M-a primit, nu cald… nu rece…, doar cu brațele-aplecate
peste trupu-mi… peste suflet… peste gându-mi răvășit,
parcă-a spune, în tăcere: „– Fiule, bine-ai venit !…
Te-așteptam de-atâta vreme… stai și cugetă… socoate…”

N-a-ntrebat pe cine caut… cine sunt… ori de ce zac…
nici, măcar, dacă mi-e foame… de-s bolnav… ori sănătos…
N-a părut că-ar vrea să știe de-s ateu… ori credincios…
nici de ce îl strâng în brațe… de ce plâng… ori de ce tac…

N-a cerut să-i dau detalii de-s murdar… ori de-s curat…
despre anii trudei mele……despre sufletu-mi pustiu…
dacă-s om întreg la minte… dacă-s mort… ori dacă-s viu…
N-a poftit nimic din toate… Doar atât, m-a acceptat !

L-am ținut, timp mult, în brațe, ca-ntr-un semn de întrebare
încercând să-i simt făptura și cu genele-mi plăpânde…
M-a atins, încet, pe creștet doar cu palme tremurânde
într-o dulce mângâiere… un alint… și-o-mbărbătare…

M-a luat, ușor, de mână… m-a condus pe-o cărăruie
până-n inima pădurii unde-n vis, mi-a arătat-o…
desfăcându-mi, apoi, pieptul, inima mi-a prelevat-o
așezându-i, înăuntru, suflet nou, ca-ntr-o gutuie…

Alte brațe mi-au prins capul, înadins bătut de vreme,
deschizându-l în coloane și fâșii – un fel de scânduri –,
a dereticat prin colțuri și l-a curățat de gânduri…
de nevoile acute… și de griji… și de probleme…

Și-a întins, apoi, o mână peste gene-nlăcrimate
și mi-a refăcut privirea speriată… temătoare…
Închizând, sub greaua pleoapă, o nădejde-mbietoare…
desenând, pe chipu-mi palid, două sfredele-agitate,

a luat, pe urmă, gându-mi și l-a pus în rezonanță
cu-a mea nouă-nfățișare …și-a mea nouă conștiință…
A suflat asupră-mi duhul… m-a făcut, din nou, ființă
și m-a prins, apoi, de suflet… și-a turnat în el… speranță…

S-a uitat, atent, în ochii-mi speriați și temători,
și, simțind impulsul vieții din adâncul miez al humei,
a-nceput să mă învețe vechiul echilibru-al lumii:
„– Să știi, fiule, de-acuma… cu cât urci… cu-atât cobori !”