Mărturii publice despre cariera generalului Eugen Bădălan

În opinia mea, în istoria postdecembristă a organismului militar românesc, comunicarea publică a constituit, o provocare constantă pe agenda șefilor organismului militar autohton.
După trecerea lor în rezervă, cu puține excepții, majoritatea conaționalilor care au condus Armata Române au optat pentru
„Silenzio stampa”. Asta deși ar putea face dezvăluiri publice care ar limpezi interesul național actual.
Compatriotul care a decis să depășească această prejudecată este Eugen Bădălan, un profesionist militar incomod – atât pentru unii dintre mai marii săi, cât și pentru câțiva dintre foștii subordonați, evident ignoranți ai unei cariere militare în care protagonistul a urcat fiind succesiv ales și deci numit pe funcții de o responsabilitate tot mai mare, de care nu a fugit niciodată. Și le-a asumat cu temeritate.
Din această perspectivă a optat acum -cu puțin timp înainte de a împlini frumoasa vârstă de 75 de ani – pentru o nouă opțiune imprevizibilă. Aceea de a ieși în arena publică cu un tom supervizat și trudit de experimentata jurnalistă de televiziune Dona Tudor.

Deci avem de a face nu cu un volum de memorii, ci cu o carte în care sunt adunate confesiuni ale unora din cei care au conlucrat, cu plăcere, cu generalul Bădălan, conaționalul care nu a fugit de mandatele, pe linie de comandă, care i-au fost încredințate și nu a dat înapoi în fața trecătoarelor vitregii ale începuturilor democrației postdecembriste.
O asemenea carte – cu un tiraj ce nu este pe măsura interesului generat în rândurile cititorilor avizați, din mediul militar -. a fost lansată la Sala Bizantină a Cercului Militar Național, în prezența a numeroși militari aflați acum în rezervă, în retragere, unii încă în activitate.
După părerea mea, atmosfera de regăsire a camaraderiei din anii când interacționau în interesul Armatei Române a fost nota dominantă a evenimentului menționat.

A surprins plăcut gimnastica oratorică a moderatorului inconfundabil Octavian Ursulescu, modestia bine temperată a autoarei cărții Dona Tudor, incisivitatea istoricului și publicistului Florian Bichir, căldura alocuțiunii colonelului dr. Vasile Simileanu, directorul Editurii Top Form – care a editat cartea, dar și fragmentele din carte alese și citite de actrița Doina Ghițescu.
Cu finețea diplomatică ce îl caracterizează a avut o intervenție pertinentă, inedită, ex-ministrul apărării Ioan Mircea Pașcu, probabil cel mai eficient demnitar civil pe care l-a avut Armata Română, în ultimele decenii.
Ce interes am să scriu aceste rânduri? În anii inițial tulburi, ai perioadei postdecembriste, generalul Eugen Bădălan a apărat, cu obstinație, instituția presei militare – cea condusă astăzi de exigentul colonel dr. Florin Șperlea. Era o perioadă când neica nimeni, adus de valul politichiei în armată, confunda săptămânalul „Observatorul militar“ cu o variantă aiuritoare a unei ediții revizuite și adăugite a publicației rezervată dezlegătorilor de rebus sau sudoku – probe indubitabile ale unei viziuni empirice, ca să nu scriu altfel, privind rolul necesar, real convingător, de comunicator public credibil, al presei militare, in integrum.
Mi-a plăcut insistența cu care atât fostul ministru Pașcu, dar și virulentul publicist Bichir au recomandat generalului Bădălan să revină cu un nou volum, în care dominante să fie dezvăluirile privind contextul mutațiilor postdecembriste, din interiorul Armatei Române.
Apropo! Pe unii decidenți ai momentului îi enerva încăpățânarea cu care jurnaliștii militari reaminteau în scris, la radio și televiziune, că armata a fost , este și va fi a țării, deci a României, cu o misiune și un jurământ ce nu pot fi schimbate peste noapte, cum se iluzionau unii actori din arealul politichiei autohtone.
În cele peste 300 de pagini ale cărții dedicate evocării unor clipe aparte, din viața generalului Bădălan, predominantă este oralitatea contributorilor, bucuria cu care punctează momente profesionale irepetabile din carierele lor.
Tomul trudit de Dona Tudor este practic un cec în alb pentru necesara următoare apariție editorială, în care Eugen Bădălan să reamintească celor interesați de subiect, orele astrale ale organismului militar românesc din ultimii 37 de ani, timp în care mulți au vorbit în numele armatei și puțini au făcut ceva meritoriu pentru aceasta.
Cartea lui Dona Tudor este una de excepție, iar temeritatea lui Eugen Bădălan, de a spulbera prejudecata menționatei „Silenzio stampa” confirmă capacitatea unui profesionist militar de a își asuma o perioadă privită diferit de terți camarazi, aflați atunci la eșaloane inferioare, cu prejudecăți în bună măsură infirmate ulterior de viață.
Un jurnalist, precum Ion Cristoiu, ironiza, la un moment dat, pe câțiva înstelați, întrebându-se retoric ce războaie au dus aceștia în carierele lor profesioanale.
L-au dus pe cel mai dur! Pe acela purtat cu temerile, prejudecățile și lașitățile unor semeni din jurul lor. Au rezistat în epocă doar cei care și-au asumat luminile și umbrele lor – așa cum au fost.