GENERALUL ŞTEFAN GUŞĂ descris de un contemporan

În urma publicării rândurilor intitulate Apelul de seară, în Armata României, fără politicienii de ieri şi de azi, tizul meu, distinsul general Stan Petrescu mi-a trimis, spre lectură următoarele gânduri, care merită să fie citite şi de dumneavoastră.

****************************

A FOST UN MUNTE DE BUNĂTATE

General de brigadă Stan Petrescu:

L-am cunoscut pe generalul Guşă Ştefan încă din anii 1985 – 1986, ocazional, în
curtea Academiei Militare. Mă aflam la un curs de limbă germană, iar domnia sa fusese
invitat să participe la unele activităţi curente, pe linie de învăţământ. De fapt, ne revedeam
întrucât ne cunoscusem un pic mai devreme la Coseşti, judeţul Buzău, comună de care
aparţine satul său natal, Spătaru. Maior pe atunci, se afla în concediu de odihnă, iar eu, tânăr locotenent, căutam nişte cunoştinţe. Văzându-l în plin centrul comunei, l-am salutat energic; mi-a răspuns la salut în acelaşi mod. M-a oprit şi m-a întrebat dacă sunt din zonă şi la ce unitate sunt încadrat. I-am răspuns că sunt conjudeţean de-al dânsului, din comuna Padina şi că îmi desfăşor activitatea la Unguriu – Buzău.

Încă de atunci mi-a făcut o impresie excelentă. Am simţit harul unui om cu adevărat
bun, din care radia un amestec de inteligenţă absolută, intuiţie, hotărâre blândă, dar şi un
anume fel de timiditate.

I-am oferit atunci multe date despre mine şi i-am mărturisit că este cunoscut în Armată
ca primul comandant de formaţie inginerească, şi că energia sa, cât şi succesele sale stârnesc
unele invidii. Cred că aceste cuvinte l-au măgulit, dar l-au şi mişcat din simplul motiv că afla aceste simple aprecieri tocmai în comuna sa şi de la unul ca mine, pe care-l întâlnise pentru prima dată. Ca vârstă ne despărţeau doar şapte ani, însă de departe observai în ţinuta sa personalitatea unui ofiţer superior deja format.

Succesele sale profesionale au uimit multe vârfuri ale ierarhiei militare, precum şi
masa mare de ofiţeri care-i cunoşteau priceperea şi calităţile în ale milităriei, talentul şi
capacitatea sa de a comanda. În toate unităŃile pe care le-a comandat a fost iubit deopotrivă de soldaţi şi de întregul corp de cadre.

În vara anului 1983, am efectuat cu domnia sa o călătorie în garnizoana Turda. Acolo
am vizitat regimentul de tancuri, pe care-l comandase cu ani în urmă. Revederea cu regimentul
său a fost ca o mare zi de sărbătoare. La despărţire, întregul regiment avea lacrimi în ochi.
Când a ajuns în fruntea Marelui Stat Major, noi buzoienii am jubilat.

În anul 1989, mă aflam la un curs post-academic la Academia Militară. De la ultima
noastră întâlnire trecuseră câţiva ani. A aflat că sunt la curs şi m-a invitat la cabinetul său.

Întregul colectiv amuţise. Nici eu nu am ştiut pentru ce motiv am fost chemat. Avusesem mai
multe necazuri. La Marele Stat Major m-am prezentat în ţinută cu cizme şi centură. M-a
primit degajat, distins şi zâmbitor. Înfăţişarea lui firească, detaşată de orice obligaţii de
serviciu, jovialitatea şi blândeţea îi rămăseseră neschimbate. Mi-a reproşat că nu am raportat
prezenţa mea la curs şi, mai ales, că nu i-am mărturisit necazurile pe care le avusesem cu ceva
timp în urmă. Ştia totul sau aproape totul despre mine. Pe timpul scurtei întrevederi, mi-a
reprodus cu minuţiozitate întreaga conversaţie avută cu mulţi ani în urmă. Eram lovit ca de trăsnet.

Atunci, ca şi mai târziu, constatam că avea o memorie formidabilă. Uimea prin precizie şi
detaliu, dar şi prin analiză sigură, efectuată după toate regulile inginereşti. Avea toate
calităţile unui mare comandant. Îl caracterizau perseverenţa pe timpul lucrului, măiestria în a stabili raporturi clare şi durabile de serviciu, atât cu şefii cât şi cu subordonaŃii, răbdarea cu care erau ascultaţi aceştia, dar şi o neţărmurită dorinţă de împlinire profesională. Iubea
oamenii cum numai el ştia să-i iubească.

Era un bun şi adevărat credincios, iubitor de oameni, întreaga filozofie de viaţă având
rădăcini în morala creştin-ortodoxă.

Îşi iubea mama nespus de mult. Se mândrea cu originea sa socială, ţăran de la Spătaru.

Avea darul de a se apropia de oamenii aflaţi în nevoie, şi-i ajuta cât de mult cu putinţă.

Cât priveşte familia, era altarul vieţii sale. Bijuteriile sale cele mai de preţ erau Anca şi
Vera, alături de mămica lor, Lala Guşă. Dacă pe timpul vieţii Dumnezeu i-a hărăzit trei fete
dulci şi dragi, după moarte i-a dăruit trei nepoţei de aur.

Deseori îmi reamintea: „Stane, să nu-ţi uiţi ţăranii pădineni şi ţărâna din care te-ai
născut. Locurile noastre natale şi credinţa în Dumnezeu sunt pietrele noastre filozofale. Din
aceste singure motive, românul nu poate fi decât bun şi tolerant, răbdător şi înţelegător”.

Popularitatea sa în Armată se datora osaturii sale morale deosebite, dar şi
profesionalismului său nepereche. Deseori rostea cu aer de înŃelept: „Dacă un tanchist nu a
ştiut să sugă ţâţă de la tanc, nu poate ajunge un bun comandant”. Aluzie la arma în care s-a
format şi căreia i-a rămas credincios până la capăt.

Avea o mare putere de muncă, dublată de perseverenŃă, şi o meticulozitate
molipsitoare. Nu puteai sta locului când dânsul se angaja într-o anumită lucrare. Iar spiritul
său de observaŃie, extrem de puternic, înrâurea munca comandanţilor de la toate nivelurile,
dar în special avea o atitudine exigentă faţă de lucrul bine făcut. „Să judeci ofiţerul după
faptele sale şi după tot ceea ce a întreprins”, rostea în diverse situaţii ilustrul general.

Ne îndemna permanent să ne cultivăm simţul realităŃii, să judecăm oamenii aşa cum sunt şi chiar
dacă ne supărăm uneori, să nu punem pe limbă vitriol, căci atunci cuvintele ucid. „Oamenii
pot fi conduşi cu cuvântul, dar în acelaşi mod pot fi distruşi”, mai rostea domnia sa.

Impresia mea rămâne neschimbată. A fost un munte de bunătate, un iubitor de oameni,
un creştin adevărat, un comandant adevărat care poate să ocupe loc alături de predecesorii
care au îmbogăţit, prin faptele lor, istoria militară a poporului român.

Şi-a iubit poporul ca nimeni altul şi a închis ochii cu credinŃa că şi-a servit patria şi neamul din care s-a tras.

Una din preocupările sale pe timpul cât mi-a fost comandant direct a fost aceea de a
elimina orice fel de „abuz cazon” din unităţi.

Veneau semnale de pe teritoriu, din care rezultau o serie de abuzuri săvârşite de diverşi
comandanţi, dar şi practici neregulamentare.

De pe poziŃia pe care o aveam în lanţul comenzii, i-am semnalat că într-o unitate din
teritoriul Armatei a 2-a, un comandant îşi umilea în mod repetat subordonaţii, adresându-le
îndeobşte cuvinte jignitoare. Acest comandant era un semidoct, un făţarnic care în raport cu
subordonaţii se purta ca o brută, iar faţă de şefii ierarhici avea un comportament dezgustător
de obedient, astfel că autoritatea sa morală scăzuse la cote alarmante.

În plus, ţinea cu tot dinadinsul să avertizeze subordonaţii, în diverse ocazii, că deţine titlul de erou în Revoluţia din Decembrie 1989. Îşi construise un staff pe măsura tarelor lui morale. Ne-am urcat împreună în maşină şi în trei ceasuri şi jumătate eram la acea unitate, unde l-a convocat pe comandantul acelei unităŃi împreună cu stafful său. Incredibilul s-a produs. Generalul Guşă i-a adresat un potop de cuvinte dure, cuvinte alese din panoplia acelora pe care le folosea, în mod neiscusit, comandantul în discuţie.

Pe cei prezenţi i-a gratulat cu cuvinte la fel de usturătoare. Şi dintr-o dată s-a oprit. Îi
priveam la rându-mi şi îmi inspirau milă. Erau nişte inşi, nu militari, arătau ca nişte mieluşei, cerând îndurare şi nu iertare, deveniseră cu toţii atât de mici încât nu-i mai recunoşteai.

Împricinatul se trezi în cele din urmă şi bâigui abia inteligibil câteva cuvinte care
păreau să însemne că-şi cere scuze.

Deodată generalul Guşă se însenină, zâmbi, îl bătu pe umăr pe cel apostrofat şi-i
spuse: „Te-am tratat pe dumneata exact aşa cum îi tratezi pe subordonaţi, iar pe ciracii
dumitale deopotrivă”. Apoi mi se adresă zâmbind: „Priveşte, măi tată! Iată cum arată un erou
din Revoluţia Română!”. Apoi încheie cu o pildă: „Cu cât mai josnic este comandantul, cu
atât mai abjecţi sunt ciracii lui”.

Era priceput în arta cuvântului. Folosea cuvinte simple pe care le rostea cu o
convingere firească. La adunarea cu întreg personalul acelei unităţi s-a adresat acestuia, în
maniera sa binecunoscută, adică cu blândeţe şi convingere, arătându-le că în noile condiŃii
democratice trebuie să redevenim noi. Să ne dezbrăcăm de haina mizeră a ipocriziei şi să-i
tratăm pe oameni cu toată deferenţa. „Vai de comandantul care-şi batjocoreşte soldatul pe
care-l comandă şi alături de care luptă”, rostea nu de puţine ori.

În scurta sa alocuţiune nu a amintit nimic celor prezenţi despre cele petrecute în biroul
comandantului.

Atât comandantul cât şi ajutoarele sale nu au scos un cuvânt, deşi au fost invitaţi să o
facă.

Nonşalant şi bine dispus, generalul Guşă anunţă în public faptul că „iubitul lor
comandant” a renunţat la titlul de erou în revoluŃie, că această renunŃare este de apreciat şi că va propune autorităţilor militare superioare să ia act de acest model şi să-l popularizeze ca pe un exemplu în toată Armata. Mai departe adaugă: „Noi militarii avem o singură şi sfântă
datorie faŃă de ţară, aceea de a o apăra cu preţul vieŃii atunci când se află în primejdie. La
revoluţie ne-am făcut datoria alături de cei douăzeci şi trei de milioane de români. Nu este
cazul să ne împăunăm cu titlul de erou. Eroi sunt acei români cărora le putrezesc oasele în
stepele Rusiei, în câmpiile Bulgariei, ale Ungariei şi în munţii Tatra. Ei au luptat pentru că
ţara se afla în pericol. Este o mare deosebire între sacrificiu şi datorie. Datoria înseamnă a te implica, pe câtă vreme a te sacrifica înseamnă a muri. Eroii rămân pe câmpul de bătaie. Prin
urmare, la revoluţie noi ne-am făcut datoria. Să-i comemorăm pe cei morţi ca pe nişte
adevăraţi eroi, să le aducem ofrande ca semn al nemuririi lor şi să le cinstim memoria potrivit
obiceiurilor noastre creştine”.

În timp ce rostea aceste cuvinte fierbinŃi, întreaga sală căzuse într-o muŃenie
desăvârşită.

Comandantul care provocase prezenţa noastră în acea garnizoană, amuţise şi el de-a
binelea. Asistasem la o lecţie pe care n-am s-o uit întreaga mea viaţă, Lecţia Ştefan Guşă.

Fireşte, acest om de mare suflet, prin cuvinte simple a reuşit o îndreptare morală a
celor vinovaţi pentru că la despărţire ei redeveniseră oameni normali.

Această istorioară nu este una imaginată. Martor îmi este Dumnezeu că am fost
prezent la desfăşurarea acestei lecţii de îndreptare morală. Mărturisesc drept şi în cunoştinŃă
de cauză faptul că acel comandant nu va uita straşnica lecţie de viaţă primită de la un mare
comandant, nimeni altul decât generalul Guşă Ştefan.

Merită să povestesc o altă istorioară.

Într-una din zilele verii anului 1992, sunt anunţat prin ofiţerul de serviciu că am cinci
minute la dispoziŃie spre a mă prezenta la ordinul generalului Guşă. Între intimi, îi ziceam nea Fane. Tuturora ne era drag acest apelativ. Îl simţeam apropiat, atât de apropiat… Era ca un
frate mai mare pentru subordonaţii lui.

Am păşit cu atenţie pragul în cabinetul său. I-am zărit prin fumul ţigării sprâncenele
bogate şi încruntate, semn că ceva îl neliniştea. Se discuta aprins la o cafea, pe marginea
reconfigurării Armatei, funcţie de importanŃa şi greutatea unor arme specifice. Printre cei
câţiva ofiŃeri ce se aflau de jur împrejurul mesei de lucru am zărit figura unui distins gazetar militar, tanchist ca şi comandantul nostru. Complice, i-am făcut cu ochiul. M-am prezentat, apoi am raportat: „Aştept ordine.” De sub sprâncenele stufoase, negre şi arcuite, mă priveau doi ochi încinşi, care-mi trimiteau adevărate săgeţi de lumină. Îmi zise: „Ia spune tu,
Stănescule, eşti artilerist la bază, da?”. „ Da, i-am răspuns sigur de mine.”

În prelungirea afirmaţiei mele adaug:
„Nu mai sunt artilerist, ci ofiţer de artilerie, între timp vopsit mov.”
„Ce vrei să spui, măi tată?, întrebă el cu blândeŃe.
„Păi vreau să spun că şi tanchiştii pot fi împărţiţi în două grupe: tanchişti şi ofiţeri de
tancuri, şi…”
Nu am putut continua fiindcă mi-a tăiat replica şi fără blândeŃe, de data asta, mi-a
spus: „Vrei să sugerezi că noi cei de faţă, majoritatea tanchişti, nu am mai fi decât nişte bieţi ofiţeri de tancuri?!”. „Da, îi răspund sigur de mine.” „Ascultă, Stănescule, dumneata, ţăran născut la Padina, ştii ce este un tanc?”.
Crezând că acolo se făcuseră anumite glume pe seama armelor, am răspuns cu o
glumă, astfel: „Cred că tancul este o armă deosebit de puternică, alcătuită dintr-un şenilat,
care poate fi un tractor S 1300, peste care s-a montat un tun de calibru 100 mm”.

Deodată s-a ridicat în picioare şi, consternat de gluma mea nesărată, m-a săgetat cu
privirea, s-a apropiat de mine, m-a luat de bărbie şi mi-a spus: „Ai întrecut măsura, domnule.
Nici nu ştii la ce te-ai expus. Îţi voi pregăti o mare surpriză.” Apoi cu o voce de tenor,
apăsând pe fiecare silabă i s-a adresat generalului Ion Safta, şeful său de Stat Major. „Nea
Ioane, eşti un neîntrecut profesor, pedagog şi tanchist. Îl preiei pe acest artilerist rătăcit şi până mâine dimineaŃă va studia tancul. Va studia cu precădere tancul românesc. Verificarea
cunoştinŃelor o fac personal mâine la ora 08.00, în cabinetul meu şi în prezenţa tuturor celor
ce sunt acum, aici, de faŃă.”

Din modul cum discutau cei doi, mi-am dat seama că nu-i de glumit. Toată noaptea am
studiat tancul. Nu am părăsit unitatea în acea noapte.

A doua zi, la ora 08.00, în ţinută de instrucţie cu cizme şi centură, prezentam
comandantului meu caracteristicile tehnico-tactice ale tancului TR-800. Am încheiat în cele
din urmă cu cuvintele: „Tancul este o uriaşă uzină a cărei putere de foc este nimicitoare”.

Nea Fane mă asculta cu atenţie, când ridicând din sprâncenele sale negre şi dese, când
făcând grimase, când corectându-mă amuzat. Deseori adăuga: „aşa, foarte bine”, „păi vezi”,
„sigur că da”, „fără îndoială”, „nesperat de bine” etc.

Mă străduiam să nu greşesc. Asistenţa formată din tanchişti avea toate proiectilele din
priviri îndreptate asupra persoanei mele.
Neîndoielnic eram leoarcă de transpiraţie.

În cele din urmă, mă invită să iau loc lângă domnia sa şi-mi spuse: „Ia zi, măi tată, te-ai
lecuit de mine vreodată?”. „Niciodată”, îi răspund. „Nu-mi pot explica cum de memoria ma
ajutat în aşa măsură încât să nu mă fac de râs în faţa unei asemenea asistenţe”. „Să-ţi spun
eu de ce te-a ajutat memoria. Mai întâi că ţii mult la comandantul tău şi în al doilea rând
pentru că de mult îţi pregătisem această lecţie (farsă) din care văd că te-ai ales cu foarte multe cunoştinţe despre arma tancuri.”

Era un actor desăvârşit când construia asemenea farse, fireşte, întotdeauna reuşite. Era
extrem de sensibil, uneori îl vedeam aplecat către pagina albă, punându-şi gândurile în
versuri. Nu am reuşit să-i „fur” vreun vers. În spatele personalităŃii sale puternice se ascundea o timiditate curată. Cocheta cu arta, cu muzica. Când privea un tablou, îl caracteriza în cuvinte puţine, alese cu grijă, cu care reuşea lesne să-l definească pe artist.

Frecvent ne deplasam la Spătaru, unde în curtea casei ţărăneşti îşi depăna cu atâta
bucurie, în faţa bătrânei sale mame, amintirile copilăriei, ale adolescenŃei şi maturităţii.
„Mama mea este ca o icoană”, îmi mărturisea. „Priveşte-o şi vei simţi acest lucru.” Ştiam asta
pentru că, la rându-mi, îmi adoram mama.

Era un şef informat. Autoritatea sa nu era conferită de funcţie şi grad, ci de pregătirea
sa profesională, de ţinuta sa morală, dar mai ales de farmecul său personal, unic. Pe acest
adevărat lider militar l-ar fi urmat întreaga Armată dacă acesta ar fi cerut-o.

Mulţi ticăloşi şi farisei, cu ocazia unor întâlniri particulare, în loc să aibă sentimentul
şi bucuria unui privilegiu special că se aflau în preajma unei mari personalităŃi, îl provocau,
reproşându-i că ei nu înţeleg de ce la revoluţie Armata nu a luat puterea.

Şeful, căci îl mai apelam şi în acest mod, îi asculta încruntat, provocându-i la
mărturisiri complete. Inteligenţa sa i-a zdrobit pe toţi aceştia căci într-una din zilele sale bune le-a răspuns cum nu se poate mai limpede.

Îl citez din memorie: „Domnilor, să lămurim o chestiune pentru totdeauna. Eu, generalul Guşă Ştefan, un om obişnuit ca şi dumneavoastră, un soldat ca toţi soldaţii acestei ţări, un român cu obârşie ţărănească, sunt unul din fidelii servitori ai ţării mele. O spun cu toată mândria. L-am trădat pe Ceauşescu cu două zile înainte de fuga sa. Mă aflam la Timişoara în miezul unui vulcan aprins. Din inima Timişoarei, din gura muncitorilor de la uzina „Elba”, a ţâşnit memorabila strigare „Armata e cu noi.” Din acest moment am ştiut că lunga noapte se sfârşise. Puterea trecea încet dar sigur în mâna poporului. În orice democraŃie, Armata se subordonează puterii civile. Dacă eu, profitând de popularitatea mea, aş fi încălcat acest principiu, aş fi târât Armata şi ţara într-o aventură nemeritată. Mi-am respectat jurământul dat poporului meu. Mă pot judeca pentru greşelile mele Dumnezeu şi acest neam românesc pe care-l voi iubi până când voi închide ochii. Pe trădătorii de ţară, să-i mănânce viermii!”.

De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să-l provoace cu asemenea soi de întrebări care,
vezi Doamne, ar fi trebuit să-l măgulească.

N-aş putea încheia fără să amintesc minunatele cuvinte ale lui Nicolae Iorga, marele
dascăl al neamului românesc: „Oamenii mari se nasc în case mici”. Nimic mai adevărat.

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~