Category: Jurnalişti români

UN 007 – EDIȚIA 2020

Cel ce se bucură acum, de aniversarea zilei sale de naștere este un internaut care intră zilnic pe Facebook, citește mult, dar postează foarte rar.
Ziua lui obișnuită se termină concomitent cu lecturile… pe la orele 2 sau 3 sau 4 dimineața și este piperată cu ironii, la care puțini se încumetă să îi dea replica.
Scrie cu ușurință în limba engleză, publică mai mult peste hotare, în reviste unde nu au ajuns să semneze terți cu mari pretenții, poposește, din când în când la Bruxelles, sau peste Ocean, iar nici invitațiile la Beijing nu le refuză.
Probabil că este vârful incontestabil al bărbaților tineri motivați să se afirme pe terenul geopoliticii și asta pentru că își surprinde mereu audiența și moderatorii, coechipierii, radioascultătorii și telespectatorii, cu bombardamentul informațional inedit, cu concluziile temerare, dar ulterior validate de viață, cu capacitatea de a se adapta rapid provocărilor la care este invitat să dea curs și niciun moment nu are senzația că a făcut ceva extraordinar, dar are înțelepciunea să ceară opinii despre evoluția sa, păreri pe care le ascultă atent, pentru a vedea dacă sunt oneste și dacă are ceva de reținut din acestea.

ALEXANDRU

Cerebral, diplomat, manierat, aproape imposibil de citit, Alexandru Georgescu pare mai degrabă, pe plan imagologic, un 007 – ediția 2020, surâzând neștiinței de carte, persiflând impostura celor ce nu o regăsesc pe propriile chipuri, râzând la o narghilea de împiedicații locali, europeni, asiatici sau de peste Ocean.
La viteza sa de lectură, sinteză, capacitate de exprimare în presa scrisă, la radio și televiziune, Alexandru Georgescu ar putea fi oricând promovat secretar de stat, la ministerul armatei, consilier la Palatul Cotroceni sau trimis special al României la ONU, cu mandat de a recuceri încrederea celor ce ar permite țării noastre să devină membră a Consiliului de Securitate.
Până atunci, de ziua sa,
cele mai bune gânduri
și urarea amicală:
LA MULȚI ANI FRUMOȘI!

1

7=

CLICK AICI.

„Cât ne dă România? Cât ne dă Rusia?”

CELE MAI INTERESANTE FOTOGRAFII

C.O.

Aproape în fiecare dimineață descopăr câte un conațional a cărui traiectorie luminoasă mi-a reținut atenția și/sau alături de care am trăit momente aparte, irepetabile, cu fascinația redescoperirii unei oaze de bunătate, lucru mai rar în ziua de azi, când tentația impunerii propriului mod de a gândi și de a fi este la îndemâna tuturor celor ce preferă clișeele de conduită tipice anilor de dinainte de finalul alambicat al acelui decembrie 1989.

Un asemenea compatriot este cel ce, în timpul liber, nu se prezintă internauților cu imaginile unice imortalizate în teatre de război, ci cu trofee incredibile căpătate după ore de răbdare la pescuit sau cu colecția sa de recipiente diferite, în care s-a comercializat și se mai vinde o cola la modă, ieri, ca și azi.

L-am văzut cândva, pe stradă, în compania jumătății sale, ființa care i-a luminat viața și era atât de fericit de jocul vieții, încât ar fi meritat filmat schimbul de cuvinte, incisive din partea ei, conciliante din partea lui.

Aniversatul de azi este o pildă, de cum poți cuceri lumea celor din jur cu o privire limpede, cu un chip tonifiant, cu o pricepere ce ține acum de arta promovării civilizației ochilor, cu o încredere că lumea merge mai departe cu optimiștii, nu cu defetiștii, cei ce preferă singurătăți greu de motivat, într-un context în care monologul parcă ține de spitalul ce avea cândva numărul 9.

Ca unul care am fost prin preajma sa, câțiva ani buni, pot depune mărturie că mai interesante decât fotografiile realizate în diferite arealuri militare… erau cele în care apărea și aniversatul zilei de azi. Dinamita, vorba vine, cu surâsul său natural, orice urmă de tembelism oficial, reinstaurând ordinea de drept a normalității vieții din care facem parte, așa cum este aceasta, cu loialități și trădări, cu interlocutori serioși sau cu dublu chip, cu oameni de echipă sau cu micimani ași în lovituri sub centură.

De la fotoreporterul Cătălin Ovreiu, aflat în Serviciul Credincios al Armatei României, am învățat că mai este și mâine o zi, o speranță, un alt mod de a trăi.

Pentru tot ce a dăruit presei militare, pe planul imaginii deloc machiate, îi urez noi premii în panoplia proprie, albume fotografice de referință, pentru marele public și organizarea unei viitoare recepții, cu semenii ce au caracter, cu pește și cola pe masă, ca într-un festin în care ironia vieții să fie în capul mesei.

La mulți ani frumoși, alături de cei dragi, din familie!

NIMBUL UNUI REBEL

BICHIR

În pofida multor repere de referință, din biografia sa publică, cel ce împlinește azi 47 de ani nu este un conațional previzibil, ci unul răzvrătit împotriva multor aparențe persistente în societatea mioritică, marcată de nostalgii ale perioadei istorice postbelice, aceea încheiată în decembrie 1989.

Ca jurnalist trecut anterior prin cinci redacții inedite s-a stabilizat la a șasea, unde, ca editorialist îndepărtează, cu puține, dar inspirate cuvinte, cenușa de pe tembelismele scrise de alții, în același areal electronic, unde nu se știe cine promovează titluri care nu au nimic comun cu conținutul unor articole.

Dar El, Aniversatul, merge mai departe, conform zicalei fiecare mim pe limba lui piere, dar cine are de deșteptat pe conaționalii derutați de corona-funcționarii de azi continuă pe calea aleasă.

Deși părea tentat să își risipească talentul în vitriolante luări scrise de poziție, nu a uitat de patima pentru studiul arhivelor și așa a scris nenumărate tomuri, de la cele cu pretext religios, la acelea cu subiecte din viața militară românească.

După 1989, unii ofițeri extrem de inteligenți au trecut în rezervă și au luat drumul teologiei.

Aniversatul a făcut taman invers.

Cu doctorate în teologie și în științe politice, El a optat pentru apropierea de instituția militară, oferind marelui public și filele reunite în volumul “Lichidați-l pe Mareșal!”

Opțiunile sale sunt marcate de o inteligență nativă, dar este nevoie de nervi tari și de o capacitate de analiză la rece a reacțiilor sale interioare, dincolo de eschivele verbale, ironiile pipărate și comparațiile surprinzătoare, aidoma fandărilor unui floretist ce nu poate fi învins decât cu propriile ambuscade.

Faptul că în perioada 2012-2018 a fost membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), cu rang de ministru secretar de stat, confirmă recunoașterea echilibrului său interior, a capacității de a discerne între umbrele unor pământeni de ieri și luminile societății de azi.

Uneori pare, în emisiunile de televiziune sau în luările publice de cuvânt, că se simte inconfortabil atunci când trebuie să își exprime opiniile.

De fapt, lucrurile stau cu totul altfel.

Obișnuiește să se uite în jur, la asistența de la discursuri sau la moderatorul unei emisiuni, cu evidenta autointerogație cât să spună din ceea ce știe și cât de mult se va înțelege din ceea ce pare un recurs la precedente istorice, deși este doar un fel de a eticheta altfel prezentul.

Nenumăratele sale tomuri, proprii sau scrise în colaborare, constituie doar spoturi… pe scara ascendentă spre cartea la care visează și la care încă lucrează, cu conștiința faptului că dincolo de evocarea perioadelor unor înaintași cu personalități complexe, este timpul unei apariții editoriale care să se epuizeze rapid din librării și să rămână pe raftul de onoare al fiecărei biblioteci personale.

Cu aceste simple gânduri menite a contura nimbul unui rebel, îi urez conaționalului Florian Bichir viață lungă, puterea de a scrie ceea ce îl frământă și fermitatea de a nu pleca capul în fața prostiei umane.

La mulți ani frumoși!

– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând…

Azi, 23 iulie 2020, de Ziua Presei Militare, din rațiuni obiective am lăsat serii gândurile dedicate acestui eveniment. Istoria Presei Militare, așa cum a fost, nu cum au dorit unii, ulterior, ca să o rescrie este mult mai complexă, decât pare la prima reamintire a unor fapte la care am asistat, am fost parte a acțiunilor și le-am relatat ulterior, aidoma colegilor de generație, în edițiile tipărite ale publicațiilor de dinainte și de după 22 decembrie 2020, în minutele dedicate armatei la TVR, în spațiul disponibil la postul public de radio.
Nu am să inserez acum lista rușinii, cu numele celor ce au avut alte misiuni în redacțiile militare, conform unui principiu al puterii de stat, respectiv Divide et impera, slujit de terți cărora nici gloria visată, nici minciunile lor livrate constant nu le-au asigurat nemurirea.
Și nici nu am să nominalizez pe cei mai buni jurnaliști, nu numai pentru că lista lor este lungă, ci și pentru că în spatele unui număr reușit de săptămânal militar, a unei ediții electrizante a emisiunii de televiziune sau a celei de la radio, dedicate conaționalilor care și azi constituie MAREA MUTĂ, există întotdeauna echipa, după cum în spatele unui general de infanterie este munca unei brigăzi întregi, în spatele unui zbor de excepție, pentru reușita pilotului au acționat mulți anonimi rămași la sol, iar în spatele revenirii în port, cu zâmbetul pe buze, a unui căpitan de navă militară, stă un întreg echipaj, mulți cu paturile aflate lângă motoarele puternice ale fregatei.
Dar am să scriu ceea ce nu trebuie să se uite.
GENERALII
Dintre toți generalii și amiralii Armatei României, mă refer aici la cei ce au ajuns la timona Statului Major, doar Mihail Popescu, timp de patru ani și Eugen Bădălan, timp de doi ani, au apărat diferența specifică a presei militare, un instrument profesionist fără de care Armata României nu are chip, voce și nici imagini dinamice pe măsura eforturilor celor 60.000 de românce și români gata și acum să apere, în orice moment, Patria, chiar cu prețul vieții.
Și totul a început în momentul în care generalul Mihail Popescu a invitat la o discuție ofițeri aparte, dintr-o structură pe atunci specială, singura calificată să se ocupe de imaginea armatei. La un moment dat, în stilul său energic, a întrebat, cu fulgere în priviri:
– Și din tot ce fac, pentru mai binele armatei, nu prea apare esența în presa militară!
– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând.
A tăcut. Apoi m-am trezit, în aceeași săptămână, alături de Domnia Sa, în avionul cu care a plecat, în vizită oficială la Ankara.
Au urmat opt ani de ofensivă mediatică, în care Trustul de Presă al Armatei, nu al unui ministru sau altul, a oferit o pildă de ce se poate face, de către o echipă de excepție, cu militari și civili, cu credință comună, pentru mai binele Forțelor Armate Române.
23 iulie 2020, 19.30

~