Cum se întoarce roata dreptății inevitabile…

Cu ani în urmă, un ministru al apărării – controlat și dezinformat de cei care ascultă, filmează și fotografiază pe aceia aflați pe lista indezirabililor, din motive ce țin de micimea umană – se adresa sfidător, persiflant, arogant, umilitor, unui ofițer care tocmai se întorsese, dintr-un teatru de război, cu batalionul din subordine, în garnizoana de reședință, fiind cu subordonații pregătiți pentru ceremonialul de primire în țară.

Cel umilit, supus unei cercetări inițial tendențioase, a rezistat presiunilor psihologice, a tăcut în fața politicianului ce se credea viitor președinte al țării, a roșit în fața privirii deloc amicale a celui ce spera să fie ministru pe viață, așa cum a și încercat rușinos să rămână, după instituirea unui guvern al adversarilor politici.

Azi, ofițerul cândva umilit este comandant de divizie, iar politicianul se află departe de casă, la Bruxelles, de unde mai dă semne sporadice că ar mai fi de folos partidului său, deși liderii de azi ai acestei formațiuni politice îl consideră un dinozaur cândva util doar primului președinte postdecembrist.

Cum se întoarce roata dreptății inevitabile…