Apărarea colectivă a NATO a fost slăbită?

Summitul NATO de la Vilnius nu este un congres geopolitic
necesar dezirabilului triumf viitor, al unei țări candidate – cel mai probabil pe termen lung.

Va fi un moment
în care aliații vor confrunta harta Europei de Est
cu realitățile din teren, unde contraofensiva ucraineană a fost încetinită de “dinții” de beton instalați de invadatori,
alături de câmpuri de mine și tranșee dovedite eficiente – din perspectiva invadatorilor, care mențin controlul a 17% din teritoriul ex-sovietic ucrainean.

A vorbi
de alungarea forțelor ruse invadatoare ține de un ideal frumos, eliberator, dar trupele de ocupație nu dau semne că s-ar afla în fața unei înfrângeri majore.

Până Kievul
va deveni mai realist, americani lucizi, foști diplomați, au demarat – cu informarea Casei Albe – tatonări, pentru posibila reluare a negocierilor de pace, cu interlocutori ruși, inclusiv cu longevivul ministru de externe, Serghei Lavrov.

Rușii
ar fi de acord cu instituirea unei zone demilitarizate și cu o retragere simbolică a trupelor combatante, pe o anumită distanță, de la zona menționată.

Sprijinul militar
sporit pentru Kiev, din partea Statelor Unite și a aliaților săi, nu înseamnă că la un moment dat,
probabil până la finele acestui an,
nu va fi avansată formula unui cadru lărgit a negocierilor de pace, care nu ar displace Moscovei
și ar putea fi acceptat și de Kiev,
din perspectiva realității că în anul 2024,
Casa Albă va fi sub presiunea previzibilă a campaniei electorale prezidențiale.

Pledoaria
unor terți pentru “mai multă flexibilitate operațională pentru forțele ucrainene, de a viza sistemele de tragere rusești în interiorul Rusiei” este de înțeles, din perspectiva interesului național ucrainean,
dar din perspectivă transatlantică va genera prudență și rezerve exprimate public.

Pentru Kiev,
victoria Ucrainei este cea mai importantă prioritate strategică pentru Alianță. Un enunț amendabil.
Alianța Nord-Atlantică
este una defensivă, nu ofensivă,
urmărind echilibrul strategic și revenirea, în timp,
la ceea ce era cândva, dialogul diplomatic constant al NATO cu Rusia.

Credibilitatea politică a NATO
a fost reiterată de ajutorul complex, pe multiple planuri,
acordat Ucrainei, în lupta sa pentru supraviețuire statală,
dar măsurile de întărire a forței defensive a Alianței vizează,
în primul rând,
apărarea miliardului de cetățeni ai comunității transatlantice.

Rezervele unor state membre,
față de anumite așteptări ale Kievului nu pot fi ignorate.

Și din acest punct de vedere,
președintele Joe Biden a avut dreptate,
când a afirmat că Ucraina nu este acum pregătită pentru a intra în NATO.

Sigur că,
din perspectiva ultimelor cinci sute de zile de confruntări militare dure, pe Frontul de Est, a ritmului de livrări, către Ucraina,
a unor cantități deloc infime de armament, muniție, tehnică de luptă și alte materiale, se impune interogația:
apărarea colectivă a NATO a fost slăbită?

Dacă
aș fi purtătorul de cuvânt al aliaților aș răspunde cu onestitate:
s-au mărit spațiile libere,
din depozitele multor state membre ale OTAN.

Apariția în arena publică
a unora care vorbesc – mai degrabă mirați –
de conceptul ambițios al NATO,
pentru descurajarea agresiunii și apărarea zonei euro-atlantice înseamnă necunoașterea forței de ripostă a aliaților,
a cărei coloană vertebrală o constituie ieri, ca și azi,
acum ca și în viitor, forțele terestre, aeriene, navale, cibernetice și spațiale ale Statelor Unite ale Americii.

Cele trei noi planuri defensive regionale
nu sunt un moft venit de peste Ocean, de la Unchiul Sam.

Sunt trei zone vizate, în interiorul spațiului euro-atlantic.

Una condusă de la Norfolk / SUA,
care va coordona apărarea Americii de Nord, a Marelui Nord și Europei de Nord.

O altă zonă este supervizată de la Brunssum,
o localitate în provincia Limburg, din Țările de Jos, care are în responsabilitate defensiva Europei centrale, pornind din Estonia și ajungând în Munții Alpi.

Și mai există zona sudică a Europei,
de care răspunde comandamentul aliat de la Napoli
și care supervizează întărirea prezenței maritime a aliaților,
de la Marea Mediterană, până la Marea Neagră.

O luare în discuție a dimensiunii nucleare,
a strategiei de descurajare a NATO,
este invocată de cei care ignoră realitatea că
tocmai Kremlinul știe exact că SUA, Marea Britanie și Franța
au împreună o forță de ripostă, pe acest plan,
peste capacitatea rusească de lovire cu rachete intercontinentale.

Acesta fiind unul
dintre motivele pentru care
Federația Rusă nu își propune să atace NATO.

Am observat lipsa de realism,
a unor est-europeni, care dau ei sfaturi
cum ar trebui să se deruleze agenda aliaților
reuniți la Summit-ul din 11 și 12 iulie, de la Vilnius.

NATO nu este Uniunea Europeană.

Deciziile principale
sunt convenite înainte de reuniunea propriu-zisă.

China
are propria viziune privind relația sa cu Rusia,
dar asta nu înseamnă că a devenit automat inamicul NATO.

Participarea la Summit-ul de la Vilnius
a partenerilor NATO din Indo-Pacific –
Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Japonia –
este un gest de diplomație constructivă,
o bătaie pe umărul Beijingului,
în sensul că soluțiile pașnice
rămân preferabile
pentru diferențele de opinii strategice, manifestate în spațiul asiatic.

Indiferent
de momentul în care Suedia va deveni o țară membră a NATO,
are la nord și la est state membre ale Alianței Nord-Atlantice,
Norvegia și Finlanda, plus garanția SUA,
că până la intrarea în OTAN nu va rămâne singură,
în cazul unei surprize strategice.

Și este foarte bine
că i s-a prelungit mandatul secretarului general al NATO,
Jens Stoltenberg,
un geopolitician capabil de a armoniza supremația militară a SUA,
cu experiența profesioniștilor militari britanici,
cu orgoliile expediționare repetate ale Parisului,
cu prudența tradițională a Berlinului,
cu rolurile liber asumate,
la granița răsăriteană a Alianței Nord-Atlantice,
de România și Polonia.

NATO nu este în război în Ucraina,
dar vrea respectarea normelor dreptului internațional,
inclusiv a Cartei ONU.

Alianța și-a declarat
solidaritatea fermă cu Kievul,
dar asta nu înseamnă că tot ce se dorește în capitala Ucrainei
devine ordin de zi, la sediul NATO.

Nu.
Ucraina nu este un membru de facto al Alianței.

Dar NATO a înțeles
nelegiuirea Moscovei și sprijină lupta ucrainenilor pentru libertate.

După cum și Kremlinul a priceput,
dincolo de propaganda deșănțată, mincinoasă,
ruptă de realitatea câmpului de luptă,
că există o linie roșie, pe care nu o poate trece,
deoarece reacția OTAN
ar fi imediată, proporțională și trupele aliate
nu s-ar opri la frontierele restabilite manu militari
– de pildă cele ale țărilor baltice.

Cine cere ca liderii NATO
să se angajeze să încheie rapid războiul,
ajutând Ucraina să câștige exprimă un deziderat al Kievului,
dar finalizarea rapidă a confruntării armate,
de pe Frontul de Est,
nu poate ocoli negocierile de pace.

Fără ajutorul complex,
decisiv, al aliaților,
statul ucrainean ar fi fost acum parte de Federației Ruse.

Iată de ce
aliații au dreptul
să reformuleze chestiunea negocierilor de pace,
în sensul convenirii unui cadru multinațional,
la care să fie prezenți diplomații
Ucrainei, SUA, NATO, UE, Rusiei și Chinei.

Altfel, dialogul diplomatic va începe la calendele grecești.

Fără reformularea
enunțului conform căruia Kievul
va decide când încep negocierile de pace vom asista, în continuare,
la un război de uzură,
la alte numeroase victime, civile și mai ales militare,
la declarații incendiare și catastrofe umanitare.

NATO înseamnă descurajarea agresiunii
și o apărare consolidată.

Dar noua forță
de răspuns a aliaților
– compusă din 300.000 de militari,
foarte bine instruiți, sprijiniți pe plan aerian și naval –
va ajunge, de pildă, la granița de est a NATO, după 30 de zile.

Iată de ce

ochii politicienilor actuali trebuie să se întoarcă la Armata Țării.

Deoarece, principial,
aceasta va trebui să facă față, inițial, în mod profesionist,
unei surprinderi strategice.

Faptul că
un oficial român propunea interlocutorului său de la Berlin,
ca să vină și trupe germane pe teritoriul României,
arată mai degrabă un gest de captatio benevolentiae,
dar nicidecum de cunoaștere
a dinamicii militare din comunitatea transatlantică.

Summit-ul NATO,
din 11 și 12 iulie, de la Vilnius,
este reuniunea celor care vor
păstrarea echilibrului strategic și consolidarea defensivei spațiului euro-atlantic.

Abia după încheierea războiului,
Ucraina poate beneficia de invitația de a intra în NATO.

Asta se poate întâmpla după mulți ani…