EUGEN LAURIAN: Echilibrul compromis

După ce făcuse Lumea, și cu bune și cu rele,
Domnul a decis că Omul o să aibă toate cele…
Iar în marea-i chibzuință și în dreapta-i bunătate
a decis ca tot ce mișcă, vietățile, chiar toate,
să trăiască fiecare, doar câte 30 de ani !

După ce-au trăit cu toții, animale, poporani,
păsări, viermi și lighioane, într-o pace ca de rai,
dintr-odată simte Omul că lui, singurul cu grai,
i se-apropie sfârșitul…
S-a gândit să își asume
să n-accepte, dintr-odată, trecerea în altă lume
și-a cerut audiență… și s-a dus la Dumnezeu…

Cu o voce tremurândă a-nceput:
– Slăvite, eu
consider că pe lume, ce-ai făcut în preistoric
ar cam trebui-ndreptate multe lucruri, categoric !
Spre exemplu, Luminate, Tu, al Lumii ziditor,
al Pământului și-al Vieții ne-ai rămas complet dator…
Nu știu ce Ți-a dat prin minte și de ce a trebuit
ca să dai, la tot norodul, tot atâta de trăit
cât ne-ai dat și nouă, Doamne?
Cât, le-ai dat la oameni, care
i-ai făcut, la fel ca Tine, după chip și-asemănare…

Oare asta-i echitate, ca prin pravila cerească
dobitoacele, mai toate, chiar cât mine să trăiască?
Eu am cuget și știință, și citesc mereu în stele,
e total inechitabil ca să mă compari cu ele !
Omul știe să gândească, nu-i ca altă lighioaie
care-i bună doar de muncă pentr-un pumn de fân, sau paie !
Cu durata vieții, Doamne, nu-i cinstit și nu-i corect !
Eu consider că e vremea să îndrepți acest aspect !

– Și cum aș putea, Eu, drege – zise Domnul – nedreptatea ?
Ce-aș putea să fac acuma, ca să-ndrept inechitatea ?

Tot uitându-se, din ceruri, spre Pământ, cutezătorul
a zărit, pe-o arătură, om și bou arând ogorul…
– Uite, colo ! – zise omul arătând în depărtare –
vezi cum ară boul ăla, cât de plin e de sudoare?
Chiar treizeci de ani de chinuri ?
Zece ani cred că-s destui,
ia să-mi dai douăzeci mie, și să-i lași, doar zece, lui !

– Fie cum vrei tu, bipede, – zise Domnul, indulgent –
hai că pot să fac schimbarea, nu-i niciun impediment !

Coborî îndată omul, fericit – nevoie mare –
pe Pământul plin de viață, de hatâr și desfătare…
Douăzeci de ani în față, să tot cânți, să tot petreci
până când, iată că, Omul bate-aproape de cincizeci…

Iar s-apropie sfârșitul și iar, parcă, i se pare
că n-ar vrea să răposeze… și-ar dori o amânare…

Iar petiție la Domnul, și iar cere-audiență
să încerce, înc-odată, poate-obține indulgență.

Mulțumindu-i pentru milă, cu adâncă aplecare,
sugerându-i că, pe Lume, încă-i loc de îndreptare,
îi reclamă-o nouă speță:
– Oh, Mărite Dumnezeu,
pe Pământ, mai sunt ființe ce trăiesc straşnic de greu…
Vezi, acolo, în ogradă, cu un lanț legat de gât
cum se chinuie dulăul ? Doar se gudură, și-atât !
Să tot scheuni și să latri, și-n pruncie și adult,
tot treizeci de ani în lanțuri, nu crezi, Doamne, că-i prea mult ?

– Și ce-ai vrea – întreabă Domnul – ce schimbare să accept
ca să scap de chin cățelul ?
Soarta lui, cum s-o îndrept ?
Să-i rup lanțul, să sfarm gardul și să-l las, liber, să zburde ?

– Nuuu !… Ideile acestea ar fi, Doamne, chiar absurde !
Și-apoi, Doamne, ce-o să facă singur în pustietate,
Cine o să-i dea mâncare ?
Și pe cine o să latre ?
Ia gândește, Sfinte Doamne, Tu, cu mintea Ta cerească,
iar pe noi și curtea noastră, apoi cine s-o păzească ?
Bine-ar fi să nu-i schimbi firea și să-l lași la locul lui
numai zece ani în lanțuri, că și-așa sunt prea destui !
Și-o să fie fericire… și la câini și la căței…
Ceilalți, toți, să mi-i dai mie, că m-oi descurca cu ei !

– Dacă vrei, așa să fie ! – zise Domnul încântat
c-a mai oblojit o rană ce era de bandajat…

Și coboară omul nostru mulțumit, iar, pe Pământ,
fericit c-a fost să-l vadă pe Cel Mare și Preasfânt,
și s-a înțeles cu Domnul – cel mai mare-ntre Titani –
să-i mai prelungească viața încă douăzeci ani !

Douăzeci ani de bine, lângă-ai lui, lângă consoartă,
să tot viețuiască Omul în mărinimoasa-i soartă !
Și se pune iar pe chefuri…
Haide, Omule, petreci
până când vor trece anii și ajungi la șaptezeci !

Simte că zburat-au anii și sfârșitul e pe-aproape,
i se-apropie verdictul ! Cum să facă iar, să scape ?

Iar petiție la Domnul, și iar cere indulgență
și încercă, înc-odată, poate-obține, iar, clemență…

Cum îl vede, Tata-Domnul îl întreabă-n ton ceresc:
– Iar s-apropie sfârșitul și vrei, iar, să-l prelungesc ?

Tremurând în măruntaie, că ghicitu-i-s-a gândul,
recunoaște că-i pe ducă și n-ar vrea să-i vină rândul:
– Știi, Atoatețiitorul… Tu le știi pe toate-n lume,
fă ca dreapta-Ți chibzuință pașii mei să îi îndrume
încă douăzeci de toamne !

Tace Domnul… îl ascultă… și se uită prin cazanii:
– Și de unde-ai vrea scurtarea ?
De la cine să iau anii ?

– Ziditorule de oameni, de Pământ, de vietăți,
ai atâtea variante, zeci de posibilități…
animale și jivine, creaturi sau dobitoace
ce trăiesc degeaba-n Lume, care nu mai au ce face,
care sânt ca vai de lume, care-s răi, sau care sânt
doar un chin și, doar, un vaiet… și, doar, umbră pe Pământ…
Oare-i greu să iei de-aiurea, ani, câți vrei… și cât socoți,
să-i adaogi omenirii ?
Știu că vrei !
Și știu că poți !

– Nu pot – zise Creatorul – să tai viața orișicui,
numai că îmi cere Omul să trăiască-n locul lui…
Fiecare creatură are-n Lume rostul său
altfel, nu aș fi creat-o !
Și n-aș fi, Eu, Dumnezeu,
de-aș scurta lungimea vieții orișicui, la întâmplare !

– Dar, atunci – întreabă Omul – cum de-ai fost, atunci, în stare
și mi-ai tot prelungit anii… și n-a fost de azi pe mâine,
că mi-ai dat atâta viață, de la bou și de la câine ?

– Pot s-o fac, dar nu-s în stare, nu pot Eu a desemna…
de-mi numești, tu, vietatea și răspunderea e-a ta !

– Fie, dar ! – îngâimă Omul, bucuros de aprobare,
și se uită să găsească „cea-mai-cea” viețuitoare…

Vede-n cușcă, la un Zoo, o maimuță ce sărea
încercând să-nveselească toată lumea ce-o privea…

– Vezi, Mărite, colo-n gratii, în condiții derizorii,
cum se chinuie sărmana să-și amuze spectatorii ?
Sare-ntruna, ici și colo, să primească de pomană,
de la cei ce se distrează, două coji sau o banană…
Pentru ce așa tortură…?
Oameni răi și inumani !
N-ai putea să-i curmi calvarul cu vreo douăzeci de ani !

– Fie și de astă dată !
Dar să nu mai îndrăznești
să-mi mai calci vreodată pragul din împărății cerești
că e ultima clemență, ultima milostivire…
Nu-ți mai prelungesc viața nici, măcar, cu-o învoire !
Ți-am făcut pe plac, într-una, și ți-am dat tot ce-ai cerut !
Boul, câinele, maimuța… nu trăiesc cât aș fi vrut
că le-am luat ani buni din viață, doar s-o mai lungesc pe-a ta…
De aceea, de-azi ’nainte, ele vor continua
să mai dăinuie, în Lume, nu prin ele, ci prin tine !
Asta îți va fi viața, mai mult rău… și-un pic de bine !

*** *** ***

Jinduind la ce au alții, imoral precum pohoții,
ăsta-i Omul preistoric ! Și ca el suntem cu toții…

Doar în primii ani din viață simte Omul că trăiește,
și în primii ani din viață el o duce omenește;

după-aceea, se însoară… iar în loc să mai trăiască,
precum boul, trage-ntruna doar să se chivernisească;

douăzeci de ani, pe urmă, nu e viață ce trăiește…
ca un câine,-n jurul casei, mai mult latră… și păzește;

iar în ultima bucată, mai servil decât lacheii,
se transformă-n maimuță să-și distreze nepoțeii !

Bragadiru – 30 septembrie 2014

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~