Un asemenea compatriot este cel ce, în timpul liber, nu se prezintă internauților cu imaginile unice imortalizate în teatre de război, ci cu trofee incredibile căpătate după ore de răbdare la pescuit sau cu colecția sa de recipiente diferite, în care s-a comercializat și se mai vinde o cola la modă, ieri, ca și azi.

L-am văzut cândva, pe stradă, în compania jumătății sale, ființa care i-a luminat viața și era atât de fericit de jocul vieții, încât ar fi meritat filmat schimbul de cuvinte, incisive din partea ei, conciliante din partea lui.

Aniversatul de azi este o pildă, de cum poți cuceri lumea celor din jur cu o privire limpede, cu un chip tonifiant, cu o pricepere ce ține acum de arta promovării civilizației ochilor, cu o încredere că lumea merge mai departe cu optimiștii, nu cu defetiștii, cei ce preferă singurătăți greu de motivat, într-un context în care monologul parcă ține de spitalul ce avea cândva numărul 9.

Ca unul care am fost prin preajma sa, câțiva ani buni, pot depune mărturie că mai interesante decât fotografiile realizate în diferite arealuri militare… erau cele în care apărea și aniversatul zilei de azi. Dinamita, vorba vine, cu surâsul său natural, orice urmă de tembelism oficial, reinstaurând ordinea de drept a normalității vieții din care facem parte, așa cum este aceasta, cu loialități și trădări, cu interlocutori serioși sau cu dublu chip, cu oameni de echipă sau cu micimani ași în lovituri sub centură.

De la fotoreporterul Cătălin Ovreiu, aflat în Serviciul Credincios al Armatei României, am învățat că mai este și mâine o zi, o speranță, un alt mod de a trăi.

Pentru tot ce a dăruit presei militare, pe planul imaginii deloc machiate, îi urez noi premii în panoplia proprie, albume fotografice de referință, pentru marele public și organizarea unei viitoare recepții, cu semenii ce au caracter, cu pește și cola pe masă, ca într-un festin în care ironia vieții să fie în capul mesei.

Ca jurnalist trecut anterior prin cinci redacții inedite s-a stabilizat la a șasea, unde, ca editorialist îndepărtează, cu puține, dar inspirate cuvinte, cenușa de pe tembelismele scrise de alții, în același areal electronic, unde nu se știe cine promovează titluri care nu au nimic comun cu conținutul unor articole.

Dar El, Aniversatul, merge mai departe, conform zicalei fiecare mim pe limba lui piere, dar cine are de deșteptat pe conaționalii derutați de corona-funcționarii de azi continuă pe calea aleasă.

Deși părea tentat să își risipească talentul în vitriolante luări scrise de poziție, nu a uitat de patima pentru studiul arhivelor și așa a scris nenumărate tomuri, de la cele cu pretext religios, la acelea cu subiecte din viața militară românească.

După 1989, unii ofițeri extrem de inteligenți au trecut în rezervă și au luat drumul teologiei.

Aniversatul a făcut taman invers.

Cu doctorate în teologie și în științe politice, El a optat pentru apropierea de instituția militară, oferind marelui public și filele reunite în volumul “Lichidați-l pe Mareșal!”

Opțiunile sale sunt marcate de o inteligență nativă, dar este nevoie de nervi tari și de o capacitate de analiză la rece a reacțiilor sale interioare, dincolo de eschivele verbale, ironiile pipărate și comparațiile surprinzătoare, aidoma fandărilor unui floretist ce nu poate fi învins decât cu propriile ambuscade.

Faptul că în perioada 2012-2018 a fost membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), cu rang de ministru secretar de stat, confirmă recunoașterea echilibrului său interior, a capacității de a discerne între umbrele unor pământeni de ieri și luminile societății de azi.

Uneori pare, în emisiunile de televiziune sau în luările publice de cuvânt, că se simte inconfortabil atunci când trebuie să își exprime opiniile.

De fapt, lucrurile stau cu totul altfel.

Obișnuiește să se uite în jur, la asistența de la discursuri sau la moderatorul unei emisiuni, cu evidenta autointerogație cât să spună din ceea ce știe și cât de mult se va înțelege din ceea ce pare un recurs la precedente istorice, deși este doar un fel de a eticheta altfel prezentul.

Nenumăratele sale tomuri, proprii sau scrise în colaborare, constituie doar spoturi… pe scara ascendentă spre cartea la care visează și la care încă lucrează, cu conștiința faptului că dincolo de evocarea perioadelor unor înaintași cu personalități complexe, este timpul unei apariții editoriale care să se epuizeze rapid din librării și să rămână pe raftul de onoare al fiecărei biblioteci personale.

Cu aceste simple gânduri menite a contura nimbul unui rebel, îi urez conaționalului Florian Bichir viață lungă, puterea de a scrie ceea ce îl frământă și fermitatea de a nu pleca capul în fața prostiei umane.