Ion Petrescu

Nu putem trăi in genunchi…

De câteva zile circulă pe Internet, intre Rezerviștii Armatei României acest cântec. Deloc românesc. Dar cu un mesaj foarte clar pentru toți cei care au îmbrăcat vreodată uniforma militară, înainte sau după Decembrie 1989, luna răstignirii Cultului pentru Oștirea Româna și a victoriei temporare a KGB-ului împotriva spiritului de corp al Armatei Naționale.
Cunosc generali în rezervă care tac și rabdă valul de invective rostite pe micul ecran, de teleghidații structurilor motivate profesional pentru a amplifica anatema neîncrederii în cei ce au servit cu demnitate Tricolorul. Atât înainte, cât și după sângeroasa lună a anului 1989. Sunt generali neînscriși în vreun partid, asociație, federație sau sindicat. Dar care nu abdică de la convingerea că niciun rău nu poate fi veșnic…
Știu ofițeri și subofițeri afectați de etichetele unui premier prea mic pentru fotoliul pe care il ocupă, un personaj care confundă armata de azi cu cea a ordonanțelor din vremea Armatei Regale. Și niciunul dintre ei nu a ieșit în stradă să se manifeste ca suporterii lui Becali…
Semn că mai au putere să își controleze mânia produsă de atâta nedreptate, tolerată în această țară, pe care au numit-o ani în șir: “Patria mea – liberă și independentă”. Devenită azi o republică amărâtă! Una violată la drumul mare, de cine vrea si poate, pentru că are bani, influență, relații la palatele marilor demnitari și amintiri de alcov, suficient de compromițătoare, pardon – convingătoare…
Cu ani în urmă am purtat uniforma de ofițer american, într-o bază militară situată dincolo de Ocean. Atunci m-am convins că mândria trupelor americane este puternică și pentru că, de la președinte la simplul cetățean, toți salută ridicarea Drapelului Național. Și își aplaudă compatrioții în ținuta de campanie, când se întorc din teatrele de operații.
Acolo, la Fort Polk am văzut cum sunt primiți Rezerviștii Forțelor Armate ale Statelor Unite.Cu o căldură deloc mimată. Și nimeni nu le reproșează că au luptat în Coreea, ori în Vietnam. Sau mai nou în Irak și Afganistan.
Niciun ocupant al Casei Albe – care este și șeful executivului american – nu și-a ponegrit militarii, de ieri sau de azi, pentru a justifica reduceri bugetare aiuritoare…
Onoarea militară nu este la Washington D.C. o sintagmă de aruncat în noroiul mediatic!
Iar erorile individuale, indiferent de natura lor sunt atribuite unor americani concreți, nu unei instituții pentru care și cerșetorii au respect, ridicându-se în picioare când trec vehiculele militare!
În România de azi, nici militarii activi – tributari condiției de spirite lucide în “Marea Mută” ( dar nu stupidă!) -, nici rezerviștii cu bun simț nu pot trăi, la nesfârșit, în genunchi.
LINIA DE MIRA este traiectul imaginar care pornește din ochiul cetățeanului umilit – pentru că a fost în Serviciul Credincios al Națiunii -, trece prin arma condeiului și își fixează punctul luminos/roșiatic pe mintea oficialului obișnuit să își bată joc de normalitatea unei societăți aflate în agonie.
Această tribună electronică va fi deschisă tuturor celor care nu se vor refugia în spatele anonimatului, de unde este atât de ușor să faci pe lupul moralist…
Nu putem trăi în genunchi.
Ascultati melodia.
Atunci o să vă aduceți aminte de clipele când erați priviți cu admirație, pentru demnitatea cu care ați acționat ca militari.
Un cântec util și clasei politice. Înainte de remaniere.
Am onoarea să va salut!