Nevrozel

În principiu, o televiziune este ca apartamentul unei familii numeroase.

De la ușă îți dai seama dacă liniștea este un semn de înțelepciune, sau acel du-te vino indică o degringoladă generală.

Într-un asemenea peisaj, el, masivul Nevrozel, nu are stare defel.

Umblă cu realizatorul secund al emisiunii după el, cu o importanță care îi depășește coeficientul de inteligență.

Confundă pe invitatul căruia nu i s-a prezentat, cu un insignifiant marcat cu nu știe el ce, pe rever.

Inventează, ca un securist, un test de doi bani, cu soldatul ucrainean care a declarat – aiurea în tramvai! – că rușii au o tehnică de luptă nouă și se întreabă retoric ce facem cu rușii – de parcă i-ar fi cerut cineva să lupte el pe front!

Anunță că va veni cineva după invitat, dar persoana ajunge mult mai târziu.

Aruncă vorbele pe repede înainte, într-un talk show în care habar nu are de subiect.

Este mereu mânios, nemulțumit și la terminarea emisiunii pune pe ecran chipul unui necunoscut, însoțit de un comentariu tembel, uitând că tocmai el, prezentatorul este un ilustru necunoscut.

Și asta se numește televiziune?!…

Mai degrabă, distinsele doamne de la machiaj aveau, după cum am constatat, Caracter, maniere elegante și bun simț.

„La bulivar, birjar! La bulivar!“

“A siktir!”, adică tradus din turcă în română „Hai, sictir!“.