Ion Petrescu

MAI EXISTĂ VREUN GENERAL CARE SĂ ŢINĂ LA ŢARA ASTA?

Dialog matinal, la un chioş de ziare, în sectorul păstorit de “generalul” Onţanu,
din partidul altui „general” celebru, alde Gabriel Oprea – amândoi rodul pomenii prezidenţiale
a lui Traian Băsescu, un marinar cu “succesuri” în porturile lumii şi printre Elenele Troiei de acasă:
– Aţi auzit ce a afirmat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso? l-am întrebat pe vânzătorul cu părul argintat.
– Nu. Dar mă bucur că nu a trecut moţiunea…
– Baroso a declarat că democraţia ar putea intra în colaps financiar total în
Grecia, Portugalia şi Spania, dacă nu se vor lua măsuri urgente pentru a stopa
criza datoriilor publice acumulate. Pe aceeaşi cale se pare că merg şi Italia, România şi Ungaria. Tentaţia căutării unor lideri providenţiali, fie aceştia şi dictatori militari devine un trend în Europa…
– Înţeleg. Dar mai există acum vreun general, care să mai ţină la ţara asta?

DUMNEZEU ESTE SUS ŞI VEDE!

Cu această întrebare lucidă în minte am deschis paginile ediţiei print a Jurnalului de Sărindar,
respectiv ZIUAVECHE.RO. Pe prima pagină, un titlu de zile mari:
AMIRALUL MARIN, PROPTEA PENTRU “DOCTORIŢELE” GAVRILĂ ŞI UDREA.

Articolul este scris de Doru Dragomir,
cel mai longeviv comentator al problemelor armatei, în presa scrisă,
un ziarist care mânuie clapele computerului cu precizia unui chirurg,
un jurnalist a cărui credibilitate în rândul cititorilor din mediul militar este incontestabilă,
tocmai pentru că niciodată nu s-a jucat cu epitetele
şi a refuzat să fie obedient faţă de subtile…comenzi sociale.

O vorbă din popor spune că: Dumnezeu este sus şi vede!

Cu ani în urmă, din dorinţa de a scăpa literalmente de generalul Mircea Mureşan,
fost locţiitor al şefului Statului Major General
– când acesta era condus de un bărbat adevărat, generalul dr. Mihail Popescu -,
amiralul Gheorghe Marin a trimis o serie de controale menite a demonstra modul,
nu tocmai onest în care s-ar fi derulat activităţile curente în Universitatea Naţională de Apărare.

De fapt, conform unui obicei sovietic, rămas şi azi în armia română,
când vrei să scapi de un comandant, îi trimiţi atâtea controale până fie pleacă singur,
fie îi găseşti un pretext care să justifice schimbarea.

Aşa ceva nu există în armatele moderne din NATO,
dar Amiralitatea Sa – i-am menţionat suficient numele –
o foloseşte ca o metodă curentă,
recompensând în timp, cu grade, pe cei care îi materializează politica tacită.

Revenind la chestiune, tocmai cel care reproşa modul în care se susţin tezele de doctorat
în ex-Academia Militară, El, supremul lider este prins cu…
…mâţa în sac!

Respectiv cu Georgeta Gavrilă, păpuşa liberală lăsată pe veci secretar general
al Ministerului Apărării Damelor Oamenilor Politici.
Cândva prietenă bună cu Luminiţa Kohalmi, introdusă de UDMR pe gâtul liberalilor,
pentru a avea grijă de imaginea ministrului Atanasiu.
Luminiţa – nu cea de la capătul tunelului lui Victor Ciorbea – fiind un personaj care nu vorbeşte deloc bine limba română, dar se ocupă – aţi văzut cum, pe micile ecrane – de imaginea Damei Naţionale,
Elena Udrea – menţionată şi ea de Doru Dragomir în materialul care demonstrează
duplicitarismul, fripturismul, lipsa de demnitate şi slugărnicia celui care ar fi trebuit să dea
tonul la demnitate sub Marele Pavoaz al navei pe care oficial o mai conduce
– cea a Armatei României.

Materialul scris de liderul publicaţiilor ZIUAVECHE.RO, Doru Dragomir taie în carne vie
arătând adevăratul chip al celor menţinuţi în fruntea armatei
fără alt merit decât a fi umili servitori ai lui ZEUS, de la Cotroceni.
Când vor pleca – forţaţi de evenimente apropiate – vor pleca cu toţii.
Inclusiv la urmaşul DNA…

O VESTE BUNĂ…
…ne aduce Răzvan Savaliuc. Îmi place acest jurnalist cu fler. Care îşi surprinde de fiecare dată cititorii cu un alt subiect, o altă abordare, un interlocutor neaşteptat. De data asta, mister Savaliuc ne anunţă:”CEDO condamnă România pentru jocul magistraţilor de-a achitarea”. Iată şi explicaţia necesară: “Magistraţii români nu vor mai putea condamna persoane în recurs, după ce acestea au fost iniţial achitate la fond sau în apel, fără să se procedeze la o nouă judecată, cu administrare de probe noi şi motivări temeinice şi cu anunţarea acuzatului, pentru a i se oferi posibilitatea să se apere.” Urmează o pagină în care Savaliuc valsează, credibil, pe această temă, cu exemple concrete.

ZIUAVIITOARE.RO

Aşa ar trebui să se numească de fapt Jurnalul de Sărindar. De ce?
Păi şi George Damian foloseşte un pretext istoric
pentru a ne trimite în viitor – visînd acum, cu ochii deschişi,
la neaşteptatul subiect al articolului său
“Churchill şi OZN-urile”.
Scrisul alert, rezerva evidentă a autorului faţă de succesiunea datelor la care a avut acces,
fotografiile ca şi tehnoredactarea celor două pagini de DOSARE ULTRASECRETE,
din Arhivele MI5 – celebrul serviciu militar britanic de intelligence –
sunt tot atâtea motive temeinice pentru o lectură plăcută şi chiar necesară.

DIAVOLO ROSO

Este roşu şi furios. Nu Cătălin F. Vărzaru, sufletul paginii de
tehnologie, IT şi auto,
ci ALFA 159 TBi,
despre care acest condeier – cu n cai putere în imaginaţia-i debordantă – scrie ca dintr-o răsuflare:
”Are sub capotă un propulsor de 1750 centimetri cubi pe benzină, dar şi o turbină care urcă puterea la 200 de cai. Alfa Romeo 159 tbi, desenată de Giugiaro, seamănă cu o dragoste la prima vedere. La volanul său te simţi ca într-o maşină sportivă, deşi este o executivă din clasa compactă. Poate rivaliza, fără probleme, cu pretendenţii A4 sau seria 3 de la BMW.”
Stop!
Nea Cătăline – vreau şi eu o tură!
M-ai convins…

EVADAREA DIN INFERN

Cine altcineva putea realiza interviul colectiv
decât inconfundabila Iolanda Malamen,
un spirit aparte, care recidivează cu reverii luminate de încrederea în unii semeni:
“Pentru scriitori, mai ales pentru aceia care locuiesc în agitaţia bolnavă a marilor oraşe,
frustraţi în mare măsură de graţia şi de simplitatea naturii,
vacanţa poate semăna adesea cu o evadare din infern.
Infern pe care tânjesc să-l părăsească temporar, în miezul verii,
dacă alt anotimp nu le poate oferi această şansă.
Ce-i drept, nimeni nu le va garanta liniştea şi confortul dorite
atunci când îşi transformă intenţia în realitate palpabilă.
Singurul lucru salvator este probabil descoperirea cândva a unui spaţiu,
la care, reveniţi cu entuziasm repetitiv, nu-i mai observă neajunsurile.”

La întrebarea Vă mai atrag vacanţele din România?
au răspuns Ion Bogdan Lefter, Irina Petraş, Dan Lungu, Florin Toma, Ardian – Christian Kuciuk. Români pentru care libertatea de a trăi demn nu se limitează la
circul din Piaţa Victoriei
şi nici la misterele Palatului Cotroceni.
Sărut mâna, doamnă Malamen! Continuaţi aşa.

PREA MULTE FEMEI NEFERICITE?

Întrebarea îmi aparţine,
dar titlul – ca o afirmaţie tristă – este al „rebelei” Mihaela Cârlan,
pe care o citesc mai des, mai atent şi cu mulţumirea de a descoperi un om liber de prejudecăţi.
Din opinia publicată în penultima pagină am reţinut două formulări antologice:
1.)“O fericire trebuie plătită cu o nefericire mereu mai mare şi mai longevivă,
e de părere o sârguincioasă suferitoare din dragoste.” Nu cred, dar scriitura este memorabilă.
2.) “Există un adevăr, pe cât de evident, pe atât de ignorat: bărbaţii şi femeile sunt construcţii mentale şi sufleteşti foarte diferite. Iar noi, pe lângă că avem noiane de aşteptări, care de care mai năstruşnice în ochii lor, facem una dintre cele mai păguboase greşeli – ne încăpăţânăm să-i schimbăm.
Luptă cu eolienele! Bărbaţii nu pot fi schimbaţi decât într-un singur fel. Cu alţii”.
Încăpăţânarea semnalată este reală. Chestia cu schimbatul…Hm!

REGINA ULTIMEI PAGINI…

…este tot Mihaela Cârlan. De fapt ea ar merita o pagină în interiorul Jurnalului de Sărindar,
focalizată pe falsul război dintre EI ŞI ELE.
Dintre cele trei materiale semnate pe pagina a VIII-a
– Frumuseţea este fără vârstă, cosmeticele, nu ;
Unde pleacă cheful, când pleacă
şi De ce nu blondă –
mi-a plăcut al doilea cursiv:

Despre acel chef este vorba şi nu despre cheful de treabă, de exemplu. De ultimul chiar îţi doreşti să scapi uneori, iar moldovencele au şi soluţia: te aşezi şi aştepţi să treacă. Ei, cu cheful de sex e altă socoteală. Deşi unele ar putea spune că şi sexul e tot muncă şi gluma s-ar potrivi ad literam şi în această variantă. Dar sigur nu moldovencele. Că ele nici nu şăd şi nici nu prea aşteaptă invitate. Ele ştiu că aşa le-ar pieri curând cheful, nu lor, ci bărbaţilor lor. Iată unul dintre cele mai familiare scenarii: la început ea e creativă, spontană, nu spune niciodată “nu”, nu are pudori ori migrene. După ce-a luat hârtia de la primărie drept asigurare pe viaţă,
ei îi apune treptat libidoul, iar el se trezeşte întinerit fără voie. Dacă e cuminte din fire, se (auto)mulţumeşte cu ce are. Dacă nu-i, şi mai des nu-i, cheful îl va mâna scuzabil spre alte zări mai calde. Şi, câteodată, de tot. Ea poate va înţelege de unde i se trage, poate că nu.
Dacă da, mai are nevoie doar de un strop de noroc să nu i se întâmple ca în
bancul în care ea, sfătuită de o prietenă, încearcă toate trucurile să-şi recâştige soţul, iar el îi spune, rezistând eroic tentaţiei: “Ah, ce ţi-aş face dacă n-ai fi nevastă-mea…”
Dacă nu, atunci îşi merită soarta.

Ireproşabilă scriitura,
impecabil mesajul, domniţa Mihaela Cârlan.

SURPRIZELE MAESTRULUI CRIV

Caricaturile din ultima pagină îmi aduc aminte de Gopo. Au o înţelegere superioară,
o căldură omenească, o persiflare românească în tot ceea ce penelul maestrului Vecerdea
pune la zidul condamnării micimii publice a unor personaje mediatizate până la alienarea vizibilă a telespectatorilor. Aceştia fiind în total circa 22.000.000 de fiinţe sătule până-n gât de România lui Băsescu şi Udrea.

CRIV înseamnă, pentru Jurnalul din Sărindar, puterea de a satiriza trecătoarele mărimi ale epocii în care trăim. Jos – nu guvernul, că o să cadă singur – pălăria! Aia de pe chipul marelui Zâmbăreţ – Ion Iliescu.
Apropo! Maestre CRIV, poate ne oferi ceva cu I.I.,
că tot zicea că o să ducem în lunile viitoare mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu.
El neavând nicio contribuţie la acest dezastru naţional…

FINEŢEA LUI IOAN GROŞAN

Îl citesc din curiozitate, admirându-i talentul de a folosi câteva cuvinte pentru a fotografia,
ca în numărul 10 al Jurnalului de Sărindar –ediţia print -,
o problemă cum este aceea a
Bunului simţ ca excepţie.

Ei bine, Ioan Groşan scrie ca şi cum am mai trăi 1000 de ani.
Pe îndelete: măsurile (guvernului ) sunt anunţate peste noapte şi au efectul unor lovituri de măciucă în moalele capului. Precum în bancul cu cei doi prieteni, Ion şi Gheorghe, care merg noaptea printr-o pădure şi brusc, fără nici o explicaţie, Ion pune mâna pe-un lemn şi-l trăsneşte pe Gheorghe în cap. Spre dimineaţă, Gheorghe, pipăindu-şi ameţit ţeasta, îl întreabă pe Ion: „Mă, Ioane!” „Da.” „Tu, azi-noapte, când m-ai lovit în cap, ai făcut-o în glumă sau în serios?” „În serios!”, răspunde
Ion. „Foarte bine, zice Gheorghe, că mie glume de-astea nu-mi plac!” Pe zi ce trece, gluma cu Guvernul Boc se-ngroaşă.
Dar nu va mai ţine mult…

2015

Aşa se intitulează editorialul lui Alin Burtescu. Un tip interesant.
Răbdător în scris. Care ne îndeamnă să visăm la o Românie perfectă până când:
” “Alo?” “Alo, salut Aline! Ce faci?” “Ce dracu să fac!? Ca în «Moara cu noroc», pierd ziua de azi pentru cea de mâine, poate o fi mai bine. Tu?” “Tocmai m-au sunat de la firmă, sunt în preaviz de mâine. Nevastă-
mea o să ia salariu cu 25% mai puţin. Facturile de plătit, rata la bancă, copiii cer mâncare…”. Iunie 2010. Bucureşti. România. Îmi vine să hulesc, dar pe cine?”

Păi preşedintele, premierul, madama şi alte personaje din ediţia 2010 a lui Caragiale Redivivus
nu au nicio vină. Noi nu ne merităm conducătorii.

Domnule Alin, sincer, mi-ar place să citesc primul editorial în care renunţaţi la floretă
şi optaţi, în duelul asumat pentru spaţiul unui editorial, la spadă!
Încercaţi. Am încredere în potenţialul dvs.

CEREBRALII DIN ZIARUL PUTEREA

Ca în fiecare vineri, cotidianul care ţine sub atenţie demnitarii clipei
– am numit aici PUTEREA – se difuzează cu ZIUAVECHE.RO
Deşi o formulă de coagulare a celor două echipe ar evidenţia multe compatibilităţi.

Pe Lidia Mitchievici am văzut-o recent la televizor. Avea prea mult bun simţ în raport cu mârlănia unora dintre cei invitaţi în acelaşi studiou.
Mi-a plăcut tactul şi echilibrul cu care sugera alte concluzii decât acelea dorite de moderatori.
O opţiune vizibilă şi în editorialul în forţă inspirat intitulat Cât de judecător la CCR poţi să fii, încât să nu ştii cum să votezi? Finalul spune totul:”Or, cine a comis greşeala, a făcut-o în mod voit. De ce?”
În curând vin alte vremuri, cu alte personaje, stimată doamnă Mitchievici.

Mi-a plăcut pagina de umor…cea cu numărul 06. De ce umor?

Păi numai un neinformat poate fi impresionat de titlul P.E. a votat aderarea României la spaţiul Schengen, o victorie aparentă a lui Emil Boc, care uită să ne spună că la Bruxelles se pune acum problema viabilităţii UE, a monedei unice şi a iluziei numite Statele Unite ale Europei.

Am simţit nevoia să beau un apar de apă rece ca să îmi stăpânesc râsul la titlul preţios SUA negociază la Bucureşti scutul antirachetă.

Vă puteţi imagina interlocutori americani stând cuminţi în bancă şi luând notiţe
pe timpul discursurilor unor oficiali români?
Îi propun jurnalistei Suzana Vasilescu un popas la Departamentul de Stat, peste Ocean,
pentru a înţelege sensul din care vin ipoteticele rachete inamice…Deloc negociabile.

REVENIND LA CHESTIUNEA…

…pusă de întrebarea vânzătorului de ziare aş aminti un singur lucru.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu nu era ministrul apărării naţionale,
nici şeful Statului Major General,
nici şeful Direcţiei de Intelligence,
când – ca om aparent apropiat de familia prezidenţială –
a decis decuplarea preşedintelui din decembrie 1989 de comanda armatei.
De un gest similar i-a fost frică lui Ion Iliescu.

Remember!

În august 1989, Elena (blestemul naţiunii noastre!) Ceauşescu
l-a convins pe comandantul suprem să nu mai avanseze ofiţerii la gradul următor, conform cutumei. Preşedintele a fost debarcat, de armată, după patru luni de zile…

În iunie 2010, actualul preşedinte taie salariile militarilor activi cu 25%.
Număraţi patru luni, începând din luna iulie…