Miticii

Miticii. Aşa înţeleg să îi numesc pe cei care, în alt timp, pe altă planetă, ţineau să îşi proclame, confidenţial, loialitatea. Care loialitate era de la urechea lor, receptoare de zvonuri, până la buzele ce funcţionau pe post de amplificator al răspândacului, din dragoste, vorba vine, de mai marele său, evident temporar. Uitarea fiind în firea trădării sufletelor mici, foarte mici, abia de mai pot fi sesizate, în galopul lor spre admiratori nesperaţi. În fapt, aceeaşi detractori, nespălaţi. Nespălaţi de viciul de a purta vorba. De a ponegri. De a afişa ştiinţa informaţiilor absolute, inguidibile, buşificatoare, bilibizdrocizante. De fapt nişte habarnişti, îmbătaţi de autosuficienţa cu care au umplut, până sus, turnul propriu de fildeş. Observ, deloc amuzat, că istoria se repetă. Semeni altfel interesanţi se lasă amăgiţi de cântecele de sirenă ale celor uitaţi, pe merit, de alţii, şi care speră că lăudând vor mai fi şi ei, sub o formă, sau alta, băgaţi în seamă. Mângâiaţi, spiritual, pe cerebel. Numai că iluzia asta ţine doar în spaţiul electronic. În viaţa reală, fiecare este taxat după ceea ce este acum, cu vârsta, ticurile şi neatenţiile sale, nu cu iluziile şi încremenirile în viaţa veşnică a unei clipe nereturnabile, de la 18 ani. Miticii se cred veşnici. Dar dacă ar privi chipurile proprii în oglindă ar închide instantaneu computerul…

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~