UN 007 – EDIȚIA 2020

Cel ce se bucură acum, de aniversarea zilei sale de naștere este un internaut care intră zilnic pe Facebook, citește mult, dar postează foarte rar.
Ziua lui obișnuită se termină concomitent cu lecturile… pe la orele 2 sau 3 sau 4 dimineața și este piperată cu ironii, la care puțini se încumetă să îi dea replica.
Scrie cu ușurință în limba engleză, publică mai mult peste hotare, în reviste unde nu au ajuns să semneze terți cu mari pretenții, poposește, din când în când la Bruxelles, sau peste Ocean, iar nici invitațiile la Beijing nu le refuză.
Probabil că este vârful incontestabil al bărbaților tineri motivați să se afirme pe terenul geopoliticii și asta pentru că își surprinde mereu audiența și moderatorii, coechipierii, radioascultătorii și telespectatorii, cu bombardamentul informațional inedit, cu concluziile temerare, dar ulterior validate de viață, cu capacitatea de a se adapta rapid provocărilor la care este invitat să dea curs și niciun moment nu are senzația că a făcut ceva extraordinar, dar are înțelepciunea să ceară opinii despre evoluția sa, păreri pe care le ascultă atent, pentru a vedea dacă sunt oneste și dacă are ceva de reținut din acestea.

Cerebral, diplomat, manierat, aproape imposibil de citit, Alexandru Georgescu pare mai degrabă, pe plan imagologic, un 007 – ediția 2020, surâzând neștiinței de carte, persiflând impostura celor ce nu o regăsesc pe propriile chipuri, râzând la o narghilea de împiedicații locali, europeni, asiatici sau de peste Ocean.
La viteza sa de lectură, sinteză, capacitate de exprimare în presa scrisă, la radio și televiziune, Alexandru Georgescu ar putea fi oricând promovat secretar de stat, la ministerul armatei, consilier la Palatul Cotroceni sau trimis special al României la ONU, cu mandat de a recuceri încrederea celor ce ar permite țării noastre să devină membră a Consiliului de Securitate.
Până atunci, de ziua sa,
cele mai bune gânduri
și urarea amicală:
LA MULȚI ANI FRUMOȘI!

1

CLICK AICI.

„Cât ne dă România? Cât ne dă Rusia?”

https://t.co/5LrttHbaYt

— PETRESCU ION (@IONPETRESCU) July 30, 2020

CELE MAI INTERESANTE FOTOGRAFII

Aproape în fiecare dimineață descopăr câte un conațional a cărui traiectorie luminoasă mi-a reținut atenția și/sau alături de care am trăit momente aparte, irepetabile, cu fascinația redescoperirii unei oaze de bunătate, lucru mai rar în ziua de azi, când tentația impunerii propriului mod de a gândi și de a fi este la îndemâna tuturor celor ce preferă clișeele de conduită tipice anilor de dinainte de finalul alambicat al acelui decembrie 1989.

La mulți ani frumoși, alături de cei dragi, din familie!

NIMBUL UNUI REBEL

În pofida multor repere de referință, din biografia sa publică, cel ce împlinește azi 47 de ani nu este un conațional previzibil, ci unul răzvrătit împotriva multor aparențe persistente în societatea mioritică, marcată de nostalgii ale perioadei istorice postbelice, aceea încheiată în decembrie 1989.

La mulți ani frumoși!

– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând…

Azi, 23 iulie 2020, de Ziua Presei Militare, din rațiuni obiective am lăsat serii gândurile dedicate acestui eveniment. Istoria Presei Militare, așa cum a fost, nu cum au dorit unii, ulterior, ca să o rescrie este mult mai complexă, decât pare la prima reamintire a unor fapte la care am asistat, am fost parte a acțiunilor și le-am relatat ulterior, aidoma colegilor de generație, în edițiile tipărite ale publicațiilor de dinainte și de după 22 decembrie 2020, în minutele dedicate armatei la TVR, în spațiul disponibil la postul public de radio.
Nu am să inserez acum lista rușinii, cu numele celor ce au avut alte misiuni în redacțiile militare, conform unui principiu al puterii de stat, respectiv Divide et impera, slujit de terți cărora nici gloria visată, nici minciunile lor livrate constant nu le-au asigurat nemurirea.
Și nici nu am să nominalizez pe cei mai buni jurnaliști, nu numai pentru că lista lor este lungă, ci și pentru că în spatele unui număr reușit de săptămânal militar, a unei ediții electrizante a emisiunii de televiziune sau a celei de la radio, dedicate conaționalilor care și azi constituie MAREA MUTĂ, există întotdeauna echipa, după cum în spatele unui general de infanterie este munca unei brigăzi întregi, în spatele unui zbor de excepție, pentru reușita pilotului au acționat mulți anonimi rămași la sol, iar în spatele revenirii în port, cu zâmbetul pe buze, a unui căpitan de navă militară, stă un întreg echipaj, mulți cu paturile aflate lângă motoarele puternice ale fregatei.
Dar am să scriu ceea ce nu trebuie să se uite.

Dintre toți generalii și amiralii Armatei României, mă refer aici la cei ce au ajuns la timona Statului Major, doar Mihail Popescu, timp de patru ani și Eugen Bădălan, timp de doi ani, au apărat diferența specifică a presei militare, un instrument profesionist fără de care Armata României nu are chip, voce și nici imagini dinamice pe măsura eforturilor celor 60.000 de românce și români gata și acum să apere, în orice moment, Patria, chiar cu prețul vieții.
Și totul a început în momentul în care generalul Mihail Popescu a invitat la o discuție ofițeri aparte, dintr-o structură pe atunci specială, singura calificată să se ocupe de imaginea armatei. La un moment dat, în stilul său energic, a întrebat, cu fulgere în priviri:
– Și din tot ce fac, pentru mai binele armatei, nu prea apare esența în presa militară!
– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând.
A tăcut. Apoi m-am trezit, în aceeași săptămână, alături de Domnia Sa, în avionul cu care a plecat, în vizită oficială la Ankara.
Au urmat opt ani de ofensivă mediatică, în care Trustul de Presă al Armatei, nu al unui ministru sau altul, a oferit o pildă de ce se poate face, de către o echipă de excepție, cu militari și civili, cu credință comună, pentru mai binele Forțelor Armate Române.
23 iulie 2020, 19.30