Mi-e scârbă

Pe 11 noiembrie 2011, peste Ocean s-a sărbătorit Ziua Veteranilor, din Statele Unite.

Nu am să scriu un rând în plus despre acest eveniment – mai ales că filmuleţul postat mai sus vă sugerează dimensiunea respectului americanilor pentru cei ce au luptat sub stindardul SUA -, dar am să semnalez disoluţia spiritului de corp, la nivelul celor ce trăiesc din amintirile carierei lor militare. Aşa cum a fost.

Câte categorii de militari în rezervă – noţiunea “în retragere” fiind o etichetă de prost gust, menită a le aminti octogenarilor şi nonagenarilor, cât de puţin nisip le-a rămas în clepsidra personală, până a mai apuca să ocupe ultima poziţie de tragere, culcat, în sicriul demantelat de respectul societăţii…civile – mai avem azi?

Pe bune?

Pe primul loc sunt ghiftuiţii, pardon, favoriţii lui Gabriel Oprea.

În frunte cu eternii şefi ai veteranilor din ultima conflagraţie mondială şi ai asociaţiei specializată în ajutoare băneşti la înmormântare, ambele fiind conduse de nişte Agamiţă Dandanache, acum generali în rezervă, care nu au onoarea de a se retrage la casele lor, după ce au obţinut substanţiale măriri ale pensiilor personale, pe care nu le pot nega, decât cu preţul unui scandal la finalul căruia merită pedeapsa maximă: oprobiul public.

Apoi sunt cei 90% din rezerviştii Armatei Române, păcăliţi cu măriri ordonate de monsieur – aşa se citeşte, aşa se scrie – Gabi Oprea, recalculate de madam Lupu, ieri o doamnă respectabilă, azi femeie trasă prin inel, cel mai bun model pentru parada uniformelor de general de operetă, de salon, de protocol, de cabinet, de recepţii cu papagali străini, de seminarii cu etichete de te miri când şi-au luat titlurile nulităţile respective – toţi netrecuţi măcar o zi prin teatrele de operaţiuni militare!

Am greşit.

Nu păcăliţi.

Motivaţi să voteze…în consecinţă, pot pentru ca să zic.

Urmează floarea armatei rezerviştilor, aproximativ 10%.

Unii deveniţi măscărici pe micul ecran, alţii retraşi în iluzia unui proces pe care, chipurile, l-ar câştiga cândva…

Toţi cu reduceri majore la pensii.

Niciunul nu merită să fie compătimit!

Au acceptat, cu o indecenţă condamnabilă, cancerul imposturii, respectiv controlul curvelor, pardon, controlul civil asupra armatei.

Şi o scriu eu, care am apărat onoarea unor generali importanţi.

Din spirit de corp. Nu din alt motiv.

Nu le-am cerut nimic. Şi nu mă interesează nicio ofertă. Administrativă. Politică. Sau cum o mai fi.

Ştiu suficient despre şefii Statului Major General, cei de după 1989, inclusiv actualul, ca să scot un roman.

Nu cu invective. Şi nume false. Ca specializaţii în vitriol comparabil cu cel aruncat, pe Internet de postacii plătiţi de SRI, STS etc.

Nu o voi face.

Deoarece mi-a plăcut, în viaţă, să scot în evidenţă partea luminoasă a oamenilor.

Atât.

Restul judecă Dumnezeu.

Şi mai am ca dreaptă măsură a vieţii, îndârjirea ca să îi acord fiecărui conaţional, pe care îl cunosc şi merită, clipa sa de glorie.

Când o merită.

Atât cât contează cuvântul meu.

Pentru cititorii acestui blog şi pentru cei ai unui ziar electronic, la care mai trimit articole – neremunerate, nota bene -, dar de care mă îndepărtez pe zi ce trece, pentru că sunt lăsate, cu o satisfacţie vizibilă, de care mă delimitez public, toate dejecţiile unor ofiţeri de informaţii, plătiţi să arunce cu noroi în cine are o altă opinie decât curentul la modă.

A scrie obiectiv despre preşedintele României, care nu este Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Victor Ponta şi alţi expiraţi ai scenei politice româneşti, înseamnă că eşti…pedelist.

O labă tristă. Aţi citit bine.

A deschide ochii mulţimii de conaţionali dornici de adevăr, că în 2012, Traian Băsescu, nu altul, are şansa de a unifica Basarabia cu România, înseamnă a comite un sacrilegiu, pentru cei ce se amuză şi lasă postate comentariile unor neica nimeni, impotenţi la propriu, pentru că un adevărat bărbat îşi asumă un punct de vedere. Dacă îl are.

Dacă nu, cumpără o revistă erotică şi în timp ce o răsfoieşte gâfâind, dactilografiază textul ordonat de lideri de mucava ai intelligence-ului autohton.

A dori să induci o notă de eleganţă în comentariul aşteptat de conaţionali focalizaţi pe teme clare – atâţia câţi sunt, o sută, o mie, trei mii – este o probă de pupincurism la Băsescu!

Mi-e scârbă.

Suntem o ţară bolnavă.

Un ex-pesedist refugiat în braţele lui Gabi Oprea îmi propunea şase milioane de lei ca să îl laud! Pe ministru. Nu pe el.

Altcineva credea că numai cu câteva milioane de lei poate avea un website cu care să se fălească. Pas!

Iar unde scriu din pasiune sunt înjurat, cu binecuvântarea administratorului, democrat vezi doamne, ca la uşa cortului.

De cine?

De cei care habar nu au ce înseamnă Casa Albă?
Nu la televizor, ci în interiorul structurilor sale. Pe viu.

De cine?

De aceia ce nu cunosc viaţa internă a Pentagonului, pe care o confundă cu îngâmfarea de la Teheran?

De cine?

De cine consideră o navigare pe Internet, mai importantă decât timpul petrecut de facto, la Departamentul de Stat, în faţa hărţilor viitorului?

Mi-e scârbă.

Am scris aceste rânduri doar pentru ca să le mulţumesc tuturor impotenţilor intelectuali care şi-au pierdut timpul cu atacuri suburbane. Au dreptate.

Scriu unde nu trebuie.

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~