No comment

no

Carevasăzică…

biden

La vremuri noi, oficiali tot mai vioi…

Convorbire în Turnul de Control, de la aeroportul Otopeni:

– Măi, americanii ăștia au venit să ne ia toți mafioții? Că avionul lor nu are atâtea locuri câți sunt ei în țara românească…

– Păi ai uitat vremea domnitorilor mai mult sau mai puțin pământeni? Turcii luau copii ca să îi facă ieniceri, fete, ca să intre în harem și bani ca să mai lase pe tron, pe unul sau altul doritor de putere…Acum menestrelul de interne furnizează, în tranșe, peste Ocean, pe cei deja memorați de calculator. În trecut turbanul, astăzi computerul extrag din ecuația zilnică pe cine decid alții. La vremuri noi, oficiali tot mai vioi…

A mai dispărut o bornă de hotar…

Cum se mai moare în România?
Nu de coronavirus. Ci așa, brusc. Pe neașteptate…
De regulă, un internaut de bun simț, când vede o lumânare pâlpâind simbolic, într-un stop cadru, pe Facebook, citește rândurile despre cine nu mai este printre noi, dă un like, stupid, fără sens și mai scrie câteva cuvinte creștinești. De formă. La grămadă. Ca să fie.
Alteori, pagina Clubul Grănicerilor, mai anunță dispariția fizică, dintre noi, a unui ofițer sau subofițer, care a purtat inițial uniforma celor ce asigurau paza frontierei de stat, greu încercată de presiunile unor trupe străine, potențial invadatoare, în august 1968 și în decembrie 1989.
După care grănicerii au fost pur și simplu asimilați, sub cascheta poliției de frontieră, lucru lăudat de te miri cine, în tomuri pe care azi nu le mai citește nimeni.
Când un semen pleacă în lumea umbrelor este un moment de îngândurare, pentru că imprevizibilul evident ne șochează.
Când un camarad nu mai face parte din orizontul nostru de normalitate, impactul emoțional este mai mare.
Asta dacă ne pasă.
Ei bine, datorită paginii Clubul Granicerilor am aflat de neașteptata trecere a Styxului, de Cristian Nichifor, unul din bărbații promoției de grăniceri, care a absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi, de la Sibiu, la 100 de ani de la declararea Independenței României.
Mai toți absolvenții acelei promoții au dovedit ulterior că știu să își ia soarta în propriile mâini și fiecare a pornit spre steaua care îi lumina calea.
Cu câțiva ani în urmă, la o întâlnire a promoției, mai erau vreo 60% în viață. Iar acum, mai puțin de jumătate respiră încă liber, în patria sufocată de impostură și minciuni publice.
Cu Cristian am vorbit la telefon relativ recent. Nimic în vocea sa nu indica finalul brusc.
Acum am preferat să sun pe telefonul său mobil, cu speranța că va răspunde cineva.
A răspuns soția…
Cu vocea și simțămintele puternic afectate de dispariția soțului. Una incredibil de rapidă. La un moment dat, el nu s-a mai putut ridica din pat, decât ajutat de partenera de viață. A fost internat în spital. A ieșit negativ la testul vizând coronavirusul. Apoi roata vieții a luat-o rapid la vale. Și într-o zi de joi, pe la 16.30, a devenit brusc o amintire. Inima lui a încetat să bată. Prea devreme. Nedrept. Neașteptat. Aidoma unei cărți citite doar până la penultimul capitol…
Cu vocea încă tremurândă, soția lui Cristian mi-a mărturisit că nu a îndrăznit să sune pe niciunul din colegii aflați în agenda telefonică a soțului…
Cristian?…Un partener de viață echilibrat. Un tată cu dragoste de soție și fata lor. Un ofițer exigent cu sine însuși. Un român deloc păcălit de aparențele societății în care noi mai trăim…
Acum este în țintirim, lângă locurile unde se află îngropați și părinții soției, semn indirect că ne regăsim lângă cei ce ne-au marcat viața când ne așteptăm mai puțin.
Unul câte unul părăsesc viața oameni verticali, în timp ce mașina de tocat imagologic populația, formată din posturi de televiziune cu cipilică sau specializate în cazacioc sunt programate a năuci și umili națiunea căreia i se adresează, oferind o atenție prioritară ordinarilor pentru care munca este o rușine, furtul o calitate, iar asasinatul o artă.
Aici am ajuns, în România anului 2020, condusă după telefoanele primite de la Berlin și vizitele celor ce vin de la Ierusalim.
Dar asta nu mai contează…
A mai dispărut un ofițer de grăniceri, o bornă de hotar, într-un moment când până și frontiera a devenit o glumă proastă, demnă de Radio Budapesta.

Dreptul la zâmbet…

P.T.

Nu mai este la modă loialitatea faţă de trecutul fără fard al românimii?

Îmi imaginez ce hohote de râs s-au auzit în biroul premierului de la Budapesta, atunci când i s-au pus pe masă filele cu citatele de mai sus. La simpla analiză a textului se vede ce obsesii avea cel ce primise misie să ponegrească, cu orice preţ, statuia ridicată – ca şi clădirea Cercului Militar Naţional din Bucureşti – din banii unor ofiţeri români, tot mai puţini în viaţă, la 16 ani de la reuşita lor publică, expusă o vreme în Piaţa Unirii din Oradea. La momentul lansării iniţiativei ofiţerilor orădeni, preşedintele Asociaţiei Mihai Viteazul era locotenent-colonelul Anghel Ursu şi secretar activ era maiorul Constantin Moşincat. Doi visători. Azi, unul dintre ultimii mohicani ai acelui moment, respectiv colonelul dr. Constantin Moşincat, mai duce lupta de rezistenţă epistolară contra abuzurilor trecătorilor decidenţi politici, din Oradea, înverşunaţi în a promova monologul, lipsiţi de arta dialogului, absenţi de la lecţia compromisului civic, adepţi ai măsurilor radicale nu din dragoste de patrie, ci din încrâncenarea de a rămâne la putere cu orice preţ, chiar cu acela de a sacrifica borne ale trecutului recent, deşi, de pildă, în Canada, lângă Toronto, oficialităţile centrale au pus plăcuţe şi pe bolovani simpli, nemişcaţi ulterior din loc, pentru a reaminti bătălii importante pentru istoria celor ce azi nu se ruşinează la asumarea cetăţeniei canadiene.

Textul integral poate fi citit aici.

~