Aşa ceva ar fi însemnat că şi-ar fi ignorat propriile convingeri. Dimpotrivă, în 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două entităţi statale româneşti, Cuza a unificat Parlamentul şi concomitent Guvernul, realizând unirea politică.

Cuza a obţinut sprijinul Franţei lui Napoleon al III-lea, nu s-a lăsat intimidat de adversitatea Austriei şi a reuşit recunoaşterea sa, ca domnitor al Principatelor, în anul 1861, de către Turcia.

Semne clare de consecvenţă politică, demnitate naţională şi perseverenţă în afirmarea noului statut al teritoriilor româneşti de la nord de Dunăre şi de la vest de Prut.

Mihail Kogălniceanu, iniţial ministru, apoi prim-ministru al României a întărit voinţa domnitorului unificator de a reforma noul stat european, al principatelor reîntregite.

Primul şoc major în societatea românească a fost cel din 1863, când s-a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti.

Atunci, un sfert din terenurile agricole şi zonele forestiere au fost preluate de la bisericile din cele două principate româneşti unificate.

Azi poate părea un accident istoric, dar atunci însemna o eliberare a speranţelor celor a căror libertate economică şi dorinţă de viaţă ţinea de obţinerea unei parcele de pământ, menită a hrăni o familie numeroasă.

Iar această ultima speranţă a fost puternic luminată în anul 1864, când s-a înfăptuit reforma agrară, care, cu toate limitele sale, a permis ţărănimii să ridice fruntea din pământ şi să îşi asume o respiraţie liberă de temeri anterioare. Aici fiind vorba de 400.000 de familii de ţărani care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol.

În acelaşi an, reforma învăţământului şi aceea a justiţiei au fost alte două descătuşări ale celor lipsiţi de ştiinţa de carte şi însetaţi de dreptate, care vedeau înlocuirea abuzului celor înstăriţi cu edificarea unor instituţii statale noi, întărite prin legi ale parlamentului ales cu o bază mai largă, în urma unui plebiscit, care a validat nu numai noua lege electorală, ci şi noua constituţie, ceea ce însemna îndepărtarea cu viteză a statului condus de domnitorul Alexandru Ioan Cuza de practicile învechite, anterioare, ale principatelor dezunite, devenite simple amintiri cu umbre cunoscute.