Deșertul demnității noastre

De Sf.Paști, la bisericile de lemn – temporar ridicate de batalioanele românești în teatrele de operații – s-a mers de fiecare dată fără ordin, de bunăvoie, într-o comuniune de suflet.
Dintre cei 14 militari profesioniști, care au căzut la datorie în spațiul ex-iugoslav, în deșerturile afgan și irakian, unul singur a purces la ceruri după sărbătorile pascale, marcate în Irak, de trupele române. Se numea Bogdan Hâncu. Atât mama, cât și tatăl lui au fost ofițeri activi ai Armatei României. Azi sunt doar doi rezerviști. Cu bun simț. În pofida aparențelor, doar fiul lor și-a dorit experiența unor luni trăite la tensiunea specifică unui teatru de operații.
Bogdan a fost prezent în noaptea Învierii la ceremonialul religios derulat la bisericuța din lemn ridicată în tabăra batalionului românesc. Eram acolo, la aprinderea lumânărilor, când am observat cum făceau același gest ofițeri și subofițeri americani, italieni, dar și cei veniți din fosta Iugoslavie. Cu evlavie, speranță și frunte ridicată împotriva furtunii stârnite de fanaticii unei religii invocate doar ca pretext politic, pentru a menține autohtonii cu capul plecat în fața micilor dictatori – deloc luminați, cum visează Elena Udrea – apăruți ca și ciupercile după ploaie, după executarea lui Saddam Hussein, cel căruia i se rostea astfel numele: Sadám Huseín abd al-Majíd al-Tikríti. Tikrit fiind localitatea sa natală – reper obligatoriu pentru foștii și viitorii dictatori. Indiferent de sex…
A urmat dimineața în care vestea uciderii lui Bogdan a siderat tabăra românilor. Știau toți că militarii italieni îl simpatizau pentru că le vorbea limba și se apropiase de ei cu o căldură tipică moldoveanului tolerant. Putea fi și azi în viață dacă nu l-ar fi solicitat într-o misiune de rutină. Dar, Bogdan s-a îmbarcat alături de patru italieni într-un blindat destinat patrulării. Au trecut pe lângă postul de poliție irakian.
Apoi, vehiculul italian a cotit la dreapta și a ajuns rapid deasupra porțiunii de drum sub care erau îngropate peste o sută de kilograme de explozibil. De la distanță, un laș a declanșat explozia. Ce a urmat?
Povestește medicul italian:”Explozia a fost atât de puternică, încât toți cei din interiorul blindatului au murit pe loc. În urma șocului produs, aveau membrele superioare, cele inferioare și capul literalmente rupte, doar pielea corpului le mai ținea unite. Erau arși peste tot…”
Italienii au povestit modul în care românul și-a pierdut viața, deoarece insurgentul viza să se răzbune pe ei, fiind cunoscuți în zonă ca militari cărora le plăcea menținerea ordinii publice.
În jurul bisericuței din lemn s-au strâns din nou sute de militari români și străini. De data asta pentru a asista la ceremonialul religios care preceda urcarea sicriului, cu trupul neînsuflețit al militarului român, în aeronava trimisă special din țară.
Generalul Ioan Sorin – cel care ar fi meritat să preia comanda Statului Major General, dacă ar fi contat experiența sa în teatrele de operații din Albania și Afganistan – a făcut atunci două gesturi impresionante. I-a adunat pe apropiații lui Bogdan. Cu brațele unii pe umerii celorlalți și capetele plecate, cu lacrimi pe obraji, uniți în cerc au păstrat un moment de reculegere. Apoi, când generalul irakian, care comanda brigada din acea zonă a venit să îi prezinte condoleanțe, Ioan Sorin, cu ochii înroșiți și chipul palid i-a strîns mâna partenerului până ce acesta a plecat capul, înțelegând durerea românului…
Atunci, ca și acum, militarii români par a fi mai respectați în deșert, unde execută misiunile fără ezitare, decât acasă. Iartă-i Doamne – că nu știu ce fac -, pe unii oficiali de la București…

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~