Ion Petrescu

ULTIMA noapte…

…cu tatăl meu.

Viaţa, această şerpuitoare potecă, între vârful pe care îl atingem – după multă trudă şi sacrificii – şi hăul unde oricând ne putem prăvăli, din prea multă temeritate şi poate chiar un dram de imprudenţă, a făcut ca ultima noapte, în care am fost doar eu, cu tatăl meu, el fără suflare, eu de veghe, la căpătâiul său, să fie şi una a revelaţiilor mai puţin aşteptate. Între privirile repetate, spre chipul cu pleoapele închise pentru totdeauna, lumânările ce abia pâlpâiau, înainte de a le aprinde pe următoarele, am răsfoit paginile scrise de cel care, deseori, când venea acasă, şi-l întâmpinam la uşă îmi oferea o nouă carte. Aşa am citit, pentru prima oară, crâmpeie din rândurile scrise ca pentru sine, dar programat lăsate succesorilor săi. Cu nuanţări surprinzătoare. Tonifiante. Fiind rodul convingerile lui că – de pildă – până şi prin convorbirile telefonice beneficiezi de căldura familiei şi înţelegerea prietenilor proprii. Numai aşa apar trăiri, sentimente întipărite, scria el, în memorie, în inimă, amprentând psihicul, comportamentul şi atitudinea fiecărui semen. De bună credinţă. Dintr-o asemenea perspectivă a fost promotorul dialogul cald, marcat de apelativul inconfundabil – dragă – cu care începea şi termina toate convorbirile sale, evitând tot ceea ce ar fi putut ofensa, jigni, sau irita partenerul unui schimb de idei. Şi mai presus de toate credea – şi a dovedit-o tot timpul – că “frazele spuse trebuie să dea speranţe, nu deziluzie.”

Mulţumesc frumos – şi pe această cale – tuturor celor care prin prezenţă şi/sau mesaje au fost alături de mine şi fratele meu, în clipele de mare durere şi încercare sufletească trăite la plecarea dintre noi a părintelui iubit. Dumnezeu să îl binecuvânteze.

Tags: general de brigadă (r.) Ion Petrescu