“VERBUM VINCET!”

Într-un bilanţ oficial, la nivel NATO, structurile româneşti PSYOPS au fost clasate pe locul al cincilea din punct de vedere al profesionalismului. Alte detalii privind acţiunile unor asemenea militari români de elită puteţi citi apăsând AICI!

Forţele Aeriene Americane – focalizate pe Teheran (video)

De mai bine de 12 ore, pe Internet este semnalabil un flux de imagini aparte, ce nu pot fi ignorate de opinia publică:

De cine se teme Rusia? (video)

Ronald Reagan către Mihail Gorbaciov: Când eu voi fi o amintire şi Uniunea Sovietică va fi la fel!

Războiul stelelor a fost câștigat de președintele Ronald Reagan, care a adus, într-un final, peste ani, întreaga Europă de Est în NATO.

Scutul antirachetă realizat de către NATO, în Europa de Est, devine o chestiune de exprimare a art. 5, din Tratatul de la Washington, în contextul unor amenințări venite dinspre Iran sau Coreea de Nord.

Read more

Medvedev mai vrea să fie preşedinte

Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.

Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.

Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.

Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?

Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.

Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.

Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.

Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.

Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.” Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.

Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.

Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.

Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.

Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.

Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.

Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.

“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”

Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.

Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”

La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.

Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.

Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”

Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..

Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.

O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.

El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.

Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?

Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.

Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”

Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.

Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.

Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”

Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.

Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?

Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.

Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?

Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind:
”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”

Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.

PRETEXTUL INTERVENŢIEI TERESTRE ÎN LIBIA

Orice operaţiune militară terestră începe cu trimiterea unor echipe de cercetare, în teritoriul controlat de potenţialul inamic. Persistente în ideea lor, de a nu se limita la ceea ce permite, la ora actuală, rezoluţia Consiliului de Securitate a O.N.U. şi bazându-se pe expresia exploatabilă, din textul documentului menţionat, respectiv “prin toate mijloacele”, Franţa şi Italia, bătrânele doamne ale diplomaţiei europene, au anunţat intenţia de a trimite ofiţeri meniţi să consilieze pe liderii rebelilor libieni şi să le instruiască cetele de tineri – indisciplinate, înarmate cu te miri ce, dispuse la acţiuni unilaterale, teribiliste, slab coordonate de un comandament unic.

Pentru ca să prevină o întrebare a jurnaliştilor, dornici de mai multe detalii, ministrul italian al apărării a declarat că, acum, este o înţelegere clară a necesităţii ca rebelii să fie instruiţi de militari profesionişti.

Un cetăţean european, atent la efectele crizei economice asupra propriului venit financiar, va recepta cu indiferenţă anunţul făcut de Franţa şi Italia, conform căruia vor trimite echipe mici, de ofiţeri, pentru a consilia pe liderii rebelilor.

Însă, pentru militarii de carieră, acest anunţ este un semn al unor pregătiri aparte. Altfel, pe plan imagologic, nu reprezintă decât reeditarea unei formule utilizate şi de sovietici, în Egipt, când au trimis consilieri militari numeroşi, ce-i drept ca să instruiască armata de pe malurile Nilului, în vederea viitoarelor confruntări cu Tzahalul – Forţele Armate Israeliene.

Că la Paris şi Roma s-a specificat un număr similar de ofiţeri destinaţi acestei misiuni speciale – respectiv câte zece -, fără a li se preciza atribuţiile, ţine de firescul unei operaţiuni tipice unui teatru de operaţiuni militare, cum a devenit, în ultima vreme, Libia.

Totuşi, o primă remarcă se impune. Cei 20 de ofiţeri aliaţi corespund, din punct de vedere numeric, structurii unui punct de comandă mobil. Unul ce va centraliza atât informaţiile furnizate de agenţii structurilor proprii de intelligence – aflaţi deja pe teritoriul Libiei, unii înainte de declanşarea revoltei tinerilor libieni -, cât şi cele raportate de comandanţii forţelor rebele, mulţi dintre ei fiind foşti ofiţeri în armata colonelului Gaddafi.

Declaraţia Înaltului Comisar al O.N.U., pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, prin care este condamnată, în termeni severi, bombardarea oraşului Misrata, apărat de rebeli, fiind evocată posibilitatea de a trece această acţiune militară în categoria crimelor internaţionale, reaminteşte de evenimente şi declaraţii similare pe timpul războiului din Iugoslavia. Al cărui final îl ştim cu toţii.

Faptul că liderii rebelilor nu au reacţionat imediat la anunţul trimiterii celor 20 de ofiţeri francezi şi italieni, confirmă ipoteza că ei se aşteaptă ca, prin această primă măsură, NATO să facă mai mult decât a reuşit până acum, nelimitându-se la operaţiunea aeriană – de menţinere a interdicţiei zborurilor avioanelor de luptă libiene şi de protejare, din aer, a populaţiei civile împotriva atacurilor unităţilor Forţelor Armate Libiene – şi cea maritimă, vizând împiedicarea fluxului de armament şi mercenari spre Tripoli.

Este evident că, ulterior, spre cei 20 de ofiţeri aliaţi vor fi trimise – cu avioanele sau navele militare franceze şi italiene – materiale „utile instruirii adecvate a forţelor rebele”. În traducere liberă – echipament militar. Care va fi exceptat, tacit, de la embargoul aprobat de O.N.U. Iată o cale previzibilă de înarmare, treptată, a plutoanelor instruite de consilierii militari menţionaţi.

Aprecierea guvernului de la Tripoli, conform căreia o asemenea decizie – franco-italiană – doar va prelungi conflictul este nu doar incompletă, ci şi prudentă. Poate mai apropiat de adevărul câmpului de luptă este pronosticul că va acutiza confruntarea dintre trupele guvernului de la Tripoli şi noile subunităţi, instruite şi echipate tacit de aliaţi.

Trebuie recitită, dintr-o altă perspectivă, şi promisiunea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, că vor fi intensificate loviturile aeriene. Da. Ca sprijin al viitoarelor acţiuni militare terestre, pregătite în urma consilierii oferite de punctul de comandă mobil franco-italian, care va beneficia, evident, de legătura de transmisiuni necesară, cu Comandamentul Întrunit al Forţelor Aliate, de la Napoli, care supervizează Operaţiunea „Protectorul unificat.”

A se reţine şi informaţia furnizată de agenţia de presă Associated Press, care confirmă decizia guvernului american, de a da rebelilor libieni, din Benghazi, circa 25 milioane de dolari, pentru asistenţă “non-letală”, după ce aceştia vor prezenta intenţiile lor şi capacităţile reale de acţiune de care dispun. Asta înseamnă furnizarea de materiale tipice unei baze militare – de la facilităţile de cazare, la cele de hrănire, asistenţă medicală, pregătire fizică, consiliere psihologică şi instruire contrainformativă.

“Iugoslavizarea” acţiunilor militare aliate, în Libia, este confirmată şi de faptul că televiziunea de stat libiană a anunţat că avioane ale NATO au bombardat, în mai multe oraşe, infrastructurile de telecomunicaţii ce permit transmiterea emisiunilor oficiale de radio şi TV.

Pentru cei ce mai au dubii privind scopul real, pe termen lung, al trimiterii celor 20 de ofiţeri, francezi şi italieni, în Libia, merită amintită declaraţia ministrului francez al apărării, Gerard Longuet, care a recunoscut că ideea dislocării – în teatrul de operaţiuni libian – a unor trupe terestre este o problemă reală, care merită a fi luată în consideraţie de Consiliul de Securitate al O.N.U..

Pe lângă cei 20 de ofiţeri trimişi de Paris şi Roma vor mai acţiona, la Benghazi, 10 consilieri militari britanici, care – a precizat William Hague, secretar de stat pentru afaceri externe şi ale Commonwealth-ului – vor asigura instruiri tipice celor care se vor ocupa de logistica şi intelligence-ul forţelor înarmate coordonate de conducerea rebelilor. Altfel spus, repartiţia misiunilor specifice, în punctul de comandă mobil aliat, deja s-a efectuat.

Propunerea noului ministru de externe al Libiei, Abdul Ati al-Obeidi, de a se ajunge la o încetare a focului, pe o perioadă de şase luni, pentru a pregăti alegeri care să legitimeze un forum menit a face reforme constituţionale, trebuie interpretată ca o recunoaştere, de facto, a divizării propriei ţări, pentru o perioadă mai lungă de timp.

Ce se va întâmpla atunci când unul – sau mai mulţi – dintre cei 30 de ofiţeri francezi, italieni şi englezi va fi capturat sau ucis, pe timpul acţiunilor de luptă?

Va urma intervenţia terestră.

UN JURNALIST CĂZUT LA DATORIE

A căzut la datorie, un confrate, Tim Hetherington, un as al imaginilor filmate şi fotografiate.
Clipa nefastă a survenit pe timpul confruntărilor dure desfăşurate în oraşul libian Misrata, între rebelii libieni şi trupele regimului de la Tripoli.

Conform postului de televiziune ABC NEWS, Tim a fost ucis de schijele unei grenade. Acelaşi canal TV ne informează că pe contul său de Twitter, luni, 18 aprilie a.c., Tim Hetherington a scris:”mă aflu în oraşul libian asediat – a se citi Misrata – bombardat fără încetare de forţele lui Gaddafi. Nicio urmă de NATO.”

ABC NEWS depune mărturie că, în misiunile comune, ale teleaştilor săi cu fotoreporterul Hetherington, acesta nu a arătat, niciun moment, că este speriat. Astfel, într-o asemenea misiune, compania însoţită de echipa ABC a primit informaţia că talibanii îi urmăresc pe traseul lor de întoarcere în baza militară.

Atunci Tim Hetherington a afirmat:”A fost un presentiment că noi vom fi acum vânaţi. Cred că eram şi suntem urmăriţi şi acesta nu este un sentiment minunat.”

A fost haos, la începutul acelei zile de filmare şi adrenalina curgea din plin, remarcă ABC NEWS.

Dar Hetherington continua să imortalizeze soldaţii, ca de obicei.


Aflat el însuşi sub focul inamic, nu a pregetat să alerge până la creasta unde se aflau cercetaşii, al doilea pluton fiind cel cu pierderi umane.

“Acolo am văzut – a spus Tim Hetherington – că sergentul Larry Rougle a fost împuşcat. Era într-adevăr o privelişte îngrozitoare. Greu de digerat. Am fost într-o stare de şoc. ”

În ciuda sentimentelor de durere, fiecare şi-a făcut treaba, în continuare. Hetherington nu a ezitat să îşi facă meseria de jurnalist, în timp ce locotenentul, comandant de subunitate, şi-a trimis oamenii înapoi, în luptă.

Tim a recunoscut că a fost foarte uimit de maturitatea tânărului ofiţer şi de vitalitatea sa. El a preferat să stea cu această companie de luptă, pe timpul când revenea la baza sa iniţială, noaptea.

Când şi-a luxat glezna, pe un munte abrupt, a fost nevoit să meargă în continuare.

Imaginile realizate de Hetherington şi Junger pentru documentarul “Nightline”/ “Linia de noapte” au fost deosebit de apreciate. Dovadă fiind premiul Overseas Press Club şi cel al Universităţii Columbia.

Tim Hetherington – susţine ABC NEWS - era aproape jenat să primească un premiu ce viza informarea opiniei publice despre eroismul altora. Şi a respins alegaţiile celor care îl denumeau şi pe el erou.

Imaginile au fost totuşi ulterior editate într-un documentar de lung metraj, cu succes la public, numit „Restrepo”, care a fost nominalizat pentru un premiu academic, în acest an.

Pentru Tim Hetherington – subliniază acelaşi post de televiziune -, premiile au însemnat prea puţin în raport cu pasiunea pentru munca sa.

A urmat misiunea din Libia. Unde a fost ucis la vârsta de 41 de ani.

Într-o declaraţie remisă presei, de familia sa, se menţiona că Tim va rămâne memorabil prin „imaginile sale uimitoare” şi jurnalismul său obiectiv:
”Tim a fost în Libia pentru a continua proiectul său multimedia, de evidenţiere a problemelor umanitare în timp de război şi conflict. Acesta va fi ratat, pentru totdeauna.”

Nu! Tim rămâne un simbol.

Şi tinerii săi confraţi, de azi şi de mâine, îi vor menţine vie imaginea de jurnalist modest, temerar, fascinant şi atent la durerile semenilor săi, indiferent de crezul lor religios, naţionalitate, uniformă purtată, sex şi vârstă.

Lui Tim i se potriveşte proverbul american:
„Nu suntem ceea ce vrem să fim; nu suntem ceea ce vom fi, ci suntem ceea ce am fost.”

RUSIA DĂ SEMNALE POZITIVE ALIAŢILOR

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat un punct de vedere, înregistrat de jurnalista Ecaterina Kudaşkina, pe o temă de maximă actualitate – „Războiul din Libia este un test de unitate şi solidaritate în interiorul NATO”. Alianţa fiind şi azi, în strategia de securitate a Federaţiei Ruse, inamicul numărul 1.

Opinia aparţine lui Alexander Ritov, profesor asociat la Institutul pentru Relaţii Internaţionale, din Moscova. Unele dintre ideile expertului rus merită a fi cunoscute nu doar de audienţa postului de radio menţionat.
Ritov crede că „situaţia din Libia nu este, cu siguranţă, un test obişnuit, pentru a proba unitatea şi solidaritatea aliaţilor, în cadrul NATO.”

Un asemenea enunţ nu face decât să confirme o meteahnă mai veche a analiştilor politico-militari ruşi. Care au avut drept model Tratatul de la Varşovia, unde Kremlinul avea primul şi ultimul cuvânt, unitatea alianţei fostelor state socialiste fiind fracturată în 1968, când România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, de către celelalte ţări aliate, la iniţiativa Uniunii Sovietice, care era conştientă că orice fisură, de ordin democratic, este începutul sfârşitului, pentru sistemul socialist existent în Europa.

Este adevărat că, în prima etapă, a operaţiunii militare contra regimului de la Tripoli, doar o serie de state au decis să intervină – Franţa, Marea Britanie, Statele Unite, Canada şi Italia. În modalităţi diferite. Iar forţele militare afectate raidurilor aeriene şi misiunilor declanşate pe mare nu au fost iniţial subordonate structurii de comandă şi control a NATO.

La fel de real este şi faptul că Germania şi Polonia şi-au declarat public opţiunea de a nu participa la o asemenea operaţiune. Din grija şefilor de guvern, de la Berlin şi Varşovia, de a nu pierde încrederea şi voturile propriilor alegători.
Aici a fost însă vorba de un exerciţiu tipic democraţiei occidentale, nu de o fisură a unităţii statelor aliate. Poate că profesorul Alexander Ritov nu ar fi singurul, la Moscova, care s-ar bucura de o îndepărtare a celor două state menţionate de opţiunile euroatlantice.

Numai că omite un detaliu esenţial. Propaganda unor stări simulate – „consolidarea NATO şi arătarea solidarităţii şi înţelegerii mutuale, cel puţin la suprafaţă, ar juca un rol major în trecerea comenzii operaţiunii la Alianţă” cum afirmă Ritov – nu face parte din panoplia Cartierului General al Organizaţiei Nord-Atlantice, din Bruxelles.

Analistul rus are însă dreptate când afirmă „acest război nu va fi uşor, deoarece nu este doar unul contra armatei (libiene), ci şi unul împotriva unui grup al populaţiei.” Aici fiind vizaţi civilii, din triburile loiale colonelului Gaddafi, înarmaţi de regimul de la Tripoli, destul de eficienţi în confruntările terestre cu rebelii.
Read more »

FĂRĂ PATIMĂ, DESPRE 7 APRILIE 2009

Recent am participat la o înmormântare. Una la care viaţa a făcut să fie prezent şi un important diplomat din Răsăritul Europei. Un om care a privit, cu interes, micuţa biserică, dintr-o comună unde tinerii revin doar când le mor bunicii.

Bun creştin, a participat la slujba unui preot, cu har pentru alinarea sufletelor celor atinşi de aripa tristeţii, la trecerea Styxului de acela ce, la ultima împărtăşanie, i-a mărturisit că a fost bărbatul unei singure femei – soţia sa.

Acest detaliu l-a impresionat şi pe diplomat, care, în drum spre cimitir, şi apoi la pomana ce a urmat, a purtat un dialog prelungit cu mine.

Un subiect fiind şi ceea ce s-a întâmplat, în Republica Moldova, cu doi ani în urmă, pe 7 şi 8 aprilie, la Chişinău.

Şi aici a venit confesiunea sa, care nu m-a surprins, dar a reprezentat o nuanţă nouă, a unui eveniment care, în mod evident, nu a izbucnit din senin, nu a fost rodul unei întâmplări, sau al plusului de energie specific generaţiei tinere.

Atent la cine arunca o privire, la discuţia noastră, distinsul interlocutor mi-a spus, aşa, într-o doară, că manifestaţiile respective au fost iniţiate de intelligence-ul american, tot prin intermediul Internetului, ca în statele arabe zguduite acum de revoltele celor sătui de absolutism şi de lideri matusalemici.

Aşa a început un schimb de opinii, vizând acel moment care marca desprinderea unei ex-republici sovietice şi socialiste, de o uniune deloc americană. Şi cu atât mai puţin democrată.

A fost Vladimir Voronin un preşedinte comparabil cu şefii de stat din Tunisia şi Egipt? În privinţa perioadei în care a stat pe fotoliul prezidenţial – din 4 aprilie 2001, până în decembrie 2009, adică 8 ani – este „un mic copil”, faţă de liderii arabi cu două, trei şi chiar patru decenii de conducere a regatelor şi republicilor din Orientul Mijlociu.

Cu observaţia că unii şefi de stat, arabi, cărora li se cam clatină scaunul acum, ţin sceptrul puterii doar de… opt-nouă ani. Dar şi ei s-au obişnuit cu perceperea evoluţiei lumii doar prin ochelarii perpetuării propriilor interese. Ei şi suita lor. Regală. Sau partinică. Ambele, la fel de conservatoare.

L-am întrebat pe diplomat, dacă îşi aminteşte de la ce au pornit protestele de atunci, ale tinerilor, care au recunoscut că au fost anunţaţi de prima manifestaţie prin modalităţile de socializare, pe Internet. Ei fiind cei mai revoltaţi de perpetuarea sistemului comunist, conform căruia nu contează ce votează alegătorul, ci – aşa cum remarca ironic Stalin, între două fumuri de ţigară, la Kremlin – cine numără voturile.

I-am reamintit interlocutorului meu, că faimoasa baroneasă Emma Nicholson, ca europarlamentar britanic şi membru al misiunii OSCE, a redat corect manipularea de la numărarea voturilor. La o oră după miezul nopţii, comuniştii aveau 35% din voturi, iar opoziţia 45% dintre opţiunile alegătorilor, dar dimineaţa, după alte şapte ore, partidul lui Voronin avea zdrobitorul procentaj de 50%. Păi cum altfel?

Ori rămânerea comuniştilor la conducerea conaţionalilor – ce aspirau să urmeze pilda europenilor din statele baltice – era expresia încremenirii într-un proiect politic eşuat, tolerat, până atunci, de Moscova, doar din încăpăţânarea de a păstra, indiferent cum, Comunitatea Statelor Independente, ca formulă de compromis, pentru coagularea cooperării politice, economice şi militare a republicilor cândva sovietice.

Un proiect politic ce ar fi menţinut nivelul de trai scăzut al populaţiei. Ori reducerea şomajului şi relansarea speranţei, pentru o viaţă mai bună, a celor patru milioane de locuitori dintre Prut şi Nistru, impunea o altă viziune, economică şi politică, promovată de o opoziţie iniţial divizată, de orgolii specifice democraţiilor aflate la început de drum.

Dacă tinerii au fost inteligent stimulaţi, pe căi electronice, să nu-şi reprime revolta interioară şi să manifeste, ca oameni dornici de libertate, în capitala statului unde se măsluiau voturile, cine au fost voinicii care au apărut într-un grup detectabil, pe filmările de atunci, cu trupuri atletice, tunsori militare şi extrem de decişi să spargă, să distrugă şi să dea foc anumitor părţi din instituţiile republicane?

O interogaţie retorică, de vreme ce diplomatul nu mi-a răspuns, nici măcar cu ceea ce mă aşteptăm – serviciile româneşti de intelligence.

În opinia mea – pe care a ascultat-o cu un surâs fin –, pe un aeroport cunoscut a aterizat o aeronavă cu o subunitate specială a Răsăritului. Structuri militare similare fiind folosite şi pe timpul evenimentelor sângeroase, din decembrie 1989, din România. Şi atunci au spart vitrine, au incendiat instituţii, au lovit manifestanţi paşnici şi – pe timpul întunericului – au împuşcat, cu sânge rece, în cap, români dornici de libertate. Ca să justifice eticheta de criminal, aplicată apriori, preşedintelui de la Bucureşti.

Misiunea subunităţii respective? A reuşit, de vreme ce pompierii din Chişinău, conform martorilor la evenimente, nu au fost iniţial lăsaţi să pătrundă în arealul cuprins de flăcări.

Degenerarea unei manifestaţii, mai mult sau mai puţin spontane, în atacuri furibunde la adresa instituţiilor statului comunist, iată pretextul dorit pentru intervenţia în forţă a celor plătiţi “să menţină ordinea publică.”

L-am întrebat dacă a aflat de bătăile crunte aplicate junilor arestaţi şi de violarea fetelor arestate. A plecat capul. Şi a tăcut.

În mod paradoxal, atunci a fost filmat, în apropierea manifestaţiei, actualul premier al Republicii Moldova, care declara unei televiziuni slave că nu ştie ce s-a întâmplat cu tinerii. Se vedea, pe faţa lui, că era surprins, dar nu şocat.

A avut flerul să se ducă acolo unde fierbea mulţimea. Şi tot el are meritul, acuma, de a fi decis nu doar comemorarea victimelor şi cinstirea temerităţii tinerilor, de acum doi ani, ci şi punerea la punct a unui ministru ambiguu, care afirmase că este foarte greu de reconstituit ce s-a întâmplat atunci.

Premierul Vlad Filat a declarat că adevărul va fi aflat, de cei în drept să judece actele petrecute atunci şi pe vinovaţii cunoscuţi de victimele inocente ale brutalităţii unor reprezentanţi ai ordinii în statul comunist.

Cum va fi pe 7 aprilie 2011? Doar o comemorare? Cu depuneri de coroane şi buchete de flori? Cu oficiali brusc întristaţi de cei ce au suferit pentru ca ei să fie azi în fotoliile puterii, unii susţinând, atunci, că era o lovitură de stat iniţiată de la…Bucureşti?

Vă mai aduceţi aminte de antologica discuţie, special filmată, dintre Vladimir Voronin – atunci preşedintele republicii -, flancat în dreapta de speaker-ul Parlamentului, Marian Lupu, iar în stânga de Vlad Filat, Dorin Chirtoacă şi Serafim Urechean?

Convine, sau nu, cel ce şi-a păstrat atunci sângele rece a fost premierul de azi. Ştia că schimbarea dorită de miile de tineri nu mai putea fi stopată. Nici cu bastoanele poliţiştilor. Nici cu camuflaţii unor trupe imperiale speciale. Nici cu ameninţarea scoaterii pe străzi a unor subunităţi din armata naţională.

Este mai bine azi în Republica Moldova? M-a întrebat diplomatul de la Răsărit.

Oamenii se simt liberi. I-am răspuns privindu-l în ochi. Ca un ofiţer în rezervă, care crede în valorile comunităţii euroatlantice. El rămânând sceptic. Ca un ofiţer activ, în forţele ce mai consideră NATO drept primul inamic.

La aruncarea primei lopeţi de pământ, peste sicriul decedatului, ne-am făcut amândoi cruce. Omul respectiv trăise într-o lume ce nu va mai fi niciodată.

FĂRĂ INTERVENŢIA TRUPELOR TERESTRE…

…aliaţii asistă la divizarea Libiei

Evoluţiile din Libia, vor fi marcate de trei evenimente conexe. Discursul preşedintelui Barack Obama, privind implicarea americană, în soluţionarea crizei libiene. Reuniunea diplomatică de la Londra, vizând identificarea oportunităţilor de depăşire a situaţiei fluide din Libia, unde rebelii într-o zi câştigă, în alta pierd teren, în faţa trupelor guvernamentale. Şi preluarea, la începutul lunii aprilie, de către un comandament NATO, a coordonării operaţiunilor aeriene şi maritime, derulate până acum de coaliţia franco-americano-britanică.

Pro şi contra Obama

Conform ultimului sondaj, din 28 martie a.c., realizat de Centrul de Cercetare Pew pentru Oameni şi Presă, 47%, dintre cetăţenii americani sprijină acţiunile militare decise de administraţia Obama, împotriva regimului de la Tripoli, în timp ce 36% sunt împotrivă.
Dar congresmenul republican Anthony Weiner afirmă:”Noi suntem o ţară puternică, dar ce fel de putere avem, dacă nu intervenim să stopăm un tiran, care-şi măcelereşte poporul, aşa cum a dat de înţeles preşedintele Obama, în ultimul său discurs?”
Apărătorii locatarului de la Casa Albă reamintesc faptul că acesta a declarat, în repetate rânduri, că liderul libian trebuie să plece de la conducerea ţării sale. Iar avioanele militare americane au bombardat forţele terestre ale colonelului Muammar Gaddafi.
Fosta guvernatoare Sarah Palin – un candidat posibil la alegerile prezidenţiale din 2012 – a şarjat:”Noi am aşteptat acordul Ligii Arabe şi al Naţiunilor Unite care să ne spună: puteţi acţiona acuma! Apoi am revenit în… autobuz şi am aşteptat NATO! Să-i aşteptăm pe francezi, să ne conducă! Asta nu este o conducere inspirată! ”
Susţinătorii lui Obama au replicat că operaţiunea declanşată în scop umanitar necesita sprijinirea Franţei, pentru ajutorarea populaţiei agresate de trupele lui Gaddafi. Operaţiunile militare din Irak şi Afganistan nu justifică – consideră simpatizanţii preşedintelui – ideea că Statele Unite pot ocupa oricând o ţară musulmană. Dar dacă lideri, precum cel libian, pot fi răsturnaţi de la putere, fără introducerea în luptă a trupelor terestre, o asemenea acţiune trebuie dusă până la capăt.
Doar, pe 21 decembrie 1988, o aeronavă Boeing 747, a companiei „Pan American”, care a decolat de pe aeroportul Heathrow, din Londra, având drept destinaţie New York, a fost distrusă, în aer, de o bombă, care a ucis 243 de pasageri şi 16 membri ai echipajului. În locul prăbuşirii avionului, la Lockerbie, în sudul Scoţiei, au mai fost omorâţi, de resturile aeronavei, 11 oameni, numărul decedaţilor ajungând astfel la 270.
Pe 24 februarie 2011, ministrul demisionar al justiţiei, din guvernul de la Tripoli, Mustafa Abdel-Jalil a declarat că liderul libian a ordonat personal aruncarea în aer a avionului american.
Asta ar da dreptul S.U.A. să îl îndepărteze de la putere.

Odisee ciudată

“A fi lider înseamnă ceva mai mult decât a citi de pe un prompter” observă cotidianul „The Washington Times”, în analiza acidă, a alocuţiunii prezidenţiale pe tema Libiei.
Iată câteva atacuri imparabile:”Obama: utilizează forţa militară, dar secretarul apărării afirmă că acolo nu este vorba de un interes vital american; declară că Statele Unite şi O.N.U. se concentrează pe zona de interdicţie aeriană, dar forţele coaliţiei bombardează trupele terestre libiene; susţine că mandatul iniţial era protejarea vieţilor civililor, dar acum preşedintele este de partea rebelilor; este “în favoarea aspiraţiilor legitime ale poporului libian”, dar destui rebeli sunt islamişti radicali; a intervenit în Libia pentru a evita “o baie de sânge”, dar oferă vorbe goale la sirienii inocenţi, împuşcaţi de trupele dictatorului Assad; consideră că S.U.A. nu vrea să determine o schimbare forţată a regimului, dar crede că Gaddafi trebuie să plece; spune că nu vor debarca trupe americane pe solul libian, dar unele informaţii arată că subunităţi speciale sunt deja acolo; precizează că NATO va prelua comanda operaţiunii, dar S.U.A. va asigura misiunile dificile; a prezis că Operaţiunea „Odyssey Dawn” va fi limitată “la câteva zile, nu săptămâni”, dar acum se proiectează operaţiuni pe mai multe luni; l-a denunţat pe George W. Bush pentru acţiuni unilaterale, dar el însuşi a pornit la război fără autorizarea necesară din partea Congresului, cu câţiva parteneri de coaliţie şi un sprijin slab în lumea arabă.”
Concluzia? Deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace extinde războaiele Americii. Campionul musulmanilor îi ajută numai atunci când îi este convenabil. Marele lider mondial subliniază continuu declinul influenţei Americii. “Ce odisee lungă şi ciudată a devenit preşedinţia Obama” conchide “The Washington Times.”

Realitatea din teren

La fel ca în Irak, mişcările de trupe se efectuează doar pe şosea. Nu există tranşee. Rebelii câştigă teren, temporar, doar când avioanele coaliţiei bombardează tancurile şi piesele de artilerie ale forţelor terestre libiene. Acestea din urmă fiind estimate acum la 30.000 de loialişti.
Conferinţa de la Londra a demonstrat că – lipsite de intervenţia terestră, decisivă, a Statelor Unite -, Franţa şi Marea Britanie fac… „fotografii de familie.”
Iar în aceea realizată la finalul reuniunii, din capitala britanică, nu există niciun emisar african, ci doar doi arabi!
Preluarea comenzii operaţiunilor de către NATO va avea două efecte imediate. Instituirea embargoului asupra armelor – rezoluţiile ONU neautorizând înarmarea rebelilor – şi limitarea zborurilor aeriene, ale avioanelor aliate, la protejarea populaţiei, ceea ce înseamnă renunţarea la partizanatul actual.
Între capitala libiană şi Benghazi se situează oraşul natal al lui Gaddafi, Sirte, unde, în martie 2001, a fost înfiinţată Uniunea Africană/U.A., Libia fiind cofondator. Deşi invitată la reuniunea de la Londra, U.A. a fost absentă, dezaprobând apriori intervenţia militară.
Uniunea Africană a desemnat pe preşedinţii din Congo, Mali, Mauritania, Republica Sud-Africană şi Uganda să constituie o misiune de bune oficii, între oficialii şi rebelii libieni. Pentru africani, coaliţia ce a acţionat împotriva regimului lui Gaddafi a fost una creştină, utilizând forţe din Nordul dezvoltat al planetei, contra celor din Sudul pauper.

*

„Cotidianul Poporului”, din Beijing, insera, pe 29 martie, un titlu memorabil:”Statele Unite sunt dornice să pornească războaie, nu şi să le termine.” Iar Gaddafi se încăpăţânează să nu plece.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

NEWT GINGRICH:”NU AVEM NEVOIE DE NATO!”

Prezidenţiabilul Newt Gingrich şi-a adăugat vocea corului celor care cer,
în arena politică de la Washington D.C., intervenţia militară a S.U.A. în Libia.

Anterior, senatorii John McCain şi John Kerry, au susţinut aceeaşi idee, cu argumente diferite.

Gingrich şi-a formulat limpede opinia pe timpul interviului acordat
teleastei Greta Van Susteren, de la postul de televiziune Fox News.

Fiind cunoscut ca una dintre figurile reprezentative ale “vulturilor Americii”,
Newt Gingrich a uluit telespectatorii afirmând, fără să clipească:

“Statele Unite ar trebui să instituie zona de interdicţie a zborurilor,
în spaţiul aerian al Libiei, încă din această seară”.

În acest scop, SUA ar trebui să procedeze unilateral.

Cea mai dură afirmaţie a lăsat-o fără aer şi pe jurnalistă.

Referitor la formarea unei coaliţii cu alte naţiuni,
“Statele Unite nu au nevoie de permisiunea nimănui.
Nu avem nevoie de NATO, care vorbind franc,
nu contribuie prea mult la luptă. Nu avem nevoie de Naţiunile Unite.”

După cum se ştie, forţele rebele din Libia au solicitat Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.
să organizeze o zonă de interdicţie aeriană,
în ideea de a respinge acuzaţiile privind existenţa unei “intervenţii străine”,
respectiv a Statelor Unite.

Mai mult, statele din Golful Persic au cerut
ca O.N.U. să supervizeze această operaţiune militară.

Impasibil, Gingrich a afirmat că armatei americane i-ar fi necesare
doar câteva… minute pentru a aneantiza forţa aeriană a Libiei.
O declaraţie practic contrară celei efectuate anterior
de secretarul apărării, Robert Gates, care estimase că
o zonă de interdicţie a zborurilor în spaţiul aerian libian
înseamnă “o operaţiune mare, într-o ţară mare.”

Cu gândul la următoarea campanie prezidenţială,
când are toate şansele să fie unul dintre cei ce
îl vor înfrunta pe actualul preşedinte,
Gingrich a acuzat, fără menajamente,
actuala administraţie Obama pentru faptul că este…”confuză”!

Concret, distinsul politician republican a afirmat:
“Ideea ca suntem confuzi despre un om care
a fost un dictator anti-american, din 1969,
doar vă spune cât de stupidă este această administraţie!
Acesta este un moment de a scăpa de Gaddafi. Fă-o. Ia-l cu totul.”

Cu alte cuvinte sunt destule şanse să asistăm la o reeditare,
într-o formulă mult mai rapidă, a coaliţiei ce a funcţionat şi în Irak.

Până aceasta se va forma,
până miniştrii apărării din NATO se vor consulta,
asupra situaţiei din Libia,
la finele acestei săptămâni,
pe 10 şi 11 martie a.c.,
până Rusia va înţelege
că Americii nu-i mai pasă de vetoul Moscovei,
în Consiliul de Securitate al O.N.U.,
sub presiunea unor politicieni precum Gingrich,
nu este deloc exclus ca S.U.A. să treacă
intempestiv, în forţă, pe scară largă,
la o operaţiune aeriană de anihilare a
defensivei armatei libiene.

15 FEBRUARIE

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

La 15 februarie a.c., se împlinesc 22 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Mai precis a forţelor cu o componenţă multinaţională, dar o singură uniformă. Aceea a Armatei Roşii.

Printre militarii cu steluţe roşii, la căciuli, caschete şi bonete s-au numărat şi vorbitori de limbă română. I-am întâlnit, prima oară, nu în deşertul afgan, ci într-o altă ţară, la un exerciţiu multinaţional, organizat sub egida Parteneriatului pentru Pace. În Bulgaria.

De data asta purtau uniforma Armatei Republicii Moldova. Au atras, de la bun început, privirile admirative ale camarazilor, din celelalte contingente naţionale, reprezentante ale statelor aspirante la statutul de membru al NATO.

Basarabenii erau robuşti. Tăcuţi. Şi purtau, ca semn distinctiv – inclusiv pe timpul exerciţiilor din teren, când se distingeau prin agilitatea mişcării în teren, rapiditatea mânuirii armamentului individual -, celebrul “batic verde”, cu care îşi acopereau părul tuns scurt, un accesoriu vestimentar util mascării în teren, specific şi forţelor speciale americane.

Cu militarii veniţi din România vorbeau în limba strămoşească. Dar între ei, când erau prin preajmă şi alţi profesionişti în uniformă, utilizau limba rusă. În primele zile s-au dovedit a fi reţinuţi, neîncrezători în dialogurile informale. Şi extrem de mândri.

Apoi şi-au deschis petalele prieteniei, fără nicio reticenţă.

Au contribuit la asta şi întâmplări care nu aveau nimic comun cu exerciţiul în sine. De pildă, un ofiţer bulgar, a cărui bunică era româncă, din Cadrilater, mi-a făcut surpriza să ne invite, pe mine şi omologul basarabean – cu însărcinări similare la exerciţiul menţionat -, la un periplu, prin oraşul Belene. Atunci am văzut şi centrala nucleară din apropierea acestei localităţi. Iar dialogul cu camaradul bulgar şi ofiţerul venit de la Chişinău s-a derulat, ore bune, numai în limba… română!

A fost şi un meci de fotbal, între fraţii veniţi din Republica Moldova şi militarii sosiţi de la Bucureşti.

Moldovenii au jucat dur. În forţă. Cu pase cerute în limba rusă.
Confraţii din România i-au surprins pe basarabeni cu un surâs amical, pe chipurile bronzate la instrucţie, cu driblinguri efectuate a la Dobrin, magicianul fotbalului românesc, şuturi pe poartă din poziţii imposibile, un control relaxat al terenului şi absenţa supărării la faulturile deloc uşoare.

Şi conduita lor a avut un efect neaşteptat.

La finalul meciului, încheiat la egalitate, basarabenii au strâns voiniceşte mâinile conaţionalilor din dreapta Prutului şi le-au făcut cu ochiul, semn că partida de fotbal i-a destins. Spectatorii prezenţi, din celelalte contingente naţionale, au aplaudat finalul amical, contrar debutului oarecum încrâncenat, generat de o pasageră înstrăinare a celor cu… “baticuri verzi”.

Peste un timp, poposind la Chişinău, am aflat că există atât o organizaţie a celor care au luptat cu forţele separatiste din Transnistria, cât şi una care i-a unit pe veteranii războiului din Afganistan. Ultima având, conform unei informaţii de ultimă oră, peste opt mii de membri. Mulţi dintre aceştia venind anual la monumentul ridicat în sectorul Râşcani, din capitala Republicii Moldova, pentru a cinsti memoria celor căzuţi la datorie.

Acum, la început de februarie, guvernul pro-european al premierului Vlad(pentru Vest)/Vladimir(pentru Est) Filat a susținut inițiativa legislativă a trei deputate comuniste privind declararea zilei de 15 februarie drept ”Ziua comemorării ostașilor căzuți în războiul din Afganistan”.

Este bine?
Este rău?
Este normal.

Şi va veni şi clipa când această titulatură va fi completată cu acel cuvânt evitat dintr-o îndărătnicie infantilă, a celor ce refuză să înlocuiască ochelarii roşii, ai trecutului, cu cei albaştri, ai viitorului european.

Atunci, probabil, se va numi ”Ziua comemorării ostașilor români căzuți în războiul din Afganistan”.

Citez dintr-o ştire redactată la Chişinău: “Inițiativa legislativă aparține deputatelor comuniste Elena Bodnarenco, Galina Balmoș și Oxana Domenti, care, în nota explicativă menționează că aceasta a fost înaintată la solicitarea Uniunii veteranilor războiului din Afganistan, ce numără peste opt mii de membri. Prin experiența conflictului armat din Afganistan au trecut peste un milion de cetățeni din fostul spațiu sovietic, dintre care 12.500 ostași din R.S.S. Moldovenească”.

Datele statistice arată că, în Afganistan, au decedat 301 ostași originari din Basarabia, 700 au fost răniți, iar 257 de ostaşi au rămas invalizi. Cinci sunt declarați, până în prezent, dispăruți fără urmă. Trist, dar adevărat…

Paradoxul istoriei face ca, prin deşertul afgan, să fi acţionat iniţial trupe sovietice, incluzând militari născuţi în Basarabia, ce scriau epistolele către iubite şi părinţi în limba română şi răspundeau ordinelor primite în limba rusă.

Acum, în teatrul de operaţii afgan, în cadrul trupelor aliate, trimise de NATO se află şi un puternic contingent naţional românesc, extrem de apreciat de americani, pentru loialitate, modestie, eficienţă, capacitate excepţională de comunicare cu populaţia locală, executare exemplară a misiunilor, chiar şi în condiţiile unei dotări perfectibile.

În Afganistan au căzut la datorie şi militari români. Ucişi mişeleşte. Înmormântaţi, în pământul străbun, cu onoruri naţionale.

Sacrificiul anterior al eroilor basarabeni – a căror amintire este cinstită anual la 15 februarie, în stânga Prutului -, urmat de cel al conaţionalilor din Armata României, căzuţi la datorie în acelaşi nemilos deşert afgan, nu constituie decât cărări şerpuitoare spre acelaşi destin comun.

Unul care nu poate fi extirpat din istoria vremurilor viitoare.

PRIVILEGIUL GENERALULUI PETRAEUS

La 25 ianuarie 2011, generalul David Petraeus, comandantul forţelor aliate şi al trupelor americane dislocate în Afganistan, a surprins oficialităţile autohtone şi comandanţii contingentelor naţionale, cu o inedită scrisoare deschisă adresată militarilor şi civililor care fac parte din ISAF- Forţa Internaţională pentru Asistenţa de Securitate.

Gestul popularului general are rostul său, pentru că nu puţini dintre cei ce şi-au pus speranţe în numirea sa, la comanda unităţilor aliate, aflate pe tărâm afgan, vroiau să cunoască cum vede celebrul comandant evoluţia posibilă în teatrul de operaţii din Afganistan.

Fin diplomat, de la începutul misivei sale publice, generalul a mulţumit atât camarazilor săi, cât şi militarilor din armata naţională afgană, care au contribuit, împreună, la consolidarea autorităţii statului în diferite părţi ale acestei ţări, încercată, de atâţia ani, de lupte fratricide.

Petraeus, al cărui chip aminteşte de glorioşi comandanţi de legiuni, din vremea Imperiului Roman, a sintetizat obiectivul principal al trupelor aliate. Acela de a lua măsuri datorită cărora Afganistanul nu va mai deveni niciodată un sanctuar al reţelei extremiste Al-Qaeda şi al altor structuri teroriste similare.

Ceea ce înseamnă un ajutor concret pentru ca afganii să fie în stare să-şi asigure singuri securitatea internă şi îndeplinirea obiectivelor guvernamentale de dezvoltare economică. Fiind desigur o cale dificilă de parcurs, pentru a ajunge la etapa bunei guvernări.

Implementarea noii strategii americane şi aliate, în Afganistan, în anul 2010, a fost ajutată de aducerea de noi trupe în această ţară. O măsură consolidată de creşterea numerică a forţelor armate afgane şi a celor de poliţie.

Pentru prima oară s-a reuşit implicarea în procesul de restabilire a unei vieţi normale, a tot mai mulţi parteneri civili şi a unui număr mai mare de fundaţii capabile să contribuie, în diferite forme, la alinarea suferinţelor populaţiei locale.

Ultimul Summit NATO, de la Lisabona, a permis un dialog direct cu preşedintele Hamid Karzai, cu care a fost încheiat şi un acord menit să întărească forţele armate afgane şi capacitatea autorităţilor centrale de a controla, până în 2014, întregul teritoriu naţional.

Recent, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice a confirmat determinarea aliaţilor de a menţine un parteneriat cu Afganistanul şi dincolo de anul 2014, trupele NATO fiind atunci încartiruite în baze militare situate în puncte cheie ale ţării, în afara localităţilor, de unde vor putea oferi atât o consiliere adecvată perfecţionării instrucţiei trupelor afgane, cât şi sprijin decisiv, dacă acestea vor fi puse în dificultate de grupuri de rebeli.

În 2010 s-a reuşit consolidarea prezenţei şi acţiunilor eficiente ale trupelor aliate şi afgane împotriva grupurilor talibane identificate şi puse în defensivă, în provinciile Helmand şi Kandahar.

A sporit contribuţia forţelor militare şi de poliţie afgane la depistarea şi izolarea extremiştilor care terorizau populaţia locală. A fost diminuat numărul operaţiunilor forţelor speciale, pentru a evita victimele nedorite în rândurile populaţiei civile.

Şi a contat semnificativ iniţiativa preşedintelui Karzai, de a declanşa tratative cu insurgenţii care au renunţat la luptă, dorind reconcilierea, printr-o reintegrare, paşnică, în societatea afgană.

La ora actuală se poate afirma că, în cursul anului trecut, pierderile provocate la eşaloanele mijlocii ale structurii paramilitare talibane au fost enorme, generând nervozitate şi derută în rândurile insurgenţilor.

Acest bilanţ nu este rezultatul unei evoluţii facile, ci rodul unor lupte grele, a unor pierderi umane substanţiale şi a unor succesive schimbări ale tacticilor de acţiune, funcţie de imprevizibilul confruntării cu talibanii şi mercenarii arabi, aduşi în Afganistan de Al-Qaeda.

Generalul Petraeus a mulţumit soldaţilor aliaţi şi afgani pentru abilităţile cu care ei au ştiut să îndeplinească cele mai dificile misiuni.

Sarcinile ce revin ISAF în 2011 nu sunt deloc mai uşoare. Dorinţa preşedintelui Hamid Karzai fiind ca reţeaua de securitate creată şi menţinută cu succes în arealul Kandahar să fie extinsă în provinciile învecinate.

Victoriile aliate în sudul şi sud-vestul teatrului de operaţii afgan, trebuie consolidate.

Se impune, ca misiune următoare, menţinerea şi extinderea spaţiilor controlate de aliaţi şi trupele afgane în estul, respectiv vestul ţării, ţinta fiinală fiind conectarea acestora şi izolarea pe grupuri mici a insurgenţilor, care să nu mai poată fi aprovizionate pe cale terestră şi aeriană.

Redutele talibane din nordul şi nord-estul Afganistanului trebuie cucerite succesiv.

Trupele aliate mai au şi misiunea de a susţine eforturile guvernului central de a face funcţionale instituţiile statului, astfel încât populaţia să vadă concret că o duce mai bine decât pe vremea regimului represiv şi brutal al talibanilor.

Militarii din ISAF vor sprijini eforturile preşedintelui Hamid Karzai de a combate corupţia şi structurile criminale locale, care subminează instituirea şi evoluţia pozitivă a structurilor reprezentative ale statului.

Asemenea obiective vor determina o rezistenţă înverşunată, a talibanilor şi luptătorilor Al-Qaeda, la schimbarea în bine a vieţii afganilor de rând. Dar, prin profesionalismul şi credinţa în victoria finală a trupelor aliate, inamicul modernizării va avea parte de zile grele, în 2011.

Toate aceste acţiuni vor fi derulate în cooperare cu trupele afgane, primele interesate în crearea premizelor pentru un viitor mai bun. De altfel, în 2011 se va realiza transferul de autoritate, de la aliaţi, la unităţile Armatei Naţionale Afgane, într-o serie de zone unde insurgenţii nu mai sunt decât o amintire urâtă.

Ceea ce va întări autoritatea guvernului de la Kabul, care va dovedi lumii că reuşeşte, în acest mod, să consolideze suveranitatea naţională.

Exprimându-şi convingerea că trupele ISAF şi cele afgane vor înregistra un progres important, în acţiunile lor, în 2011, generalul Petraeus a încheiat scrisoarea sa astfel:

“Ca întotdeauna, vă mulţumesc pentru serviciul vostru extraordinar, spiritul de sacrificiu, aptitudini şi hotărârea de a îndeplini misiunile. Fiecare dintre voi este parte a Noii Generaţii Măreţe şi este un privilegiu pentru mine să servesc ţara împreună cu voi, în această situaţie. ”

ANUL 2011 – EXTREM DE DIFICIL ÎN AFGANISTAN

Printr-o declaraţie făcută la canalul TV al Alianţei Nord-Atlantice, secretarul general al acesteia, Anders Fogh Rasmussen, a salutat analiza făcută de către S.U.A. a politicii sale vizând Afganistanul şi Pakistanul. Una care se bazează pe deciziile privind viitorul statului afgan, luate de aliaţi şi parteneri la Summitul de la Lisabona.

Analiza făcută la Washington D.C. indică, apreciază Rasmussen, progresul înregistrat în Afganistan: “Strategia noastră este solidă şi avem acolo resursele necesare pentru a o realiza. Acum trebuie să consolidăm aceste câştiguri şi să le facem ireversibile. Aceasta este o sarcină dificilă, dar suntem hotărâţi să o materializăm. În anii următori, vom continua eforturile de a sprijini guvernul afgan ca să îşi extindă autoritatea în întreaga ţară. Vom continua să instruim forţele afgane, astfel încât acestea să poată asigura securitate poporului afgan”.

Conform acordurilor realizate la Summitul NATO din Portugalia, aliaţii au decis, împreună cu preşedintele Hamid Karzai, ca armata afgană să preia treptat controlul teritoriului naţional până la finele anului 2014, ulterior forţele aliate primind o misiune de sprijin a celor autohtone.

NATO va menţine, de asemenea, o conclucrare eficientă cu Pakistanul, de care depinde, într-o mare măsură, stabilitatea în regiune.

Anders Fogh Rasmussen a reamintit faptul că trupele aliate: ”se află în Afganistan sub mandat ONU şi la invitaţia guvernului afgan. Suntem acolo pentru că securitatea noastră depinde de ea. Dacă privim înapoi, anul 2010, vom vedea că am făcut progrese pentru care am luptat din greu. În 2011, toţi aliaţii NATO şi partenerii lor din ISAF vor continua să lucreze împreună pentru a face Afganistanul – şi naţiunile noastre – mai sigure”.

De altfel şi ambasadorul Mark Sedwill, oficialitatea civilă numărul 1 a NATO, în Afganistan, a apreciat că reuşitele aliaţilor, existente la finele acestui an sunt mai mari decât acelea consemnate la sfârşitul anului trecut. Principala victorie fiind recâştigarea iniţiativei strategice, prin înfrângerile suferite de talibani în provincii cheie pentru securitatea statului afgan.

Mark Sedwill a anticipat că anul 2011 va fi extrem de dificil. După alungarea talibanilor din provincia Helmand, continuă diminuarea rezistenţei acestora în zona Kandahar.

Concomitent cu întărirea trupelor afgane, prin instruire şi sprijin în luptă, este necesară consolidarea încrederii populaţiei locale în acţiunile menite a le asigura, la sfârşitul anului 2014, condiţii normale de educaţie, de îngrijire a sănătăţii, de evoluţie într-o societate dornică de a se dezvolta într-un climat paşnic.

Read more »

APĂRAREA FRONTIEREI DE EST A ALIANŢEI

Pentru cine priveşte doar emisiunile de televiziune ce proslăvesc un trecut definitiv apus, rândurile de mai jos vor fi enervante. Mai ales că acestea nu fac decât să sensibilizeze pe cei ce au ochi să vadă şi minte să înţeleagă, că superputerea lumii – place sau nu, asta-i realitatea -, evident Statele Unite, controlează, prin baze aeriene, trupe dislocate în zonă, precum în România, la Constanţa, şi sisteme antirachete, toată frontiera de Est a NATO.

Nici vorbă de vreo reţinere a Americii în apărarea noilor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice. La care se adaugă – conform declaraţiei secretarului general al NATO, la Lisabona, cu ocazia Summitului Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic -, asigurarea securităţii Republicii Moldova şi a Georgiei. State care nu se vor mai afla sub protecţia militară rusă. Şi în care nu vor mai pătrunde niciodată – a se reţine şi la Kremlin – trupe trimise la o supărare pasageră a unor oficiali ai Federaţiei Ruse.

O privire pe harta statelor baltice ar fi, în sensul menţionat, pe deplin edificatoare. Spaţiul aerian al Estoniei, Letoniei şi Lituaniei – foste republici sovietice, ca şi Moldova – este apărat de escadrilele de vânătoare trimise, prin rotaţie, de statele aliate, inclusiv Statele Unite ale Americii.

Astfel, avioane de luptă precum F-15C pot opera şi pe Aeroportul Internaţional Siauliai din Lituania. Mai mult, statul vecin, Estonia a terminat, acum câteva săptămâni, modernizarea Bazei Forţelor Aeriene de la Amari.

Aceasta poate găzdui 16 avioane de vânătoare, 20 aeronave de transport şi un trafic de 2000 de militari pe zi – din forţa expediţionară a NATO.

Anterior, baza estoniană, ca şi aeroportul lituanian au fost aerodromuri sovietice.
Ulterior, NATO a finanţat 35% din costurile modernizării bazei estoniene.
Read more »

AVEŢI UN “CAMELBACK”?

Primul lucru pe care l-am învăţat când am păşit pe tărâm afgan a fost să nu uit a sorbi, măcar de două ori pe oră, din apa păstrată în „camelback”, un recipient special, comparabil cu o mică cocoaşă de cămilă, purtat, de regulă, la spate.

Fără recursul la rezerva de apă, deshidratarea organismului fiind rapidă, la temperaturi de peste 40-50 de grade Celsius, cel ce uită să bea apă cade la pământ ca lovit de trăznet. Şi numai intervenţia semenilor îl poate ajuta să iasă din starea de inconştienţă provocată de leşin…

A doua lecţie primită în Afganistan a fost cea născută de tragedia unor aliaţi. Din orgoliu, unii dintre ei au preferat să plece la drum pe cont propriu.

Aici fiind vorba de un convoi cu militari având uniformele şi armele asigurate de ţara lor. Nu au întâlnit niciun insurgent. Dar au fost reperaţi, dintr-un avion aliat, ca fiind „o posibilă coloană inamică.”

Nefiind stabilite anterior semnale de recunoaştere între aliaţi, au fost trimise avioane de bombardament care au nimicit coloana.

Când au ajuns acolo cei desemnaţi să constate despre ce inamic era vorba, tragedia era clară. Militari canadieni au fost mitraliaţi, din aer, de aliaţii lor, piloţii americani. Pierderi colaterale…

La Kandahar există şi acum o plăcuţă comemorativă în memoria aliaţilor care, dintr-o mândrie nefirească, au plătit cu viaţa lipsa lor de comunicare şi coordonare, măcar prin radio, cu trupele americane…

De aceste două lecţii vitale mi-am adus aminte privind atent ce se întâmplă în deşertul, de data asta politic, ce pare a se fi instalat, temporar, între Prut şi Nistru.

Read more »