Am citit cu atenţie rândurile dumneavoastră şi vă răspund conform convingerilor mele.

Trecutul, aşa cum a fost, nu mai poate fi schimbat, dar în memoria colectivă a celor care au avut şansa de a vă fi audiat prelegerile rămâneţi un mentor cu capacitate comunicativă peste media altor colegi ai dvs., din academie.

Nu vă sensibilizam asupra întrebării unei terţe persoane, dacă nu aş fi fost mirat că probabil aţi intrat pe un tărâm de o altă factură, decât arealul filozofiei ce a luminat nu puţini admiratori ai dvs.

De armată este nevoie, nu se pune problema altfel.

În ce mă priveşte, ca unul care trec des prin mediul rural, nu fac glume pe seama conaţionalilor mei, pentru că şi acum nu au o existenţă care să le permită să ridice fruntea din pământ.

Îmi pare rău că faceţi afirmaţii care includ…”nu NATO.”

Spre deosebire de dumneavoastră, cu tot respectul, am cutreierat, ca militar român, peste 20 de state membre ale Alianţei şi vă pot spune că această structură nu are nicio legătură cu defectele reale ale unor concetăţeni, care preferă să arunce propriile neputinţe pe seama străinilor.

Şi înainte şi după 1989 gradul de general a fost unul politic, iar steluţele aurite, de ieri şi de azi, se verifică doar într-un teatru de război. Unde, vă spun din cele trăite în Irak şi Afganistan, comandanţii de subunităţi au ultimul cuvânt, deoarece ei cunosc cel mai bine terenul.

Nu. Armata României nu va mai reveni la ceea ce a fost înainte de 1989, când Elena Ceauşescu decidea cine merită sau nu gradul următor, la nivelul înstelaţilor, sau ce avansări să fie stopate, ca în august 1989, când regimul socialist a pierdut practic armata.

Aveţi dreptate cu “aprozarul de doctorate în științe militare şi bordelul prostituției de la Colegiul National”, primul fiind o continuare a unor tradiţii instituite de un sistem mai degrabă feudal, existent într-o clădire nu prea departe de actuala universitate de apărare, al doilea fiind o copie dâmboviţeană a unor instituţii occidentale care promovează comunicarea modernă, nu monologul.

Dar un grup de profitori nu constituie reperul de anatemizare a unui organism în care şi azi românii au justificată încredere, la est de România fiind nu puţine zvârcoliri prin stepa imperialilor obişnuiţi mereu să umilească pe cei care nu vorbesc limba Kremlinului.

Nu există armata luptătorilor fără uniformă, decât ca o preţiozitate rostită din neînţelegerea modului cum se schimbă lumea de azi, rapid şi în consens cu ceea ce se dovedeşte a fi mai performant, în ochii generaţiei tinere.

Nu. România nu este o colonie, ci doar un stat în care lichelele încă mai ajung şi se văd în marile palate dâmboviţene, fie prin păcălirea alegătorilor cu discursuri în care eligibilii mor de grija celor oricum sacrificaţi unui trai fără speranţe, fie prin furtul declanşat pe timpul mandatelor zâmbăreţului ajuns prezident în republica de azi, parţial încă socialistă, parţial capitalistă.

Nu are nicio legătură eventuala prăbuşire a Uniunii Europene, cu evoluţia viitoare a României, care depinde de tinerii de azi, nu de nostalgii după vremuri apuse.

Iar noua generaţie, în majoritatea sa, nu depinde de locurile de muncă la statul degeaba autohton, nici de televiziunile ce imită, fără succes, Poiana lui Iocan, nici de vedetismul unor politicieni de mucava.

Junii de azi, majoritatea cu capul pe umeri, pun munca drept primă condiţie a îndeplinirii propriilor lor proiecte.

Nu ştiam că aţi înfiinţat un partid, dar este dreptul dvs.

Nu vă întreb câţi din cei 4000 de membri ştiu ce vor de fapt, în afară de reîntoarcerea la o Românie ipotetică.

Şi Oprea se laudă cu alte câteva zeci de mii de votanţi, dar cei lucizi ştiu că la dispariţia sa din cercul puterii actuale dispare şi partidul.

Cum se numeşte partidul dvs. este o chestiune ce ţine de libertatea de expresie, dar soluţia nu este reîntoarcerea în trecut, cu revanşe ce nu mai folosesc nimănui.

Partidul dvs., aşa cum l-aţi descris, este tipic pentru pofta multora de a fi, măcar prin titulatură, etichete şi funcţii, egalii unor protagonişti pe micul ecran, personaje publice de care râde orice om de bun simţ, conştient că în viaţa reală, altele sunt regulile relaţionării între oameni.

Eu cred în România, în rostul relaţiei speciale cu Statele Unite, o democraţie cu reguli mai puternice decât liderii unui moment trecător, în interesul naţional de a fi parte a comunităţii euroatlantice, unde contează ce anume poţi face concret, caracterul şi forţa de a reprezenta, cu modestie, o naţiune din care facem parte şi avem obligaţia strict morală de a nu o umili cu epitete generate de frustrări care au o altă soluţie, inteligentă, bazată pe înţelegerea lumii noi, pe argumente valide şi pe proiecte solide.

Oricât de mult am condamna neputinţe trecute sau ticăloşii prezente, nu discursurile nostalgice scot semenii din noroiul politichiei de azi, ci capacitatea de a crede în şansa celor tineri.