Un pic de bun simţ nu strică

Există semeni, cândva poate bine intenţionaţi, care anatemizează acum tot ceea ce pot mitralia verbal, în societatea mioritică de azi. Asta din frustrarea de a nu mai fi acolo unde luau decizii. Din orgoliul desuet de a face dezvăluiri exagerate. Din iluzia, amendabilă, că în lumea de acum doar ei deţin adevărul absolut. Din convingerea că până în 1989 era mai bine în România, iar în ultimele trei decenii totul s-a dus pe apa sâmbetei.

Prima încriminare majoră vizează instituţia prezidenţială actuală.

Cu 32 de ani în urmă preşedintele era puternic, ulterior succesorii săi fiind, în concepţia negativiştilor, simple umbre care au trecut pe la Palatul Cotroceni.

Aşa să fie?

Întâiul prezident postdecembrist a reuşit, cu echipa sa, invitarea României în cea mai puternică alianţă politico-militară a lumii, respectiv NATO.

Succesorul său a reprezentat puterea democraţiei româneşti, atâta cât se înfiripase aceasta, de a asigura alternanţa opoziţiei la putere.

Cel care i-a urmat a consolidat Parteneriatul Strategic cu SUA.

Iar actualul preşedinte – căruia i se pot reproşa altfel multe opţiuni dezavuate de cei ce nu erau în guvernul său, nici în partidul lui – a reuşit totuşi menţinerea echilibrului la nivel înalt, aspect important într-o vreme când la puţină depărtare de România se mai schimbă graniţe, cândva garantate de mari puteri nucleare.

Altfel avem parte de ceea ce alţii numesc lucruri trăznite.

În lipsa altor soluţii eficiente, de a mări simpatizanţii propriei formaţiuni politice, un diplomat cu aspiraţii iniţiale prezidenţiale, a repus în arena publică, în contextul unor posibile viitoare modificări ale Constituţiei României, ipoteza revenirii la monarhie.

Aşa, ca o poveste de iarnă, spusă de un bunic hâtru, la gura sobei, unor nepoţi obişnuiţi să se informeze nu de pe micul ecran, ci de pe telefonul mobil, semn al adaptării rapide la provocările convieţuirii volens-nolens, în satul global.

Ca orice poveste a rămas cu titlu de inventar, în insectarul celui care altfel avea o foarte bună imagine publică, deşi a riscat preluarea partiduleţului celui mai conflictual preşedinte post-decembrist.

Mai nou, chiar într-una din zilele trecute, un personaj din lumea universitară, fiind invitat pe micul ecran, ca să îşi argumenteze opinia privind situaţia geopolitică din zona Mării Negre, deplângea, în termeni uluitori, starea actuală a României.

Ţara sa fiind locul unde, afirma el cu o convingere demnă de o cauză mai bună, preşedintele este supus unor terţi din străinătate şi nu este deloc comandantul armatei, cum prevede litera Constituţiei, iar comanda Forţelor Armate Române este în altă parte, nu la Bucureşti.

Care armată nici nu prea mai există, în iluzia universitarului dominat de un pesimism generat şi de o manie a grandorii, pe care nu şi-o putea menţine sub control.

Dar controla perfect argumentele sale că Federaţia Rusă ne vrea binele!

Iar cei care conduceau România, în anul 2003, ar fi trebuit să accepte propunerea preşedintelui Vladimir Putin, de a renunţa la NATO, în schimburi unor avantaje economice aparte!

Deci, în 2002, la Summitul de la Praga, România era invitată să intre în Alianţa Nord-Atlantică, dar anul următor ar fi trebuit ca preşedintele de atunci al ţării să accepte oferta omologului de la Kremlin – dacă o fi fost reală!!!

Atâta rupere de realitatea geopolitică europeană nu am mai văzut de multă vreme.

Deci, când Stalin a decis ruperea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de Patria Mamă, ne-a vrut binele şi noi, nerecunoscători, am uitat asta?…

Sigur că în vara anului 1968, efectivele armatei naţionale erau de şase ori mai mari, decât cele actuale, dar mulţi purtători de uniforme militare erau atunci tineri încorporaţi în baza obligativităţii serviciului militar, pe când azi avem profesionişti ai armelor veniţi din proprie iniţiativă acolo unde flutură liber şi este apărat profesionist Tricolorul României.

Atunci, reamintea universitarul, erau Gărzile Patriotice, un sistem articulat de menţinere a instruirii militare minimale a rezerviştilor, astăzi ce mai avem?

Acum, cei 65.000 de conaţionali care alcătuiesc personalul activ al Armatei României pot fi sprijiniţi de peste 50.000 de concetăţeni, care nu numai că au făcut armata, dar mai au vârsta, deprinderile şi experienţele utile unei defensive complexe, moderne, deloc neglijabile, într-o ipotetică situaţie de criză internaţională.

Mai funcţionează, din iniţiativa actualului premier, din vremea când conducea Statul Major al Apărării, regimentele pentru operaţiuni speciale, cu profesionişti extrem de bine instruiţi, pentru confruntări ce nu pot fi în viitor excluse, cu un echipament şi o tehnică de luptă comparabile cu acelea ale aliaţilor americani.

Vorbim de calitate, nu de cantitate – cea regretată de universitarul încremenit cu judecăţile în epoca apusă în decembrie 1989.

Cândva, un oficial al Pentagonului îl întreba pe un interlocutor român avizat, de ce ar fi nevoie, în Dobrogea de un Corp al Infanteriei Marine Române?

Va fi dislocat undeva?

Corpul expediţionar amintit nu a fost înfiinţat, dar batalionul de infanterie marină din Dobrogea, a devenit regimentul de puşcaşi marini cu efective sporite, instrucţie de excepţie şi misiuni realiste de apărare a punctelor cheie de pe litoralul românesc.

Ceea ce a depins de decizia factorului militar s-a făcut.

Dar clasa politică mioritică a rămas evident datoare apărătorilor profesionişti ai României de azi şi de mâine, cu avioane noi de luptă, pentru Forţele Aeriene Române, cu nave performante pentru Forţele Navale Române, cu tehnică de luptă suplimentară, pe măsura surprizelor strategice la care ar trebui să facă faţă Forţele Terestre Române.

Nu mai este preşedintele României comandantul armatei?

Interogaţia aceasta – generată de răutatea universitarului amintit – este rodul ignorării unui adevăr de necontestat.

Preşedinţia ţării fiind instituţional conştientă atât de complicaţiile crizei epidemiologice interne, cât şi de repetatele ameninţări cu recursul la manu militari, pentru tranşarea dură a problemelor apărute în relaţia fostelor republici sovietice, rusă şi ucraineană, a optat, respectând mecanismele constituţionale, pentru un administrator de sorginte militară, în fruntea executivului de la Bucureşti.

Şi după cum s-a văzut, acesta nu ezită să ia măsuri adecvate, rapide, pentru sprijinirea inclusiv a cetăţenilor români aflaţi în dificultate, pe continentul african.

Nu numai că s-a păstrat comanda armatei ţării la Bucureşti, dar au fost create şi comandamente multinaţionale, pe teritoriul românesc, unde activează militari aliaţi, sub comanda unor profesionişti în uniforma Forţelor Armate Române.

Profesionişti militari ale căror cariere sunt marcate de stagii la diferite eşaloane, de studii peste hotare, la prestigioase universităţi şi colegii militare din SUA, Anglia, Franţa şi Germania, precum şi de experienţe în comandamente multinaţionale care au avut şi au misiunea supervizării unor teatre de război deloc mimate.

Cui foloseşte denigrarea forţei militare a ţării, taman când 1 Decembrie reaminteşte românilor cât de imbatabili pot fi, pe toate planurile, dacă unitatea de acţiune, nu dihonia la nivel naţional, le ghidează opţiunile viitoare?

A nu se uita.

Invitarea primului batalion românesc în Afganistan, de către Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate, de la Mons, nu a fost rodul cerşitului la Înalta Poartă de azi, cum insinuează primitivi încremeniţi în propria tinereţe, ci dorinţa aliaţilor de a da o şansă României de a fi ceea ce merită – egala statelor cu aceleaşi aspiraţii pentru libertate, democraţie şi acţiune comună pentru pace şi stabilitate internaţională.

În Germania, Bundeswehrul are o academie de comunicare, unde periodic sunt invitaţi foşti generali şi ofiţeri din desfiinţata armată a Republicii Democrate Germane, europeni cu mentalităţi comparabile cu acelea ale universitarului care s-a dat în stambă, pe micul ecran, la Bucureşti.

Acolo, nostalgicii RDG sunt informaţi periodic, de diferiţi invitaţi, autohtoni sau de peste hotare, cu mutaţiile de pe scena geopolitică europeană. Chiar dacă nu agreează dinamici pe care le resping cu o vehemenţă tipică regimului apus în landurile germane estice, cel puţin sunt informaţi asupra unor mutaţii obiective, cu date realiste.

Poate nu ar strica găsirea unei modalităţi inteligente de a asigura şi pentru negativiştii autohtoni, patrioţii de serviciu de stil vechi, un flux de invitaţi, cu un bombardament informaţional adecvat şi o capacitate de dialog cu cei care deplâng, nu numai în mediul universitar, starea actuală a ţării.

Acolo unde sunt confirmări ale diminuării măsurilor pentru sprijinirea interesului naţional, pe plan economic, social, cultural, vinovaţii nu trebuie căutaţi aiurea, peste hotare.

Vinovaţii au fost şi sunt în birourile oficiale, unde au poposit, vremelnic, conaţionali nedemni de posturile în care au fost numiţi.

Adevăratul inamic este nostalgia după vremuri azi abil înfrumuseţate, dar care, la momentul trăirii lor au lăsat amintiri triste pentru românii simpli.

Aceştia fiind europeni demni, care înţeleg multe metamorfoze, dar au dreptul de a nu mai fi minţiţi de nălucile trecutului definitiv apus.

COMENTARIU PUBLICAT AICI.

Prejudecăți în vreme de nici pace, nici război

Pe măsură ce timpul trece, incertitudinea generată de aparenta nehotârâre a președintelui rus de a ordona invadarea fostei republici sovietice socialiste, azi independenta Ucraina, infirmă prejudecăți apărute în ultimii șapte ani.

În inima Europei și peste Ocean s-au căutat răspunsuri în luările de poziție publice ale lui Vladimir Putin, dar, dincolo de afirmațiile bombastice ale prezidentului autoritar de la Kremlin nu se află și devoalarea planurilor sale geopolitice concrete.

Prima prejudecată este aceea că armata rusă va acționa în partea răsăriteană a Ucrainei, aidoma mașinăriei de război sovietice, din ultima conflagrație mondială.

Se uită, inclusiv de Unchiul Sam, rapida cucerire, de către forțele ruse pentru operațiuni speciale a peninsulei Crimeea, unde armata ucraineană, cum și cât era, a fost făcută K.O., în decurs de câteva ore, cu acceptul tacit al populației locale, pregătită informativ de doi ani de zile, în sensul că va reveni sub autoritatea Moscovei.

O altă prejudecată este aceea că Putin nu vrea să lase Ucraina să înainteze pe drumul apropierii și aderării la Uniunea Europeană și la NATO.

Realitatea este că pentru liderul rus prioritatea este refacerea autorității Kremlinului pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice, Ucraina fiind, în acest context, doar una din pietrele mozaicului răsăritean, în curs de refacere.

Belarusul este ca și unificat cu Federația Rusă, iar Republica Moldova rămâne ținută în șah de cele aproximativ trei batalioane de militari ruși oficial menținuți în Transnistria, pentru a asigura pacea zonală, după voința slavă.

Sfaturile primite de momentanii lideri de la Kiev – fie de la Bruxelles, fie de la Washington D.C. – or fi bune, utile și frumoase, dar statalitatea ucraineană este subminată de lupta surdă dintre cei care dețin puterea și aceia care i-ar dori îndepărtați, fie și printr-o lovitură de stat, pentru a opta spre o altă modalitate de a construi viitorul unui popor de peste 44 de milioane de locuitori.

Mai există și prejudecata că Putin va continua să acționeze precum a procedat în ultimii 17 ani.

Dar nu privirea înapoi constituie cheia descifrării politicii prezidentului rus, ci conștiința sa că deși este practic un președinte pe viață, nu știe lungimea acesteia, fiind vizibil marcat de ceea ce va lăsa moștenire viitorimii.

Mai concret, pentru Vladimir Vladimirovici contează acum cât de repede va reda Federației Ruse controlul, direct sau indirect, asupra întregului fost teritoriu sovietic.

Doar din această perspectivă, ordinul posibil al președintelui Putin, pentru invadarea Ucrainei până la Nipru și cucerirea întregului litoral ucrainean – situație în care România va avea vecin, la nord de Delta Dunării, pe Rusia – va confirma cât de rapid se scurge timpul rămas la dispoziția liderului de la Kremlin.

O altă prejudecată este că tocmai concentrarea a aproape 100.000 de militari ruși, pe teritoriul Federației, dar la nord de Kiev, ar pune în pericol integritatea teritorială a Ucrainei – sintagma referindu-se la teritoriul care a mai rămas controlat de armata ucraineană.

În august 1968, sovieticii calculaseră că pentru ocuparea României, într-o zi de luptă, ar fi fost suficienți 120.000 de militari, în condițiile în care armata română avea peste 360.000 de combatanți, plus gărzile patriotice – formațiuni paramilitare periodic instruite.

Armata actuală a Ucrainei are un efectiv de 225.000 de militari.

În plus, profesioniști militari din unele state membre ale NATO sunt prezenți în arealul de instrucție limitrof orașului Liov, situat în vestul Ucrainei.

Asta înseamnă că forța expediționară rusă ar avea nevoie, teoretic, de circa de trei ori mai mulți militari decât aceia care dau fiori Kievului, special dispuși în teren, cu tehnica de luptă, pentru a fi fotografiați din sateliți, scopul fiind impresionarea atât a opiniei publice ucrainene, cât și a celei europene.

Dar și în această situație, în absența parașutărilor masive, este greu de anticipat că în 8 săptămâni trupele ruse ar putea fi pe malul stâng al Niprului.

Asta pentru că rezistența previzibilă, prin luptele ce vor fi duse în localități, va încetini ritmul de înaintare a forțelor terestre ruse.

Care forțe ruse ar putea proceda precum cele americane și britanice, în Irak, când la întâlnirea unor focare defensive puternice, acestea erau lăsate în seama unor forțe pentru operațiuni speciale și ofensiva continua pe șosele, cu blindatele ușoare, în ritm rapid.

Un element nesigur, atât pentru trupele ucrainene, cât și pentru cele ruse va fi reacția populației locale.

Kievul mizează pe loialitatea acesteia.

Moscova speră că vor fi atitudini comparabile cu acelea ale locuitorilor peninsulei Crimeea, la momentul invadării acesteia de către “omuleții verzi” = Spetsnaz = forțele speciale ruse.

Agitarea de către Kiev a forței disuasive a viitorilor partizani este de luat în calcul.

Asta pentru că, de pildă, în vara lui 1968, statul major al armatei ruse calculase că după ipotetica invazie militară a României, lupta de rezistență armată a localnicilor ar fi generat pierderea vieții a 20.000 de militari, numai în primele zece zile, datorită ambuscadelor și atacurilor pe timp de noapte.

O altă prejudecată, ce ține de logica jocurilor pe computer, este dată de estimarea că invadarea întregii Ucraine de armata rusă ar duce la întâlnirea militarilor Moscovei, cu cei ai NATO, în zona Liov.

Chiar dacă se va ajunge, ipotetic, la această situație, cel mai probabil trupele ruse vor proceda la izolarea zonei respective, până la ajungerea la o reglementare politică a situației.

Unii seniori militari, cu experiență internațională notabilă amintesc, în acest context, de Memorandumul de la Budapesta, care este un tratat internațional semnat la 5 decembrie 1994, la Budapesta, între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia.

Memorandumul se referă la dezarmarea nucleară a Ucrainei și prevede garanții de securitate a independenței sale.

Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, care au fost transferate către Federația Rusă.

În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia și-au luat angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

Dar cum viața bate filmul geopolitic dedicat Europei de Est, frontierele Ucrainei din Crimeea și Donbas au fost deja modificate de trupele Federației Ruse și… nu s-a întâmplat nimic.

Marea Britanie a anunțat că are un batalion pregătit să fie trimis în sprijinul armatei ucrainene, iar Statele Unite ale Americii speră să tempereze lucrurile prin videoconferințele lunare, dintre Joe Biden și Vladimir Putin.

Totuși, dacă pericolul unei noi invazii militare rusești, în Ucraina, este unul real, atunci de ce Kievul doar trage semnale de alarmă, pe plan internațional?…

Unde este mobilizarea generală și deplasarea trupelor ucrainene la granița cu Crimeea, Rusia și Belarus?…

Pentru România, situația din Ucraina este una ce menține vigilența structurilor naționale menite să asigure defensiva graniței de est a țării, care este și frontiera NATO și a Uniunii Europene.

În logica istorică, dar și din perspectiva apartenenței noastre la NATO, armata României nu va fi în niciun fel implicată în evoluția tensiunii militare dintre cele două foste republici sovietice – Rusia și Ucraina.

Totuși, dacă situația de criză și interesul național al României o vor impune, apărarea frontierei de est a NATO se va putea face, în anumite circumstanțe militare, chiar pe Nistru.

Să sperăm că dincolo de scenariile invocate în Vestul și Estul Europei, rațiunea păcii va învinge la Washington D.C. și la Moscova, la Bruxelles și la Kiev.

COMENTARIUL A FOST PUBLICAT AICI.