ONOR LA MAREȘAL

ION

Cu mintea de acum, din 2020, este facil să pui la zid sau să transformi în idol pe cel ce a fost Ion Antonescu. Ceea ce nu i se poate nega este complexitatea misiunii pe care și-a asumat-o, aceea de Conducător al Statului, în condițiile când Carol al II-lea era compromis pe plan intern și lipsit de sprijin extern, iar fiul său avea mai degrabă conduite de adolescent, decât de monarh matur.

Când România nu mai avea granițele interbelice – pierzând, rând pe rând, Basarabia, ocupată de cizmele sovietice, Nord-Vestul Transilvaniei, înjunghiat de baionetele horthyste și Cadrilaterul preluat de oficialii de la Sofia, ce au simțit slăbiciunea momentană a Regatului României – fiecare partiduleț și-a jucat propria carte.

Horia Sima se și vedea succesorul final, la conducerea țării, după ce temporar a acceptat să îl secondeze pe generalul Ion Antonescu, neștiind preferința lui Hitler pentru soluția manu militari, la București. Partidele democrate au adoptat poziția de subrete abuzate. Iar Ion Antonescu a rămas singur, în vâltoarea istoriei. Fără partid. Și conștient că a intrat pe o cale de unde putea ajunge în fața plutonului de execuție sau imortalizat sub forma unei statui, cu laurii victoriei.

conducator

Fanionul de Mareșal,
al lui Ion Antonescu.

Nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu aș fi văzut, în această dimineață, imagini de arhivă difuzate de Moscova, al căror sonor era vocea cranicului ce anunța pe radioascultătorii sovietici despre agresiunea Germaniei naziste asupra țării conduse de Stalin. Nimic despre nenorocitul de Pact Molotov-Ribbentrop, despre drama balticilor, polonezilor și românilor supuși anterior hăcuirilor imperiale.

Drame au fost și în rândurile evreilor și romilor din România, într-un context prezentat și astăzi, din păcate, mai degrabă unilateral, nu în complexitatea sa aparte.

Ar fi redat Adolf Hitler, Mareșalului Ion Antonescu, teritoriile românești samavolnic răpite de Budapesta, în anul 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena și cele subjugate de Stalin, conform Pactului diabolic Ribbentrop-Molotov?

Azi știm că istoria trebuie judecată așa cum a fost, nu după ipoteze ușor de enunțat, dar nevalidate la finele ultimei conflagrații mondiale.

Cu ani în urmă, la Palatul Elisabeta, Regele Mihai I al României îmi explica, în biroul Majestății Sale, cum a ajuns Mareșal. Pentru ca mai apoi Ion Antonescu să fie înaintat la același grad, având în vedere necesitatea instituirii unor relații militare adecvate cu feldmareșalii germani. Regele surâdea și nu mai avea niciun resentiment față de cel ce a fost Conducătorul Statului, până la 23 august 1944, când tânărul rege, la fel de singur, ca și Antonescu, a decis schimbarea taberei geopolitice.

O schimbare pe care nici azi ofițerii din Bundeswehr nu o uită. Și în particular, în afara cazărmilor, nu o iartă, după cum mi-au spus unii dintre ei.

Mai avem Bărbați de Stat, cu spiritul de sacrificiu al Mareșalului? Vizibili azi, niciunul.

Iar Basarabia tot sub influență geopolitică moscovită trăiește și în 2020. Momentan nu mai are cine să îndemne nu la trecerea Prutului, ci la transformarea acestui râu de graniță, în râu intern al României reunite.

Iar la București palatele puterii sunt bântuite de te miri cine.

Nu pentru multă vreme.

~