Așa am avut onoarea, bucuria și șansa de a îl cunoaște pe colonelul Rusu Valeriu, cel căruia îi datorez găsirea casei unde s-a născut bunicul meu, în comuna Lencăuți, din județul Soroca, chiar pe malul drept al Nistrului.

Ei bine, cu ceva timp în urmă, nu mai contează cine a răspândit vestea că aviatorul Dumitru Amariei ar fi trecut Styxul…

Mi-am adus atunci aminte că, în drum spre Chișinău, la un moment dat, pe șosea a apărut în raza noastră vizuală o rețea de fire cu înaltă tensiune și comandorul Amariei a tras brusc de volan, spre el.

– Ce faceți? am întrebat surprins.
– Nimic. A fost un gest reflex. Brațele au acționat ca și cum eram la manșa avionului, care trebuia trasă pentru a trece peste linia de înaltă tensiune…

Am râs amândoi cu poftă.

Ieri am fost sunat, la telefon, din Chișinău, de fratele meu de suflet Valeriu, care mi-a spus că tocmai vorbise cu Mitrică Dumitru Amariei, încă viceprimar în localitatea unde locuiește acum, în nordul țării.

Datorită lui Valeriu am format azi numărul de telefon la care a răspuns – viu și nevătămat – comandorul, acum în rezervă, Amariei, la frumoasa sa vârstă de 71 de ani.

Nu mai candidează la alegerile locale, dar, probabil, va fi consilier al primarului pe probleme sociale.

L-am ascultat cu drag. Nu i s-a schimbat vocea. Nici înțelepciunea. Dacă vremurile devin mai bune vom trece împreună Prutul, pentru a îl revedea pe fratele Valeriu.

Sângele apă nu se face, iar reîntregirea de facto a României, cu județele dintre Prut și Nistru s-a realizat deja, în inimile noastre.