri Medvedev au făcut un apel comun „pentru mai multă atenţie la riscurile de transfer, peste graniţe, a fluxurilor de capital, cu care se confruntă acum economiile emergente.”

Un semnal clar a fost dat şi pentru O.N.U., care ar trebui să devină subiectul unei reforme cuprinzătoare, astfel încât această organizaţie să fie mai eficientă, eficace şi reprezentativă.

După cum se ştie, China şi Rusia sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. India tânjeşte, de mult timp, la acelaşi statut. Iar Republica Sud-Africană şi Brazilia speră să capete câte un asemenea loc, ca reprezentanţii cei mai puternici ai Africii şi Americii Latine.

Deşi forumul puterilor emergente a exprimat, la unison, nemulţumirea faţă de dependenţa economiei modiale de dolarul american, preşedintele Medvedev a respins, la conferinţa de presă comună, speculaţia unui jurnalist, conform căruia cele cinci state ar putea adopta, ca monedă pentru schimburile comerciale, yuanul chinez.

Prezenţa Africii de Sud la summitul din Sanya este considerată o victorie a celorlalte patru puteri emergente, meritul principal revenind Chinei, al cărui rol economic crescând, în Africa, nu mai este un secret pentru nimeni. Mărfurile chinezeşti sunt preţuite în Republica Sud-Africană. Dar şi producătorii sud-africani ar dori să vadă marfa lor pe piaţa chineză.

Prin alăturarea sa celorlalte patru puteri emergente, statul sud-african este recunoscut ca având cea mai puternică economie din Africa şi ca poartă de acces pe piaţa întregului continent. De altfel, conform datelor oficiale, investiţiile străine s-au mărit de patru ori, în acest an, în Africa de Sud.

Într-o declaraţie publică, ministrul relaţiilor şi cooperării internaţionale, din acest stat, Maite Nkoana-Mashabane afirmă:”Republica Sud-Africană a intrat în BRICS – denumirea oficială a grupului menţionatelor puteri emergente, un acronim, bazat pe iniţialele statelor componente Brazilia, Rusia, India, China şi Sudul Africii – fiind conştientă că este parte integrantă a întregului continent Africa, şi nu vom vorbi acolo doar pentru noi, ci şi pentru celelalte state africane.”

Cele cinci ţări au semnat un memorandum privind cooperarea între instituţiile lor financiare, act care deschide calea acordării de împrumuturi reciproce, în monedele lor naţionale.

China Development Bank a fost prima instituţie care a profitat de noile măsuri, declarând că este gata să acorde 10 miliarde de yuani, în împrumuturi, pentru Brazilia, Rusia, India şi Africa de Sud. Oficial acestea fiind focalizate, cu prioritate, spre investiţii vizând exploatarea unor mari zăcăminte de petrol şi gaze.

Acum, când puterile occidentale au dificultăţi vizibile în nordul Africii, puterile emergente menţionate instituie un solid cap de pod în sudul acestui continent. Şi, prin împrumuturile amintite, BRICS îşi va consolida şi capetele iniţiale de pod, tot geopolitice, în Europa, Asia şi America Latină.

BRICS devine astfel un parteneriat win-win, în care toţi participanţii pot profita de cooperarea comună, într-un fel sau altul.

De ce nu s-au gândit şi liderii Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite, la o strategie win-win pentru Africa de Nord?…

LECŢIA COLONELULUI GADDAFI

Indiferent de circumstanţele care au dus la actuala situaţie din Libia, cel care a câştigat, până acum, războiul imagologic, este – fără drept de apel – colonelul Gaddafi.

Ultima dovadă în acest sens? Televiziunea de stat libiană a difuzat uluitoare imagini, de la o trecere, în maşină – dar în picioare, expus privirii conaţionalilor săi şi potenţialilor lunetişti occidentali – a liderului Muammar Gaddafi.

Uluirea a fost atât de mare, în tabăra franco-britanică, iniţiatoare a intervenţiei militare în Libia, încât până şi celebrul canal de televiziune BBC a difuzat secvenţele preluate de la Tripoli cu un comentariu laconic, care începea astfel:”se pare că în imagini este colonelul Gaddafi, sau cineva care îi seamănă şi joacă rolul său în faţa mulţimii…” Penibil!

Şi ca îşi explice rezerva – generată de realitatea că Gaddafi nu cedează puterea, nu pierde lupta, nu fuge ca un laş, nu este trădat de cei apropiaţi şi nici de armata loială -, televiziunea britanică, într-un gest de umilinţă profesională fără precedent, a susţinut, timp de câteva ore, că „nu se ştie când au fost filmate imaginile difuzate de televiziunea libiană”!
Descalificantă afirmaţie.

După aproximativ 12 ore, imaginile încep a fi difuzate şi de alte canale de televiziune, de portalele unor publicaţii prestigioase, precum cel al cotidianului britanic “Telegraph”, care recunosc, la unison, gestul bărbătesc al preşedintelui libian.

Spre deosebire de Saddam Hussein – care, în ultimele sale zile de şef al statului irakian ieşea pe o stradă mică, din Bagdad, înconjurat de irakieni puţini şi trăgea repetat cu arma în sus, ca să-şi încurajeze ultimii susţinători -, colonelul Gaddafi parcurge kilometri buni prin Tripoli, unde parte dintre conaţionalii săi sunt surprinşi de apariţia sa, alţii se reped să îi strângă mâna, iar pe alocuri se văd – dincolo de gărzile de corp – lunetişti libieni în uniformă, gata să tragă în orice posibil atentator la viaţa preşedintelui în funcţie.

Şi în timp ce acest bărbat politic sfidează stihiile occidentale, preşedinţii Statelor Unite şi Franţei, plus premierul Marii Britanii au dat publicităţii o amărâtă de scrisoare comună, în care reiterează afirmaţia că nu poate exista pace în Libia, cât timp va fi la putere colonelul Gaddafi. De râsul lumii!

De ce? Fără intervenţia militară terestră aliată – impotentă, în absenţa trupelor americane -, la Tripoli se va menţine actualul regim.

Şi telespectatorii compară. Hulit, denigrat, bombardat, încercuit, izolat, Gaddafi nu fuge ca omologul tunisian şi nici nu este trădat ca acela egiptean. Iar cei trei lideri occidentali, Barack Obama, Nicolas Sarkozy şi David Cameron – semnatari ai scrisorii menţionate – nu probează decât pedanterii de cabinet. Explicaţia? Preşedintele Statelor Unite şi cel al Franţei simt în ceafă privirile alegătorilor de la viitoarele alegeri prezidenţiale, iar premierul britanic plăteşte acum fanfaronada prin care a câştigat alegerile, criticând dur implicarea militară britanică în Irak.

Cu ani în urmă a fost difuzat un film, cu succes la public, intitulat “Patru tanchişti şi un câine”.

Ironia sorţii face să asistăm la tragicomedia politică actuală, cu genericul – deductibil – “Trei lideri de salon şi unul din deşert.”

Allah akbar!/Allah e mare!

AMERICANII ŞI-AU PIERDUT RĂBDAREA PRIVIND OPERAŢIUNEA DIN LIBIA

În capitala americană a fost dat publicităţii un sondaj iniţiat de Universitatea din Maryland, care a vizat sprijinirea utilizării puterii militare, pentru protejarea civililor din Libia. Conform agenţiei Associated Press “americanii şi-au pierdut răbdarea cu acţiunea militară internaţională în Libia, chiar dacă o majoritate priveşte pozitiv primăvara democraţiei în lumea arabă.”

Dar, sprijinul opiniei publice de peste Ocean, pentru operaţiunea aliată în Libia, a scăzut cu 14 procente, ajungând la 54 %, comparativ cu sondajul organizat, în luna martie, de postul de televiziune CBS, care estimase, cu câteva săptămâni în urmă, că 68 % dintre cetăţenii Statelor Unite aprobă recursul la folosirea intervenţiei militare.

Studiul – care a dorit să evalueze opinia publică americană pe tema poziţiilor existente faţă de revoltele arabe – a fost lansat chiar în ziua deschiderii, la Washington D.C., a Forumului Lumea Islamică şi Statele Unite.

Este vorba de o reuniune anuală a liderilor din peste 30 de ţări, cu majoritate musulmană, şi din Statele Unite.

Institutul Brookings a fondat această adunare inedită, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pentru a ajuta la construirea de punţi diplomatice, de legătură, între liderii SUA şi cei musulmani.

Sondajul vine într-un moment crucial în relaţiile americane cu lumea musulmană. Din Tunisia, până în Yemen, se doreşte schimbarea liderilor actuali şi lichidarea absolutismului promovat de aceştia.

La întrebarea “în cazul în care campania aeriană nu reuşeşte să protejeze civilii de atacurile forţelor – trimise de guvernul de la Tripoli -, aţi sprijini sau nu intenţia SUA şi a altor ţări, de a furniza arme către rebelii libieni?”, numai 36 % au răspuns afimativ, în timp ce 59 la sută nu au fost de acord.

Doar 15 %, dintre americanii care au răspuns la întrebări, consideră că revoltele populare, din lumea arabă, sunt generate de grupările islamiste, care doresc puterea politică. În schimb, 45 la sută au declarat că revoltaţii sunt oameni obişnuiţi, care vor să trăiască în libertate şi într-o societate democratică.
37 % au optat pentru ambele variante de răspunsuri.

Două treimi dintre americani spun că guvernul lor ar trebui să ia o poziţie neutră faţă de revoltele arabe. Dintre cei ce doresc ca Statele Unite să nu rămână pasive, o majoritate covârşitoare vrea ca S.U.A. să sprijine manifestanţii antiguvernamentali.

Ce a mai indicat acest sondaj?

1. Încrederea că democraţia şi islamul sunt compatibile.
Dar, 41 la sută dintre intervievaţi nu cred aşa ceva.

2. O majoritate clară a declarat că este posibilă coexistenţa între musulmani şi occidentali.
Totuşi, 41 % afirmă că un conflict violent va fi inevitabil.

3. Un număr crescând de americani cred că sunt mult mai mulţi extremişti de credinţă islamică, decât teroriştii cu alte convingeri religioase.
Astfel, 62 la sută dintre participanţii la acest sondaj susţin acest lucru.
La sondajul postului TV ABC News, din februarie 2002, doar 46 % credeau la fel.

4. Primăvara revoltelor arabe a avut un efect redus asupra poziţiei oficiale americane privind conflictul israeliano-palestinian.
Două treimi dintre repondenţi continuă să aibă un punct de vedere favorabil Israelului,
deşi nu puţini afirmă că Statele Unite ar trebui să nu ţină
nici cu Israelul, nici cu palestinienii,
la tratativele vizând soluţionarea conflictului dintre cele două naţiuni.

La sondaj au răspuns 802 americani.
Investigarea a fost realizată între 1 şi 5 aprilie 2011.
Marja de eroare este de 3,5 la sută.

RUSIA DĂ SEMNALE POZITIVE ALIAŢILOR

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat un punct de vedere, înregistrat de jurnalista Ecaterina Kudaşkina, pe o temă de maximă actualitate – „Războiul din Libia este un test de unitate şi solidaritate în interiorul NATO”. Alianţa fiind şi azi, în strategia de securitate a Federaţiei Ruse, inamicul numărul 1.

Opinia aparţine lui Alexander Ritov, profesor asociat la Institutul pentru Relaţii Internaţionale, din Moscova. Unele dintre ideile expertului rus merită a fi cunoscute nu doar de audienţa postului de radio menţionat.
Ritov crede că „situaţia din Libia nu este, cu siguranţă, un test obişnuit, pentru a proba unitatea şi solidaritatea aliaţilor, în cadrul NATO.”

Un asemenea enunţ nu face decât să confirme o meteahnă mai veche a analiştilor politico-militari ruşi. Care au avut drept model Tratatul de la Varşovia, unde Kremlinul avea primul şi ultimul cuvânt, unitatea alianţei fostelor state socialiste fiind fracturată în 1968, când România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, de către celelalte ţări aliate, la iniţiativa Uniunii Sovietice, care era conştientă că orice fisură, de ordin democratic, este începutul sfârşitului, pentru sistemul socialist existent în Europa.

Este adevărat că, în prima etapă, a operaţiunii militare contra regimului de la Tripoli, doar o serie de state au decis să intervină – Franţa, Marea Britanie, Statele Unite, Canada şi Italia. În modalităţi diferite. Iar forţele militare afectate raidurilor aeriene şi misiunilor declanşate pe mare nu au fost iniţial subordonate structurii de comandă şi control a NATO.

La fel de real este şi faptul că Germania şi Polonia şi-au declarat public opţiunea de a nu participa la o asemenea operaţiune. Din grija şefilor de guvern, de la Berlin şi Varşovia, de a nu pierde încrederea şi voturile propriilor alegători.
Aici a fost însă vorba de un exerciţiu tipic democraţiei occidentale, nu de o fisură a unităţii statelor aliate. Poate că profesorul Alexander Ritov nu ar fi singurul, la Moscova, care s-ar bucura de o îndepărtare a celor două state menţionate de opţiunile euroatlantice.

Numai că omite un detaliu esenţial. Propaganda unor stări simulate – „consolidarea NATO şi arătarea solidarităţii şi înţelegerii mutuale, cel puţin la suprafaţă, ar juca un rol major în trecerea comenzii operaţiunii la Alianţă” cum afirmă Ritov – nu face parte din panoplia Cartierului General al Organizaţiei Nord-Atlantice, din Bruxelles.

Analistul rus are însă dreptate când afirmă „acest război nu va fi uşor, deoarece nu este doar unul contra armatei (libiene), ci şi unul împotriva unui grup al populaţiei.” Aici fiind vizaţi civilii, din triburile loiale colonelului Gaddafi, înarmaţi de regimul de la Tripoli, destul de eficienţi în confruntările terestre cu rebelii.
Read more »

FĂRĂ INTERVENŢIA TRUPELOR TERESTRE…

…aliaţii asistă la divizarea Libiei

Evoluţiile din Libia, vor fi marcate de trei evenimente conexe. Discursul preşedintelui Barack Obama, privind implicarea americană, în soluţionarea crizei libiene. Reuniunea diplomatică de la Londra, vizând identificarea oportunităţilor de depăşire a situaţiei fluide din Libia, unde rebelii într-o zi câştigă, în alta pierd teren, în faţa trupelor guvernamentale. Şi preluarea, la începutul lunii aprilie, de către un comandament NATO, a coordonării operaţiunilor aeriene şi maritime, derulate până acum de coaliţia franco-americano-britanică.

Pro şi contra Obama

Conform ultimului sondaj, din 28 martie a.c., realizat de Centrul de Cercetare Pew pentru Oameni şi Presă, 47%, dintre cetăţenii americani sprijină acţiunile militare decise de administraţia Obama, împotriva regimului de la Tripoli, în timp ce 36% sunt împotrivă.
Dar congresmenul republican Anthony Weiner afirmă:”Noi suntem o ţară puternică, dar ce fel de putere avem, dacă nu intervenim să stopăm un tiran, care-şi măcelereşte poporul, aşa cum a dat de înţeles preşedintele Obama, în ultimul său discurs?”
Apărătorii locatarului de la Casa Albă reamintesc faptul că acesta a declarat, în repetate rânduri, că liderul libian trebuie să plece de la conducerea ţării sale. Iar avioanele militare americane au bombardat forţele terestre ale colonelului Muammar Gaddafi.
Fosta guvernatoare Sarah Palin – un candidat posibil la alegerile prezidenţiale din 2012 – a şarjat:”Noi am aşteptat acordul Ligii Arabe şi al Naţiunilor Unite care să ne spună: puteţi acţiona acuma! Apoi am revenit în… autobuz şi am aşteptat NATO! Să-i aşteptăm pe francezi, să ne conducă! Asta nu este o conducere inspirată! ”
Susţinătorii lui Obama au replicat că operaţiunea declanşată în scop umanitar necesita sprijinirea Franţei, pentru ajutorarea populaţiei agresate de trupele lui Gaddafi. Operaţiunile militare din Irak şi Afganistan nu justifică – consideră simpatizanţii preşedintelui – ideea că Statele Unite pot ocupa oricând o ţară musulmană. Dar dacă lideri, precum cel libian, pot fi răsturnaţi de la putere, fără introducerea în luptă a trupelor terestre, o asemenea acţiune trebuie dusă până la capăt.
Doar, pe 21 decembrie 1988, o aeronavă Boeing 747, a companiei „Pan American”, care a decolat de pe aeroportul Heathrow, din Londra, având drept destinaţie New York, a fost distrusă, în aer, de o bombă, care a ucis 243 de pasageri şi 16 membri ai echipajului. În locul prăbuşirii avionului, la Lockerbie, în sudul Scoţiei, au mai fost omorâţi, de resturile aeronavei, 11 oameni, numărul decedaţilor ajungând astfel la 270.
Pe 24 februarie 2011, ministrul demisionar al justiţiei, din guvernul de la Tripoli, Mustafa Abdel-Jalil a declarat că liderul libian a ordonat personal aruncarea în aer a avionului american.
Asta ar da dreptul S.U.A. să îl îndepărteze de la putere.

Odisee ciudată

“A fi lider înseamnă ceva mai mult decât a citi de pe un prompter” observă cotidianul „The Washington Times”, în analiza acidă, a alocuţiunii prezidenţiale pe tema Libiei.
Iată câteva atacuri imparabile:”Obama: utilizează forţa militară, dar secretarul apărării afirmă că acolo nu este vorba de un interes vital american; declară că Statele Unite şi O.N.U. se concentrează pe zona de interdicţie aeriană, dar forţele coaliţiei bombardează trupele terestre libiene; susţine că mandatul iniţial era protejarea vieţilor civililor, dar acum preşedintele este de partea rebelilor; este “în favoarea aspiraţiilor legitime ale poporului libian”, dar destui rebeli sunt islamişti radicali; a intervenit în Libia pentru a evita “o baie de sânge”, dar oferă vorbe goale la sirienii inocenţi, împuşcaţi de trupele dictatorului Assad; consideră că S.U.A. nu vrea să determine o schimbare forţată a regimului, dar crede că Gaddafi trebuie să plece; spune că nu vor debarca trupe americane pe solul libian, dar unele informaţii arată că subunităţi speciale sunt deja acolo; precizează că NATO va prelua comanda operaţiunii, dar S.U.A. va asigura misiunile dificile; a prezis că Operaţiunea „Odyssey Dawn” va fi limitată “la câteva zile, nu săptămâni”, dar acum se proiectează operaţiuni pe mai multe luni; l-a denunţat pe George W. Bush pentru acţiuni unilaterale, dar el însuşi a pornit la război fără autorizarea necesară din partea Congresului, cu câţiva parteneri de coaliţie şi un sprijin slab în lumea arabă.”
Concluzia? Deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace extinde războaiele Americii. Campionul musulmanilor îi ajută numai atunci când îi este convenabil. Marele lider mondial subliniază continuu declinul influenţei Americii. “Ce odisee lungă şi ciudată a devenit preşedinţia Obama” conchide “The Washington Times.”

Realitatea din teren

La fel ca în Irak, mişcările de trupe se efectuează doar pe şosea. Nu există tranşee. Rebelii câştigă teren, temporar, doar când avioanele coaliţiei bombardează tancurile şi piesele de artilerie ale forţelor terestre libiene. Acestea din urmă fiind estimate acum la 30.000 de loialişti.
Conferinţa de la Londra a demonstrat că – lipsite de intervenţia terestră, decisivă, a Statelor Unite -, Franţa şi Marea Britanie fac… „fotografii de familie.”
Iar în aceea realizată la finalul reuniunii, din capitala britanică, nu există niciun emisar african, ci doar doi arabi!
Preluarea comenzii operaţiunilor de către NATO va avea două efecte imediate. Instituirea embargoului asupra armelor – rezoluţiile ONU neautorizând înarmarea rebelilor – şi limitarea zborurilor aeriene, ale avioanelor aliate, la protejarea populaţiei, ceea ce înseamnă renunţarea la partizanatul actual.
Între capitala libiană şi Benghazi se situează oraşul natal al lui Gaddafi, Sirte, unde, în martie 2001, a fost înfiinţată Uniunea Africană/U.A., Libia fiind cofondator. Deşi invitată la reuniunea de la Londra, U.A. a fost absentă, dezaprobând apriori intervenţia militară.
Uniunea Africană a desemnat pe preşedinţii din Congo, Mali, Mauritania, Republica Sud-Africană şi Uganda să constituie o misiune de bune oficii, între oficialii şi rebelii libieni. Pentru africani, coaliţia ce a acţionat împotriva regimului lui Gaddafi a fost una creştină, utilizând forţe din Nordul dezvoltat al planetei, contra celor din Sudul pauper.

*

„Cotidianul Poporului”, din Beijing, insera, pe 29 martie, un titlu memorabil:”Statele Unite sunt dornice să pornească războaie, nu şi să le termine.” Iar Gaddafi se încăpăţânează să nu plece.

ORDIN SECRET AL PREŞEDINTELUI OBAMA

Agenţia de presă Reuters a informat că preşedintele Statelor Unite ale Americii a semnat un ordin secret, care autorizează operaţiuni sub acoperire, vizând acordarea, de către guvernul american, a unui sprijin adecvat forţelor rebele, al căror obiectiv este îndepărtarea de la putere a şefului statului libian, Muammar Gaddafi.

Barack Obama a semnat acest ordin într-o zi din ultimele două decade ale lunii martie.

O asemenea formulă clasificată este pentru o directivă prezidenţială utilizată să autorizeze operaţiuni secrete, derulate de Agenţia Centrală de Investigaţii – C.I.A.

Cât de credibilă este o asemenea ştire? Simplu. Casa Albă şi C.I.A. au refuzat să facă acum orice comentariu.

În acest mod, preşedintele Obama poate autoriza livrarea de armament, muniţii, echipament şi tehnică de luptă
pentru rebelii situaţi în partea răsăriteană a Libiei, puternic dezavantajaţi de confruntarea, inegală, cu forţele terestre ale lui Gaddafi, din care 10.000 de militari constituie trupe de elită.

Acum este privită, într-o altă lumină, o afirmaţie televizată a lui Barack Obama, care preciza telespectatorilor că obiectivul principal rămâne ca Gaddafi, până la urmă, să cedeze puterea.

Atunci el a menţionat creşterea treptată a presiunii asupra regimului de la Tripoli, “nu doar pe cale militară, ci şi prin alte mijloace”, pentru a forţa pe colonelul Muammar Gaddafi să plece.

În cadrul aceluiaşi interviu a surprins iniţial, apoi a fost trecută cu vederea, o afirmaţie acum explicabilă:“Este corect să declarăm că dacă vrem să trimitem arme în Libia, probabil că şi o putem face. Noi avem în vedere, în acest moment, toate opţiunile posibile.” Spunea Obama teleastei Diane Sawyer, de la postul de televiziune ABCNews.

În dorinţa de a preveni posibile reacţii negative - generate de faptul că astfel se încalcă, de jure, cele două rezoluţii ale Consiliului de Securitate vizând Libia – C.I.A. a explicat, sub protecţia păstrării anonimatului sursei reale, că un asemenea ordin, pentru operaţiuni specifice, de intelligence, sunt curente atunci când sunt avute în vedere o gamă largă de acţiuni pentru atingerea unui obiectiv precis.

În baza unui asemenea ordin, rebelii libieni pot primi bani în numerar şi arme de toate calibrele.

În anul 2009, preşedintele Obama a dat o autorizaţie similară, pentru extinderea acţiunilor antiteroriste, ale C.I.A., în Yemen.

Ca regulă generală, Casa Albă nu confirmă, în mod normal, asemenea ordine, semnate de preşedintele S.U.A.

Deoarece oficialii Statelor Unite şi agenţii americani, aflaţi în ceea ce a devenit teatrul de operaţiuni libian, au încă destule nedumeriri privind identitatea liderilor rebelilor din Libia, orice activitate de acest gen va fi derulată cu maximum de precauţie, cel puţin până când vor fi culese mai multe informaţii despre conducătorii insurgenţilor.

În viziunea Casei Albe, la ora actuală sunt mai urgente două acţiuni:
1. organizarea rebelilor pe subunităţi distincte, disciplinate, cu comandanţi numiţi şi
2. antrenarea combatanţilor, în mânuirea armamentului preluat din depozitele unităţilor militare părăsite de trupele lui Gaddafi.

În regulamentul intern al C.I.A., o operaţiune acoperită este “orice efort guvernamental menit a schimba situaţia economică, militară şi politică din alte zone, într-un mod ascuns.”

O asemenea operaţiune include o gamă variantă de opţiuni, precum “propaganda, fonduri secrete, manipularea electorală, înarmarea şi antrenarea insurgenţilor şi chiar încurajarea unei lovituri de stat”.

Neoficial, Agenţia Reuters a fost informată că şefii de stat din Arabia Saudită şi Qatar (care presimt că le cam vine rândul…) s-au oferit să dea arme rebelilor libieni.

Dincolo de toate detaliile menţionate, ordinul secret al preşedintelui Barack Obama indică două chestiuni clare:

1. este extrem de sensibil la criticile publice vizând ezitările sale, repetate, în probleme de politică externă şi
2. nu va ezita să facă tot ce depinde de voinţa sa şi fişa postului de la Casa Albă, pentru a fi reales în fruntea S.U.A.

Ordinul secret ar trebui să genereze insomnii nu doar la Tripoli, ci şi la Teheran…

160.000.000 $ CONFISCAŢI

Ministerul britanic al apărării a comunicat că a fost interceptată
o navă ce transporta un număr neobişnuit de mare de dinari
- dinarul fiind moneda naţională libiană -,
în bacnote valorând 160 milioane dolari.

Vasul respectiv a fost reţinut, după întoarcerea dintr-o călătorie
planificată pentru Libia, conform datelor oficiale transmise presei pe 4 martie a.c.

Atât naţionalitatea, cât şi proprietatea asupra navei nu au fost dezvăluite.

Vasul a fost escortat înapoi, în Marea Britanie,
după ce echipajul a decis să nu ancoreze în portul Tripoli,
din cauza manifestaţiilor din acest oraş.

Nu a fost clar de unde provenea această sumă uriaşă de bani,
deşi Anglia este locul unde activează tipografia “De La Rue PLC”,
care realizează şi multiplică peste 150 de monede naţionale.

În conformitate cu sancţiunile stabilite de ONU,
Marea Britanie a interzis exportul, fără licenţă, al monedei libiene.
______________________________________________________________________________

AERONAVELE NATO – ŢINTE INAMICE!

Conform cotidianului olandez De Telegraaf ,
trei militari din Forţele Aeriene Olandeze sunt arestaţi de autorităţile libiene,
fapt confirmat de ministerul apărării.

Militarii se aflau la bordul unui elicopter Lynx,
care a decolat de pe fregata Hr. Ms. Tromp
aflată în largul coastelor libiene. Misiunea lor era de a recupera doi europeni,
dintre care unul olandez, aflaţi la Syrte, la circa 450 km depărtare de Tripoli.

Când elicopterul a aterizat, au fost înconjuraţi de o mulţime ostilă şi nu au mai putut decola.

Cei trei militari şi cei doi civili care-i aşteptau au fost arestaţi, iar elicopterul confiscat.

Interesant este faptul că, în timp ce persoanele civile au fost conduse la ambasada olandeză din Tripoli
şi au avut posibilitatea să părăsească Libia pe 2 martie,
cei trei militari – aşa cum se vede şi în imaginile preluate de CNN,
de la televiziunea libiană – sunt menţinuţi ca …ostateci.

Pentru cei ce nu ştiu, este bine să reamintim episodul similar, petrecut pe timpul conflictului militar din spaţiul ex-iugoslav, când armata sârbă a capturat piloţi americani catapultaţi din avioanele lovite de artileria antiaerienă. Şi atunci, aviatorii militari ai NATO, respectiv americanii, au fost prezentaţi la televiziunea din Belgrad. O gafă de proporţii, deoarece întreaga Americă s-a revoltat la vederea chipurilor propriilor piloţi, învineţite de loviturile primite de la militarii sârbi. Ce a urmat se ştie…

De facto, Forţele Armate Libiene consideră acum orice aparat aerian al NATO drept un potenţial agresor. Astfel, în afara incidentului cu elicopterul olandez, o aeronava Hercules C-130, din Forţele Aeriene Regale, ale Marii Britanii, a fost ţinta unui tir antiaerian libian, pe timpul unei operaţiuni de recuperare a conaţionalilor refugiaţi într-o zonă din deşert. Din fericire, nicio persoană nu a fost rănită.

Fregata Hr. Ms. Tromp s-a remarcat în operaţiunile împotriva piraţilor ce atacă navele comerciale în Oceanul Indian.

La declanşarea evenimentelor din Libia a primit ordin să revină, prin Canalul de Suez, în largul apelor maritime libiene.
Semn clar de concentrare a navelor Alianţei Nord-Atlantice, în vederea unei veritabile demonstraţii de forţă/SHOW OF FORCE.
Care urmează.