LA A3 / CNN cu jurnalista Mihaela Bîrzilă

✍️

Mulțumesc frumos doamnei
Mihaela Bîrzilă,
pentru invitația la emisiunea sa,
din 22.07.2023, ora 17.00,
în cadrul căreia a reflectat, cu echilibru profesional,
popasul premierului maghiar, în inima României.

În același context
am exprimat opinia că premierul de la București
merită felicitat, pentru prânzul de lucru cu omologul
de la Budapesta,
dar,
ca bărbat de stat trebuia să meargă
cu acesta acolo unde cetățeni ai României,
care știu să vorbească și limba lui Sándor Petőfi,
au ascultat un discurs mai degrabă ironic,
decât amical,
al autoinvitatului Viktor Mihály Orbán,
care confundă funcția sa de șef de guvern,
la est de România, cu postul imaginar de
mare aristocrat al regatului Ungariei,
cu domeniul feudal la Tușnad.

În traducere liberă,
Orbán a dansat ceardaș unguresc,
pe pământ românesc,
la umbra prea lungă a lui Putin,
dictatorul de la Kremlin. Aferim!

LA B1TV, cu jurnalistul Răzvan Munteanu

NEWSWEEK ROMÂNIA / Victoriile de la Beijing ale lui Henry Kissinger

Toate lucrurile sunt dificile înainte să fie uşoare – zice un proverb chinezesc. Așa și venerabilul Henry Kissinger a aterizat la Beijing, pentru ca realismul geopolitic să fie restabilit între SUA și China.

Scriu aceste rânduri din perspectiva unui european care a poposit în capitala chineză, a parcurs drumul până la Marele Zid Chinezesc, „zidul lung de 10.000 Li”, cu o lungime de 21.196 km și o înălțime de 5 m, a văzut contrastul izbitor, dintre cum arată satele uitate în praful asiatic și marile orașe, acolo unde mai toți tinerii vorbesc fluent limba engleză, iar unii seniori mai țin pe tarabe, la vânzare, în piețe, pentru turiștii amatori de pete de culoare, insigne de epocă, pe care surâde chipul lui Mao Zedong.

Pildă de înțelepciune diplomatică

Cum societatea chineză este una eminamente previzibilă, vizita veteranului diplomat american Henry Kissinger a fost așteptată și pregătită cu minuțiozitate.

Din experiență proprie știu că atunci când sunt inițiative private, pe plan diplomatic, dacă acestea reușesc sunt imediat asumate de cei aflați la putere, dacă eșuează, apare automat scuza că nu este niciun amestec, de la nivel înalt, într-un demers individual, al cuiva cu experiență, dar care nu a ținut cont de atenționările înalților administratori ai unei națiuni.

Așa trebuie privită și atenționarea Washington-ului, care a spus că este la curent cu călătoria lui Kissinger în China, de săptămâna aceasta, dar a remarcat că fostul diplomat nu acționează în numele guvernului SUA.

CCTV a precizat că „La 20 iulie, președintele Xi Jinping s-a întâlnit cu fostul secretar de stat american Henry Kissinger, la Casa de oaspeți de stat Diaoyutai”.

Era astfel salutat rolul central al omului de stat, în vârstă de 100 de ani, în deschiderea relațiilor dintre China și Statele Unite, în anii 1970.

De facto, Henry Kissinger a obținut trei victorii personale la Beijing – convorbirile succesive cu președintele chinez,
cu șeful diplomației Republicii Populare Chineze
și cu ministrul Apărării.

Dialog cu Xi Jinping

Xi Jinping știa că la revenirea venerabilului ex-diplomat american la Washington D.C., sub o formă sau alta, direct sau în scris, îl va informa pe Joe Biden, asupra receptivității actualei conduceri a Republicii Populare Chineze de a detensiona, pe bază de dialog contructiv, relația bilaterală inevitabilă, cu superputerea economică și militară a lumii – Statele Unite ale Americii.

Pornind de la deloc inspirata sintagmă a președintelui american în funcție, de a îl eticheta public, pe omologul chinez drept un dictator, Xi Jinping ar fi putut să nu includă, pe agenda sa, un dialog cu fostul secretar de stat al SUA și consilier pentru securitate națională, în administrațiile președinților Richard Nixon și Gerald Ford, care a jucat un rol diplomatic cheie, în normalizarea legăturilor dintre Beijing și Washington.

Numai că, dincolo de fumigenele geopolitice utilizate de unii, pentru a induce o stare de îngrijorare, celor atenți la dinamicile actuale și cele posibile în viitor, pe continentul asiatic, în mod obiectiv, China condusă de comuniști are nevoie de pace, chiar dacă pe aceasta o consideră terți ca fiind cu un potențial agresiv.

Fără un mandat oficial, dar cu convingeri realiste, probabil că Henry Kissinger a obținut de la Xi Jinping unele răspunsuri, la subiecte de interes comun, pe agenda relației bilaterale americano-chineze.

Rămâne de văzut dacă mai tânărul – ca vârstă – Joe Biden va fi atent la ceea ce Kissinger îi va semnala că Beijingul dorește, pentru ca relațiile dintre SUA și statalitatea comunistă chineză la ajungă la un nivel amiabil.

Cert este că întâlnirea lui Kissinger cu Xi Jinping confirmă cât de mult este apreciat venerabilul diplomat, de conducerea Chinei.

Dezirabila cooperare

Wang Yi, diplomatul și politicianul chinez care activează ca director al Biroului Comisiei pentru Afaceri Externe al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez din ianuarie 2023 – fiind diplomatul cu cel mai înalt rang care reprezintă Republica Populară Chineză, în țară și peste hotare – a fost cel care l-a primit miercuri, pe Henry Kissinger, semn că vizita acestuia era evaluată ca o punte posibilă, spre relații mai bune, cu SUA.

Sigur că Wang Yi a ținut să îi precizeze ineditului oaspete american că este „imposibil să stăpânești sau să încercuiești” China, cu referire indirectă la relația specială a Statelor Unite ale Americii cu Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă.

Ipoteza înaltului diplomat chinez, că SUA încearcă să transforme China… este una care omite o realitate vizibilă cu ochii, pentru cine poposește acolo, în a doua cea mai populată țară din lume, cu peste 1,4 miliarde de pământeni.

Simplul fapt că această țară se întinde pe echivalentul a cinci fusuri orare și se învecinează cu paisprezece țări pe uscat, având cu Rusia cea mai mare frontieră comună confirmă mozaicul locuitorilor, dintre care 91,1% sunt chinezi, restul minorități naționale.

Adevărata transformare a Chinei de azi o determină tacit, treptat, dar vizibil, tinerii de azi.

Indiscutabil este faptul că deținătorii puterii, componenți ai echipei lui Xi Jinping, beneficiază de avantajul sprijinirii pe structura partidului comunist și mai ales pe Armata Populară de Eliberare a Chinei, cu 2.035.000 de militari activi și peste 510.000 de rezerviști.

Dar, așa cum a dovedit-o războiul de pe Frontul de Est, dintre apărătorii Ucrainei și invadatorii ruși, una este să declari anumite efective pe hârtie și alta este să probezi eficiența lor, pe câmpul de luptă.

„Dezvoltarea Chinei are un impuls endogen puternic și o logică istorică inevitabilă” afirma Wang Yi, în fața lui Henry Kissinger, numai că de când am poposit la Beijing am înțeles că politica chineză este…pe o mie de ani, iar perioada de evoluție, oficial numită comunistă, constituie – comparativ – doar un grăunte de nisip, din deșertul Gobi, cel cu 1.295.000 de kilometri pătrați, al doilea din lume după deșertul Sahara.

„Politica Chinei față de Statele Unite menține un grad ridicat de continuitate și urmează liniile directoare fundamentale propuse de președintele Xi Jinping, care sunt respectul reciproc, coexistența pașnică și cooperarea câștig-câștig”, a adăugat Wang.

Respectul reciproc?

Poate fi reinstituit, precum s-a încercat pe timpul vizitei anterioare a lui Antony Blinken, care a purtat o convorbire de 35 de minute, cu Xi Jinping.

Coexistența pașnică?

Ar impune o diminuare rapidă a oratoriei reciproc ostile, în dosarul viitorului geopolitic al Taiwanului.

Cooperarea win-win?

Ține de voința ambelor părți, de a urmări beneficiul real – eliminând prejudecățile ideologice.

Wang Yi i-a spus lui Kissinger, ceea ce Xi Jinping vrea de la Joe Biden:
“modalitatea potrivită pentru ca China și Statele Unite, două țări mari, să se înțeleagă una cu cealaltă”.

Este la fel de adevărat că laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Kissinger, s-a îmbogățit oferind consiliere companiilor americane în privința Chinei – și a avertizat împotriva unei întorsături de… șoim, în politica SUA, față de autoritățile chineze, fie acestea și comuniste.

Izolarea Beijingului, pe plan economic, s-a dovedit la fel de iluzorie ca și dorința eliminării influenței SUA în Asia, Taiwan-ul fiind vârful iceberg-ului geopolitic, care invită la cooperare, nu la confruntare – politică, economică, în final militară.

În esență, Wang Yi avea dreptate când afirma că „politica SUA față de China are nevoie de înțelepciune diplomatică, în stilul lui Kissinger, și curaj politic, în stilul lui Nixon”.

O înțelepciune care ar fi dezirabilă și pe Dâmbovița și un curaj care lipsește în palatele puterii mioritice.

Realitatea interdependenței

Într-adevăr neașteptată a fost întâlnirea lui Kissinger, cea de marți, cu ministrul Apărării, Li Shangfu.

Li Shangfu este un inginer aerospațial chinez, general al Armatei Populare de Eliberare, consilier de stat al Republicii Populare Chineze și ministru al apărării naționale din martie 2023. De asemenea, este membru al Comisiei militare centrale.

El a fost sancționat de SUA, în urma achiziționării de avioane și echipamente de luptă din Rusia.

Generalul Li Shangfu i-a spus lui Kissinger, că lumea și-a pus speranțe în China și SUA, ca „să-și asume responsabilitățile… și să mențină împreună prosperitatea și stabilitatea mondială”.

O bipolaritate momentan neluată în calcul, la Casa Albă.

„Calea dezvoltării pașnice pe care o urmărește China este o binecuvântare pentru lume, nu un dezastru pentru lume. SUA ar trebui să aibă o judecată strategică corectă”, a mai afirmat Li.

Un enunț amendabil și prin simplul fapt că rolul de mediator al Chinei, în conflictul militar ruso-ucrainean s-a dovedit a fi un simplu balon de săpun.

Li Shangfu a mai regretat faptul că „unii oameni” din SUA „determină ca relațiile chino-americane să plutească la un punct scăzut”.

Și reciproca este valabilă, de vreme ce partea chineză a refuzat să redeschidă căile de comunicații militare la nivel înalt, cu americanii, care au fost suspendate în luna august anul trecut, în urma călătoriei în Taiwan, a președintelui Camerei Reprezentanților SUA de atunci, Nancy Pelosi.

„Realitatea interdependenței dintre cele două țări a fost ignorată, istoria cooperării câștig-câștig a fost distorsionată, iar atmosfera de comunicare amicală a fost distrusă”, a atenționat ministrul chinez al apărării.

Când vrei să depășești o neînțelegere, îți asumi jumătatea ta de pas, înainte, spre rivalul aflat în așteptare.

Pentru ca relațiile dintre China și SUA să progreseze, Li a reamintit dorința președintelui chinez Xi Jinping, care a propus „trei principii: respect reciproc, coexistență pașnică și cooperare câștig-câștig”.

Dar respectul începe cu pilde reciproce – momentan americanii având avantajul vizitelor la Beijing ale lui Antony Blinken – care s-a întâlnit cu președintele Xi Jinping -, John Kerry – care a purtat un dialog cu premierul chinez Li Qiang – și Henry Kissinger – primit de trei oficiali cheie de la Beijing.

A uitat să precizeze generalul Li Shangfu, dacă „modul corect ca China și SUA să se înțeleagă între ele, în noua eră” implică și respectarea dreptului internațional.

Dar este bine că atât Kissinger, cât și Li au pledat pentru consolidarea relațiilor dintre armata chineză și cea americană, prima copiind tacit multe de la secunda, începând de la uniformele de campanie, până la ținta de a avea mai multe portavioane.

„Istoria și practica au demonstrat continuu că nici Statele Unite, nici China nu își pot permite să-l trateze pe celălalt ca pe un adversar”, i-a spus Kissinger lui Li.

Partea optimistă a întrevederii dintre generalul comunist chinez și celebrul diplomat american?

Li Shangfu a exprimat speranța că „partea SUA va lucra cu China, pentru a pune în aplicare consensul”,
acela la care au ajuns Xi și omologul său american Joe Biden în Indonezia, în noiembrie anul trecut, în timpul unui summit bilateral, în marja întâlnirii G20.

Nu știm dacă vizita surprinzătoare de acum a lui Kissinger, în capitala chineză, va avea – fie și parțial -, efectele vizitei sale secrete la Beijing, din 1971, când a facilitat lui Richard Nixon, pe atunci președintele SUA, ca să normalizeze relațiile cu China.

În esență, Kissinger a avut dreptate, când trăgea un semnal diplomatic de alarmă:

“Statele Unite și China ar trebui să elimine neînțelegerile, să coexiste pașnic și să evite confruntarea. Istoria și practica au dovedit continuu că nici Statele Unite, nici China nu își pot permite să-l trateze pe celălalt ca pe un adversar”.

În afară de Antony Blinken, Kissinger este singura persoană americană pe care a întâlnit-o Xi Jinping în ultimele săptămâni – o măsură a respectului pe care diplomatul veteran de 100 de ani, încă îl mai are în China.

Secretarul Trezoreriei, Janet Yellen, și trimisul special al SUA pentru climă, John Kerry, care au făcut, de asemenea, vizite la Beijing, nu au fost primiți de președintele Chinei.

Vizita lui Kissinger la Beijing rămâne o pildă de înțelepciune diplomatică, în contextul în care, în anul 2024, unul electoral în SUA, în mod obiectiv, la Washington D.C. și la Beijing nu sunt dezirabile tensionări artificiale ale relațiilor complexe bilaterale.

ARTICOLUL A FOST INIȚIAL PUBLICAT AICI.

Dreptul la zâmbet

EVENIMENTUL ZILEI / Ce se întâmplă cu armata rusă?

În aceste rânduri – nimic despre NATO, nimic despre eforturile armatei ucrainene, de recuperare a teritoriului ocupat de trupele agresoare ruse, nimic despre diplomația pusă în expectativă, în multe metropole din comunitatea transatlantică.

Doar câte ceva, despre anumite stări de spirit și de fapte, din Forțele Armate ale Rusiei.

Astfel, într-un interviu pentru The Sunday Times, secretarul britanic al Apărării, Ben Wallace, a declarat că el crede că Rusia va rămâne o amenințare în următorii ani, deoarece dictatorul rus Vladimir Putin are încă resurse militare:

„Dacă Putin pierde în Ucraina, va fi rănit profund… El încă mai are o forță aeriană și încă are o flotă — și vedem marina lui făcând manevre destul de agresive. Putin nu a terminat încă cu noi. Există o capacitate pentru el, în următorii trei sau patru ani, de a se năpusti”…probabil – deduc eu – spre Europa centrală, posibil spre Marele Nord, nicidecum spre Asia și cu atât mai puțin peste Ocean, de pildă în Alaska.

Ben Wallace a mai afirmat că amenințarea cu utilizarea de către Putin a armelor nucleare este „încă acolo în doctrina lor”, aici fiind vorba despre utilizarea armelor nucleare tactice.

Interviul secretarului britanic al Apărării, apare la puțin timp după ce un general român, acum în retragere, probabil cel mai cerebral și respectat dintre seniorii militari autohtoni îmi semnala că după cum (nu) merg lucrurile pe Frontul de Est, mai degrabă tinerii militari ruși, posibil și adversarii lor ucraineni s-au cam săturat să moară…degeaba.

În acest context, recursul Moscovei la arma nucleară tactică nu va mai fi doar o sperietoare pentru opinia publică internațională, ci unul posibil, menit a menține actuala linie a frontului, inclusiv rămânerea peninsulei Crimeea în cadrul Federației Ruse.

O decizie care va genera răspunsul similar al Kievului, chiar dacă acum, oficial, arma nucleară tactică nu este în dotarea apărătorilor ucraineni.

Doar la Hiroshima și Nagasaki – lovite de două bombe atomice produse de Statele Unite ale Americii, la 6 și 9 august 1945 – se trăiește și azi, nu-i așa?… Hiroshima are azi 1,5 milioane de locuitori, iar Nagasaki sub jumătate de milion de niponi.

Revenind pe Frontul de Est, trupele invadatoare ruse au continuat să folosească sisteme de rachete cu lansare multiplă, rachete dirijate, drone iraniene, rachete de croazieră Kh-22 generând astfel concluzia că rachete și lovituri aeriene rusești pot viza, în continuare, toată Ucraina.

Forțele militare ruse dislocate în sudul și estul Ucrainei mențin presiunea pe aliniamentele ucrainene de la Kupiansk, Lyman, Bakhmut, Avdiivka și Marinka. Trupele ruse din regiunile Zaporizhzhia și Herson acționează pentru a împiedica avansarea forțelor ucrainene.

La nivelul trupelor de infanterie, rușii au pierderi între 500 până la 1000 de militari pe zi, iar ucrainenii, deși evită acest subiect, au și ei numeroși combatanți căzuți la datorie.

Chiar dacă în presa transatlantică s-au difuzat informații contradictorii despre soarta luptătorilor din Compania Militară Privată Wagner, lucrurile sunt mai simple decât par.

Unii combatanți au renunțat la uniforme și au plecat acasă. Alții, 2% din efectivul total, au semnat contracte cu armata rusă. Majoritatea sunt în așteptare, în taberele inițiale, de pe teritoriul ocupat în estul Ucrainei. Un batalion – oficial de instructori pentru militari din Belarus – a ajuns într-o tabără aflată lângă o șosea ce leagă Minsk-ul de granița sudică a statului belarus, cu Ucraina. Și Wagner, cu Prigojin în frunte, rămâne o prezență extinsă pe continentul african.

În spațiul NATO a atras atenția faptul că generalul Ivan Popov, comandantul Armatei 58 a Rusiei în Ucraina, a fost demis din funcția sa, la începutul acestei săptămâni, după ce a criticat lipsa sprijinului artileriei ruse, precum și numărul mare de morți în rândul soldaților ruși.

Popov a fost destituit de generalul Valery Gerasimov, șeful armatei ruse, pentru că a cerut și rotirea batalioanelor obosite de misiuni prelungite pe front, solicitările sale fiind etichetate ca promotoare a unui alarmism defetist.

Îndepărtarea generalului Ivan Popov a devenit cunoscută după ce mesajul său vocal explicativ a fost distribuit, pe canalul Telegram, al parlamentarului rus Andrei Gurulyov — care a fost cândva șeful Armatei a 58-a, cea care acum luptă împotriva contraofensivei ucrainene, în regiunea Zaporizhzhia, fiind apreciată ca una dintre cele mai puternice mari unități din armata rusă.

Destituirea lui Popov a survenit în aceeași săptămână, în care rachete ucrainene trase asupra unui hotel din orașul Berdyansk, din sudul Ucrainei au ucis mulți militari ruși, inclusiv pe generalul-locotenent Oleg Tsokov, din Armata 58 .

Desigur, à la guerre comme à la guerre. Pentru cei destituiți, aflați sub anchetă sau uciși pe front se găsesc rapid înlocuitori – mai tineri, mai temerari, dar mai puțin controlabili, de vârful ierarhiei militare.

Vor generalii ruși să pună capăt războiului?
Mai degrabă vor să îl continue, dar cu ascultarea solicitărilor lor concrete, de către Statul Major al Forțelor Armate Ruse.

Va fi o implozie în armata rusă?
Având în vedere modalitățile concrete în care se menține disciplina în rândurile militarilor trimiși pe front, de Kremlin, acum este greu de crezut că pe termen mediu se va întâmpla așa ceva.

Federația Rusă are încă suficientă… carne de tun și numeroși ofițeri promovabili pe posturi de comandă prevăzute cu epoleți de general – strălucitori, tentanți, pecetluitori ai unei cariere altfel visate, mai puțin cu o etapă, cel mai probabil finală, în războiul care pare că nu se va mai sfârși în anii care vin.

Dar chiar dacă susținătorii lui Putin au încă iluzia că acela „care vorbește despre probleme în armată este inamic”, puținele informații scăpate, cu bună știință, pe fluxul de date asigurat de Telegram confirmă derularea, acum, a unei „vânătoare de vrăjitoare în armata rusă”.

De unde nu se știa mai nimic despre soarta generalului Serghei Surovikin, s-a aflat apoi că …se odihnește – vorba vine – iar acum pare a fi reținut cu alți peste zece camarazi cu grade mari.

Chiar dacă Surovikin, oficial mai este comandantul Forțelor Aerospațiale a Rusiei, în afara dispariției sale confirmate, de la locul său de muncă, nimic nou nu a mai apărut despre el, în arena publică rusă. Asta după ce anterior s-a semnalat că Surovikin a fost arestat în seara zilei de 27 iunie și este reținut în centrul de arest preventiv Lefortovo, împreună cu adjunctul său, general-colonelul Andriy Yudin.

Putin rămâne stăpân pe situație?
Da. Și acționează în continuare cu reflexele tipice unuia care a fost 16 ani ofițer KGB.

De ce să îi înlocuiască pe ministrul Apărării, Serghei Șoigu și pe generalul Valery Gerasimov, doar amândoi îi asigură, de 12 ani, liniștea la Kremlin?

Ipoteticii lui înlocuitori l-ar putea îndepărta de la Kremlin, într-o noapte.

Șoigu știe că într-o situație de criză el va fi – fie și pe o perioadă scurtă, de interimat – succesorul lui Putin, iar Gerasimov, are sprijinul evident al Direcției Principale a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse, încă cunoscută sub abrevierea anterioară GRU = agenția de informații militare a Statului Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse, care subordonează serviciul de informații militare și are propriile unități de forțe speciale, capabile să acționeze și pe teritoriul unor terțe state.

Să nu uităm că atunci când rebelul Prigojin, a apărut la comandamentul regional de la Rostov, a fost primit de generalul-colonel Yunus-Bek, ministru adjunct al Apărării și de generalul-locotenent Vladimir Alekseyev, numărul 2 în sistemul informațiilor militare ruse.

În traducere liberă, Șoigu și Gerasimov și-au trimis emisarii, pentru discuții cu șeful rebelilor.

A urmat marșul unei coloane a mercenarilor spre Moscova, deloc împiedicat de vreo unitate militară rusă.

O stare de fapt deloc negabilă, cu două explicații posibile:

1. prima, probabilă – se aflau în expectativă comandanții diferitelor structuri militare situate pe traseul mercenarilor.
2. a doua, mai credibilă – au primit ordin să nu reacționeze, deoarece se știa faptul că anumite negocieri sunt în curs de derulare.

Chiar dacă sunt conștienți de antipatia unora la adresa lor, Șoigu și Gerasimov au avantajul deținerii informațiilor clasificate, sensibile, înaintea presupușilor, dar și știuților lor opozanți, la care se adaugă dreptul lor legal de a decide destituiri, anchetări sau alte măsuri menite, în viziunea lor, să mențină soliditatea ierarhiei militare ruse.

În evaluarea actualei capacități de luptă a armatei ruse, unii iau dorințele lor, drept realitățile momentului.
Astfel, comandantul Centrului de Informații al Forțelor de Apărare Estoniene, colonelul Margo Grosberg a declarat că în curând Forțele Armate ucrainene pot obține un succes major pe front.

Deocamdată viața bate filmul propriilor extrapolări, trupele ruse din Lugansk, Donețk, Zaporojie și Herson fiind evident afectate de bombardarea unor importante noduri de transport, a unor puncte logistice și centre de comandă și control, din eșalonul doi, dar – nota bene – mențin defensiva, în tranșeele alternate cu câmpuri de mine și dinții…de beton, contra tancurilor ucrainene.

Uzura, pe Frontul de Est este reciprocă.
Iar supoziția că moralul apărătorilor ucraineni este mai mare decât acela al invadatorilor ruși este logică, dar, în linia întâi, luptele sunt duse …fără milă, de ambele tabere combatante.

Rușii utilizează avioane de luptă, pentru misiuni de bombardament.
Ucrainenii nu vor primi avioane de tipul F-16, cu piloți ucraineni, mai devreme de ianuarie 2024.

Serghei Lavrov amenința că sosirea aeronavelor menționate va fi considerată manifestarea unui pericol ce necesită defensiva nucleară.
Dacă se va ajunge acolo, replica Kievului va fi similară, tot nucleară.

Militarii ruși au rachete de croazieră, ucrainenii nu.
Nu acum.

În interviul său acordat ziarului Washington Post,
șeful Apărării Ucrainei generalul Valerii Zaluzhnyi, semnala trei lucruri notabile:

I. Trupele ruse trag „de trei ori mai mult într-o zi”, asupra defensivei ucrainene, indiciu al unei cantități de muniție superioare celei a armatei Kievului.

II. „Pentru a-mi salva poporul, de ce trebuie să cer cuiva permisiunea ce să fac pe teritoriul inamic?” a mai declarat
Zaluzhnyi, publicației americane. Și într-adevăr, dacă armata ucraineană va folosi arme proprii pe teritoriul Federației Ruse aliații nu vor avea nicio obiecție.

„Din anumite motive, trebuie să cred că nu am voie să fac nimic acolo. De ce? Pentru că Putin va… folosi arme nucleare? Copiilor care mor nu le pasă. Aceasta este problema noastră și depinde de noi să decidem cum să omorâm acest inamic. Este posibil și necesar să ucizi pe teritoriul său într-un război. Dacă partenerilor noștri le este frică să-și folosească armele, vom ucide cu ale noastre. Dar doar atât cât este necesar.”

III. „Nu-mi pasă ce crede Putin, voi lua înapoi Crimeea” a declarat generalul nr.1 din armata Ucrainei. Dar Zalujnyi încă respectă doctrina inamicului. A citit tot ceea ce a scris adversarul său, generalul Valery Gerasimov, considerând optica acestuia ca fiind foarte interesantă.

„Este un inamic – un inamic foarte inteligent. Inteligent și, prin urmare, viclean. El este încă puternic. Așa că trebuie să-l respecți ca atare și să cauți modalități de a-l învinge. Pentru că asta este singura modalitate de a câștiga.”

Cu o superioritate numerică știută, cu un surplus de muniție la dispoziție, cu determinarea de a nu ceda Crimeea, armata Federației Ruse a mai primit în rândurile sale 185.000 de tineri angajați pe bază de contract. Iar în octombrie vor fi mărite soldelor militarilor, cu 10,5%. Mărite, nu tăiate.

Armata Ucrainei luptă pentru restabilirea integrității teritoriale depline a Ucrainei.
Dar forța de invazie rusă are ordin să mențină ce a cucerit și controlează acum, 17% din teritoriul fostei republici sovietice ucrainene.

În absența unei inițiative diplomatice majore venită de peste Ocean, până la finele acestui an numărul morților, răniților și dispăruților, în luptele greu de descris în puține cuvinte, va aduce doliul în multe familii de europeni – unii de limbă rusă, alții de limbă ucraineană, nu puțini din micile republici ale Federației Ruse – cu tineri decimați de nostalgiile imperiale ale Kremlinului.

Doar Niccolo Machiaveli își atenționa semenii:
„Prima metodă de estimare a inteligenței unui conducător este să se uite la bărbații pe care îi are în jurul său”…

ARTICOLUL ORIGINAL ESTE AICI.

Dreptul la zâmbet