Summit-ul B9

NATO

Marți, 6 iunie 2023,
secretarul general al NATO, domnul Jens Stoltenberg, va călători în Slovacia
pentru a participa la Summit-ul B9,
găzduit de președintele Slovaciei,
dna Zuzana Čaputová,
de președintele României,
Klaus Werner Iohannis,
și de Președintele Poloniei, Andrzej Duda.

Secretarul general
va purta discuții bilaterale
separat cu președintele Slovaciei, dna Zuzana Čaputová,
și cu prim-ministrul Slovaciei, dl Ľudovít Ódor.
În urma reuniunii Summit-ului,
secretarul general va susține
o conferință de presă comună,
cu premierul Ódor.
___________________
NOTA BENE:
Este
al doilea eveniment internațional,
la care
Zuzana Čaputová are un profil public ridicat.

Čaputová
a câștigat alegerile prezidențiale din 30 martie 2019 cu peste 58% din voturi, devenind astfel prima femeie președinte din istoria Slovaciei. Învestirea ei în funcție a avut loc în data de 15 iunie 2019.

Nu este exclus
ca să fie pe lista scurtă,
a propozabililor pentru funcția de secretar general al NATO.

?? Președintele Recep Tayyip Erdoğan a pășit în al treilea deceniu de conducere a Turciei

Nu există o singură Europă

Chiar în ultima zi a primăverii anului în curs, președintele singurului stat european cu democrație apărată și de arme nucleare, a avut o alocuțiune la la forumul Globsec de la Bratislava, din Slovacia, unde a recunoscut erorile de evaluare, a conducerilor țărilor din vestul și centrul Europei, atunci când națiunile Europei de Est au tras semnale de alarmă privind intențiile Moscovei, de a reintegra teritoriul ex-sovietic, în granițele Federației Ruse.

Dacă ar fi asistat
la o asemenea remarcă, a președintelui Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron,
atunci, probabil, celebrul
Charles Maurice, prince de Talleyrand-Périgord
ar fi repetat convingerea sa:

„Nu vorbi de rău pe vrăjmașii tăi, nu vorbi despre ei; dar vorbește bine despre prietenii tăi.”

Politica pumnului în gură

Măcar acum
– la peste 15 luni, de la declanșarea operațiunii militare speciale în Ucraina, stat ex-sovietic, care a fraternizat ani buni cu Rusia, după decesul Uniunii Sovietice, acum având ambiția de a renaște din cenușa Frontului de Est –
Macron a plecat simbolic fruntea în fața reprezentanților statelor din Europa de Est recunoscând pur și simplu:
„Am pierdut ocazia de a vă asculta”.

Adică exact
ceea ce Parisul, ca și Berlinul,
Roma sau Madridul, au preferat,
mult timp să ignore,
aplicând zicala:
„Cum reacționez dacă mă întâlnesc cu un leu,
în junglă? Mă fac că nu îl observ…”

Deși a fost aspru criticat,
pentru ambiția sa de a menține dialogul
cu omologul rus, având iluzia că îl va convinge
să nu își trimită trupele în operațiunea de invadare a Ucrainei
– o reiterare, la o altă scară și cu alți protagoniști,
a „politicii pumnului în gură”,
probată și pe timpul invadării Cehoslovaciei,
în vara anului 1968, de trupe sovietice
și ale altor state socialiste, cu excepția României –
Macron și-a dat seama
de eroarea estimării sale
abia după ce circa două sute de mii de militari ruși
au trecut granița, pe teritoriul ucrainean,
într-un stat slav, cu o conduită anterioară amicală.

Sigur că,
la Bratislava, președintele francez a fost aplaudat,
când a afirmat, apoteotic:
„Acest timp s-a terminat”.

Însă una este să afirmi,
de la o tribună europeană,
că nu crezi că există o Europă de Vest și una de Est,
o Europă veche și una nouă; ci există o singură Europă,
care ar dori să edifice unitatea
celor de pe bătrânul continent,
aici fiind vorba de țări care cred în valorile democrației,
și alta este să recunoști realitatea din teren,
unde se vede clar, diferența
între națiunile libere
după încetarea ultimei conflagrații mondiale
și cele care abia la finalul ultimului deceniu
al veacului trecut au scăpat
de rigorile limitative ale societăților socialiste,
cu conducători pe viață.

Sună frumos,
ideea că Rusia și-a pierdut toată legitimitatea
și că Ucraina nu va fi cucerită, cum afirma liderul Hexagonului,
dar pentru Moscova operațiunea militară specială
a devenit aidoma unui vânt european vestic,
care a zdruncinat numai granița de vest a Federației Ruse.

Asta în timp ce
pentru Kiev este drama unei populații subțiate
de plecarea, peste hotare,
a circa un sfert din cetățenii inițiali și
de sutele de mii de ucraineni căzuți la datorie,
pe câmpul de luptă,
sau uciși sub dărâmăturile bombardamentelor
cinice ordonate de Kremlin,
sau duși cu forța aiurea, în Siberia,
sau grav răniți și dispăruți în vâltoarea războiului…

Adevăratul eșec aparține fostului cancelar al Europei democrate

Macron a considerat,
în același discurs, de la Bratislava,
că tocmai „ceea ce trebuia să fie o „operație specială” este deja un eșec geopolitic”.

Dar
războiul ucraineano-rus nu s-a terminat
și dacă a fost un eșec geopolitic până acum,
acela a fost al epocii cancelarului întregii Europe democratice, Angela Merkel,
care a pledat ani de zile, doar pentru un dialog concesiv cu Kremlinul
și a refuzat măsuri de întărire a forțelor armate europene.

Place sau nu unora,
asta este realitatea tristă,
cu consecințe vizibile și azi.

Chiar dacă nu a început
viitoarea contraofensivă ucraineană,
președintele Republicii Franceze
a atras atenția celor care îl ascultau la Bratislava
că, în eventualitatea că armata Kievului nu reușește
să-și atingă obiectivele militare,
statele care sprijină rezistența armată a Ucrainei
trebuie să reevalueze noua situație din Europa de Est.

Care, între noi fie vorba,
este deja pe agenda următorului Summit al NATO,
care se va desfășura pe 11 și 12 iulie 2023, la Vilnius, în Lituania.

Nu
mai este o noutate faptul că Ucraina
nu își apăra doar propriile granițe,
ci și protejează Europa democrată,
aflată la vest de frontiera răsăriteană a NATO
și că orice încetare a focului
va fi în favoarea Rusiei, după cum recunoștea Macron.

Numărătoarea inversă

Dar la Moscova
se știe că deja a început numărătoarea inversă pentru Kiev.

Una
care se va termina în decembrie 2023,
când sub presiunea alegerilor din SUA,
din anul următor, probabil că la Casa Albă se va face
un apel, pentru revenirea la masa negocierilor
fără nicio condiție,
a celor două state ex-sovietice,
care se confruntă acum, pe Frontul de Est.

Evident
că o încetare a focului,
pentru care a pledat și China
condusă de Xi Jinping,
nu va face decât să recreeze
pe teritoriul ucrainean
condițiile și azi specifice
divizării peninsulei Coreea în două state,
cel nordic, supervizat de Beijing,
precum și cel sudic, sprijinit de Washington.

Acceptarea,
de către președintele francez,
a ipotezei că după un conflict înghețat
poate fi mâine un alt război în Ucraina
reprezintă recunoașterea, de facto,
a politicii expansioniste a președintelui rus,
care dorește reintegrarea, in integrum,
a fostului teritoriu al URSS, în granițele Federației Ruse.

Întrebarea
deloc retorică
este ce ar trebui europenii să înțeleagă din îndemnul lui Macron:
„Trebuie să ajutăm Ucraina să conducă o contraofensivă eficientă”?

Eficientă prin eliberarea unui oblast,
precum Herson?

Sau prin pătrunderea
prin oblastul Zaporojie, până la Marea Azov?

Sau prin anihilarea, de facto,
a structurilor republicilor inventate Donețk sau/și Lugansk?…

Nu garanțiile teoretice sunt problema

Chiar dacă
vor urma discuții succesive,
în următoarele săptămâni,
inclusiv la un „Summit pentru pace” propus de Kiev în această vară,
dezirabilele garanții de securitate
„tangibile și credibile”, numite așa de Macron,
ce ar putea fi oferite Ucrainei NU răspund practic la o întrebare.

Ce trupe
vor interveni, în viitor, pentru a descuraja o nouă aventură militaristă ordonată de la Kremlin?

Ale NATO?

Pe ce bază?

Doar Ucraina nu este membru
al Alianței Nord-Atlantice,
care încă menține criteriul neprimirii
ca membru a unui stat care se află în conflict militar cu o țară vecină.

Dacă, ipotetic,
la Summitul NATO, de la Vilnius,
unii aliați vor propune intrarea Ucrainei
în Alianța Nord-Atlantică,
cel mai probabil nu va exista unanimitate.

Macron visează frumos:
„Trebuie să construim ceva
între garanțiile de securitate
în stil israelian și calitatea de membru cu drepturi depline”.

Nu garanțiile teoretice
sunt problema, ci doar concretizarea lor!

De pildă,
în cazul repetării agresiunii militare a Rusiei
contra teritoriului ucrainean – cel rămas neocupat –
va aproba legislativul de la Paris sau / și cel de la Berlin
trimiterea de trupe performante,
ca să lupte alături de militarii Kievului pentru libertatea Ucrainei?

Exclus.

Chiar
șeful statului francez
crede că „beligeranța domnului Putin a dat o zguduire alianței,
când a invadat Ucraina anul trecut”.

Dar atunci s-au risipit și iluziile unei păci postbelice pe termen nedefinit.

Criticat,
în decembrie 2019,
pentru afirmația că NATO este „în moarte cerebrală”,
Emmanuel Macron susține că
„astăzi Vladimir Putin s-a trezit cu cele mai grave șocuri electrice”.

Serios?

În mod paradoxal,
cel mai grav șoc de imagine
l-a avut președintele francez,
atunci când a fost ținut la celălalt capăt
al mesei lungi de la Kremlin,
ca semn al distanțării dictatorului rus
de speranțele reprezentantului informal
al comunității democratice europene.

Ca orice semen
cu convingeri repetate,
la care nu renunță deloc,
Macron a reluat obsesia cu apărarea europeană.

O iluzie privită și azi cu un surâs ironic,
la sediul NATO.

Diplomat,
liderul Hexagonului a recunoscut
rolul crucial al Statelor Unite ale Americii
în apărarea Ucrainei,
reamintind că poate trupele americane
și tehnica lor de luptă
nu se află pe bătrânul nostru continent
pentru totdeauna, de unde și necesitatea
unui „pilon european de apărare în NATO”.

Deci în cadrul Alianței,
nu în afara acesteia,
ca un organism militar independent.

Ceea ce este, totuși, un pas înainte.

O nouă
administrație prezidențială americană
condusă de Donald Trump – care, în calitate de președinte,
a spus că națiunile europene ar trebui
să plătească mai mult pentru propria apărare –
ar putea reaminti Europei că și apărarea sa are un preț substanțial de plătit,
parțial resimțit și acum.

Referindu-se
la necesitatea unor cheltuieli mai mari pentru apărare,
Macron a declarat că
„securitatea și stabilitatea noastră
nu ar trebui să fie delegate și lăsate la discreția alegătorilor americani”.

Numai că,
realitatea ultimelor trei decenii
a demonstrat că apărarea Europei democrate
a fost doar la cheremul iluziilor fostului cancelar german Merkel,
ale căror justificări de azi sunt judecate cu o amărăciune firească.

Când și cu cine se vor relua negocierile

Macron
a făcut și două dezvăluiri
privind momentul posibil
al reluării negocierilor și mai ales cu cine:

„dacă în câteva luni vom avea o fereastră pentru negocieri, întrebarea va fi arbitrajul între un proces și o negociere, iar tu ai să negociezi cu liderii pe care îi ai de facto și cred că negocierile vor fi o prioritate… Te poți pune într-o poziție în care să spui: << Vreau să mergi la închisoare, dar ești singurul cu care pot negocia.>>”

Sintagma „câteva luni”
confirmă indirect
ipoteza reluării negocierilor în decembrie 2023,
iar condiția renunțării la incriminarea lui Putin,
devoalează negocieri despre care
oficial nu știm încă nimic.

În traducere liberă,
cei care susțin cauza Ucrainei,
pentru a înainta pe calea negocierilor de pace
trebuie să convingă Kievul că nu este posibil
ca Vladimir Putin să se confrunte cu acuzații de crime de război la Haga,
dacă el este singura persoană care decide șansa păcii, în Rusia.

Aidoma unui oracol,
de data asta geopolitic,
președintele Franței a proclamat:
„Nu mai există spațiu în Europa, pentru delirul imperialist”.

Teoretic – probabil că nu.
Practic – prin menținerea Frontului de Est, da.

Sine die

Chiar dacă nu ar trebui,
totuși se mențin
diferențe,
diviziuni
și prejudecăți
între „Vechea Europă” și „Noua Europă”,
deși Macron le deplânge.

Un exemplu?

România,
al doilea pilon solid – după Polonia –
de menținere a defensivei NATO,
la granița răsăriteană a Alianței Nord-Atlantice este bună doar
pentru apărarea comunității transatlantice?…

De ce
este ținută sine die, la poarta spațiului Schengen?…

Cine îi impune
să tacă – datorită absenței, la București,
a unor adevărați bărbați de stat –
în privința neaplicării anulării
consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov,
asistând, cu tristețe, la
preluarea poveștii sovietice,
despre județele din stânga Prutului,
și la nivelul birocrației europene de la Bruxelles?…

Adică
speranța de reunificare a germanilor
a putut fi concretizată,
iar a românilor este aneantizată!!!

Asta
prin propaganda
visului numit calea europeană
a estului fostei Românii regale.

Prin urmare NU există o singură Europă.

Ci una cu două viteze,
două perspective,
două meniri geopolitice tot mai vizibile.

Finalul confruntării de pe Frontul de Est

Iar dacă
actuală comunitate democratică europeană
vine cu iluzia unui popor european inexistent,
noroc că mai există statuia Libertății,
cadoul Franței făcut Statelor Unite ale Americii
cu ocazia aniversării a 110 de ani
de la câștigarea independenței lor,
inaugurată de președintele Grover Cleveland,
la 28 octombrie 1886.

În mod paradoxal,
în ultimele două conflagrații mondiale,
flacăra libertății europenilor
a fost menținută vie de americani.

Probabil că
și finalul confruntării militare
de pe Frontul de Est
va fi decis tot de voința geopolitică de peste Ocean.

Deocamdată trăim
în Europa divizată,
sau cum afirma Charles Maurice,
prince de Talleyrand-Périgord:
„Minciuna este un lucru atât de excelent, încât nu trebuie abuzat.”

Avez-vous compris?…

ORIGINALUL ESTE – PRIN CLIC – AICI!

Sinucidere statală

<< Spunea cineva:

Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor,
dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară,
Stânga răspunde în amintita campanie de succes
„împotriva pensiilor speciale”
prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori
care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.

Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori,
după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”.

Deși asta nu rezolvă,
în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției.

Doar se înlocuiește un „Moțoc”,
prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur,
există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc.

În Republica România,
ca în orice stat al lumii.

Dar un principiu corect
rămâne corect,
chiar dacă unii profită de el
deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului,
nu înlăturarea lui.

În cazul de față,
există o situație universală,
două principii universale,
care se aplică în ceea ce privește
pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine
își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii
au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde
au fost contestate
aceste două principii
a rezultat un dezastru pentru forțele armate,
care s-au prăbușit – ceea ce a dus
la prăbușirea regimului în cel mai bun caz,
adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2,
să înțelegem:

Vârsta
de încorporare este de până la 50 de ani, inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume
serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt,
după cum am spus, ofițerii superiori de excepție.
(nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice,
psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani
sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare.

Este,
pur și simplu,
o realitate biologică.

În esență,
o armată care ține în rândurile sale,
militarii de peste 50 de ani
se sabotează singură.

O asemenea politică
împiedică formarea și intrarea în armată
a noilor generații de militari,
care sunt mai adaptați la nou,
mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară,
mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici
am trecut repede peste uzura superioară,
pe care o au de îndurat
militarii comparativ cu meseriile civile.

Asta
pentru că egoismul
poate acoperi o asemenea realitate
– iar discursul Stângii
mizează pe acest egoism.

Dar
deosebirea de calități fizice
și adaptabilitate psiho-intelectuală,
între un tânăr de 18-20 de ani
și un bărbat de 50-55 de ani
este o evidență incontestabilă –
pentru orice om care este rațional.

Da,
sunt unii ofițeri superiori
ce au și experiența
și capacitățile,
prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică,
în strategie sau diplomație.

Dacă mai au puterea să le pună în operă.

Și atunci, da,
în toate armatele din lume există excepții:
sunt unii ofițeri superiori,
care sunt păstrați în armată,
deși au depășit
vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar
să te aștepți ca cei mai mulți
sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani,
să poată face față militarilor de 20-25 de ani,
ca putere de luptă și muncă, este patologic.

Deoarece
este o imposibilitate fizică.

Mai mult,
se pune și întrebarea:
de ce să îți riști viața, decenii întregi,
pentru a fi tratat
la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără
o vârstă specială de pensionare,
fără o pensie specială,
militarul devine bătaia de joc a societății:
și chinuit,
și neplătit.

Am amintit mai sus
că renunțarea
la pensiile speciale pentru militari,
atât ca vârstă de pensionare,
cât și ca sume în sine,
este o formă de
sinucidere statală.

Da,
e bine să fie văzute și înlăturate
cazurile de căpușare a sistemului.

Dar este absurd,
nedrept și sinucigaș
să pedepsești nevinovații,
în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați.

O asemenea politică,
deși firească pentru Stânga
(pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul),
este cu totul murdară și
împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele,
ca și cele amintite mai sus
pentru judecători
vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur,
judecătorii
și militarii
nu sunt singurii nedreptățiți
de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta
să se trezească
din vraja campaniei Stângii
și să înțeleagă deosebirea gigantică,
dintre pedepsirea
celor care beneficiază nedrept,
de pe urma unor drepturi
și anularea unor drepturi esențiale.

Nădăjduiesc eu,
înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul
este scris dintr-o poziție
de maximă obiectivitate.
Nu am făcut și nu fac parte
din nicio categorie
ce poate beneficia de pensie specială.>>

TEXTUL INTEGRAL POATE FI CITIT, PRIN CLIC, AICI.

? Dreptul la zâmbet

Ieri -militar activ, azi – pensionar militar.

?Morala: Am primit ce merităm, nu-i așa?…

Oamenii mai liberi decât bărbații de stat

Având speranța unei revanșe – mult amânată – pe câmpul de luptă, oficialii de la Kiev resping, succesiv, demersurile unor terți, de a readuce la masa negocierilor, pe diplomații ucraineni și pe cei ruși.

Sigur că Ucraina fiind victima agresiunii dorește revenirea la situația în care toate teritoriile sale pierdute să se reîntoarcă sub autoritatea Kievului.

De aici și insistența pe concretizarea planului de pace al Kievului, care constituie, în mod obiectiv, expresia unei viziuni unilaterale.

Una mai degrabă punitivă, decât cu elemente care să invite la dialog, depășind capcana unui monolog util, desigur, doar opiniei publice ucrainene.

Bătălia diplomatică pentru sudul Planetei Albastre

În mod evident, Ucraina nu are niciun interes într-o încetare a focului, una care ar consfinți, de facto, câștigurile teritoriale ale Rusiei, dar – nota bene – de luni de zile cam asta este situația.

Aproape jumătate de milion de militari ruși controlează sudul și estul ex-republicii sovietice ucrainene și – cu Putin sau fără el – este acum greu de imaginat cine, când și cum ar putea da ordinul de retragere din patru oblasturi parțial ocupate și din peninsula Crimeea.

Planul de pace al Chinei, care prevedea o încetare a focului a fost practic respins.

Viziunea Braziliei privind ajungerea la un compromis teritorial a fost neacceptată, în mod categoric.

Tentativa Africii de Sud de a media între părțile aflate în conflict s-a dovedit a fi insignifiantă pentru Kiev.

Cât privește apelurile la dialog cu Rusia făcute de Papa Francisc, care a descris teritoriile ocupate ale Ucrainei drept „o problemă politică”, acestea au fost, de fapt, neluate în serios de conducerea Ucrainei.

Pentru Kiev, asemenea planuri de pace sunt ca și inexistente, atunci când este vorba de cum se va finaliza confruntarea militară dură din Ucraina.

Dar nu totul se decide doar la Kiev, altfel președintele ucrainean nu ar fi participat la summitul Ligii Arabe din Arabia Saudită, de pe 19 mai, unde, dincolo de discursul dorit fulminant, Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy a avut și o serie de dialoguri, cu unii dintre liderii participanți la reuniunea menționată.

Și tot conducătorul de azi al Ucrainei s-a deplasat apoi în Japonia, unde a pledat, la summit-ul G-7, pentru continuarea sprijinului ferm, din partea Occidentului, dar și a unor interlocutori pe care i-a avut acolo, cum au fost conducătorii Indiei și Indoneziei.

Dacă Ucraina are susținerea Nordului Global, ei bine Rusia a insistat pe o mai bună poziționare în relațiile cu statele partenere din Asia, Africa, America Latină și Orientul Mijlociu.

Adică în zone unde China este apreciată pentru “injecțiiile” sale economice, dar ar fi imediat taxată, pe plan diplomatic, dacă ar ataca Taiwanul.

Summit pentru pace?

În timp ce Kievul ezita să declanșeze trâmbițata contraofensivă, Moscova a și organizat, la Sankt Petersburg, un summit Rusia-Africa, în această vară.

O inițiativă contracarată, parțial, de al doilea turneu pragmatic al ministrului de Externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, pe continentul african.

După cum este greu de prevăzut rezultatul așa numitului „Summit pentru pace” propus de Kiev în această vară, un eveniment ce se profilează a fi o reiterare a unor declarații deja previzibile, fără vreun efect practic pe Frontul de Est, dar cu o probabilă și calculată sporire a susținătorilor Ucrainei, în sudul Planetei Albastre.

Poziția Rusiei trebuie judecată după fapte, declarațiile belicoase, ale unor oficiali de la Kremlin, fiind mai degrabă conjuncturale, răspunzând mai ales întrebărilor nerostite, dar intuite, ale opiniei publice ruse.

Nici Rusia nu a mai cucerit nimic după ocuparea distrusei localități Bahmut, nici Ucraina nu a mai înaintat semnificativ, precum anterior, în oblastul Harkov și în orașul Herson.

La Moscova se știe că utilizarea sintagmei „noi realități”, pentru etichetarea pământurilor răpite Ucrainei generează nervozități și declarații dure la Kiev.

Iar la Beijing se cunoaște că turneul în Europa – inclusiv la Kiev și Moscova -, a înaltului reprezentant Li Hui, este mai degrabă mimarea medierii, decât conturarea unei posibile soluții, acceptabilă de cele două state combatante.

Și conducerea de azi a Ucrainei și aceea autoritară a Federației Ruse vizează și visează la înfrângerea taberei adverse.

Deși, realitățile din teren arată că trupele ucrainene probabil că vor înainta pe anumite direcții, vor recupera unele suprafețe de teren, dar este greu de presupus că asta va genera o retragere la ordin sau în debandadă a trupelor ruse – un eșec care ar pecetlui finalul regimului condus de Putin.

Obiectivele militare exagerate nu vor fi atinse

Dacă Beijingul nu ar fi robul conexiunii aparte cu Moscova, atunci, din postura de mediator, cu mandat clar, înaltul reprezentant Li Hui ar fi putut spune interlocutorilor ucraineni și celor ruși, că mai devreme sau mai târziu un compromis ar putea încheia drama războiului dintre două state slave.

De ce?

Nici obiectivele militare ale Rusiei nu vor fi atinse, dovadă fiind încremenirea de facto a liniei întâi a Frontului de Est, pe un aliniament net diferit de harta triumfătoare a anexărilor consfințite de Putin, printr-o ceremonie publică de integrare în Federația Rusă.

Nici obiectivele militare ale Ucrainei nu vor fi îndeplinite – cu excepția unei “minuni”, pe câmpul de luptă -,

în condițiile în care, până la finele anului 2023, în cel mai bun scenariu, vor elibera, probabil, estimativ, dar nu sigur, un teritoriu echivalent cu acela reunit a două oblasturi, din cele patru deja ocupate, fie și parțial.

Este clar că Statul Major al Forțelor Armate Ruse și-a propus lovirea în adâncime a pozițiilor armatei ucrainene, proba publică fiind bombardarea unor baze aeriene ucrainene.

După cum Statul Major al Armatei Ucrainene practic nu mai ascunde bombardarea unor obiective de pe teritoriul rusesc, cum este lovirea unor instalații industriale din interiorul Rusiei.

În numele cui?

Kievul este totuși supus presiunii de a reflecta la anumite măsuri de siguranță, după dorita încheiere a conflictului militar cu Rusia.

La propunerea ca pe teritoriul ucrainean să fie dislocate căști albastre ale ONU, la granița cu Rusia – unde va fi aceasta – pentru a preveni o nouă invazie, replica Kievului, una publică, a fost că ar trebui stabilită o zonă demilitarizată de 100-120 km în interiorul Rusiei, de-a lungul graniței cu Ucraina, ca parte a unei reglementări postbelice.

În traducere liberă: nu cedăm nimic.

Continuă și obositorul război informațional, unul în care ce afirmă Moscova neagă Kievul. Și invers.

Poate că aceia care ar trebui să se întoarcă la masa negocierilor, undeva, cândva, ar trebui să recitească ce scria Lev Nikolaevici Tolstoi:

„…nici Napoleon și nici Alexandru, nici Kutuzov și nici Talleyrand nu vor fi eroii mei; voi scrie istoria unor oameni mai liberi decât oamenii de stat, istoria unor oameni care au trăit în cele mai prielnice condiții de viață, a unor oameni feriți de sărăcie și de ignoranță, independenți, a unor oameni care n-au avut cusururile necesare pentru a lăsa urme in paginile cronicilor…”

Nici Putin, nici Zelenskyy, nici Lavrov, nici Kuleba, probabil că nu vor fi eroii epocii de după încheierea măcelului din Ucraina, dar până atunci mor, pe Frontul de Est, oameni mai liberi decât bărbații de stat.

Liberi să moară în numele unei datorii de conștiință – asumată sau impusă.

ORIGINALUL AICI.