Conduceam autoturismul personal, când la postul public de radio se difuza informaţia privind gestul frumos al preşedintelui statului nostru, de a depune un buchet de flori lângă sicriul cu corpul neînsufleţit al Patriarhului Patriotismului românesc, din ultimele decenii. Iluzia mea a durat până am vizionat imaginile acestui moment, la televizor. Nici în mediul românesc rural de azi, un bărbat obişnuit nu se duce la capătul unui ţăran întins în sicriu, într-o ţinută încropită din te miri ce.

Oare se supăra minoritatea care mai crede în preşedinte, dacă acesta îşi punea o cămaşă albă, o cravată şi un veston, pentru a marca, cu naturală decenţă, secundele omagiului adus marelui dispărut? Oare astfel, nu era mai bună imaginea sa pe micile ecrane, pe care şi-a dorit-o, din moment ce a fost aşteptat de o droaie de reporteri şi jurnaliste, pentru a consemna o declaraţie a sa, în care a ţinut să reitereze diferenţa majoră dintre viziunile politice ale cetăţenilor Adrian Păunescu şi Traian Băsescu?

Corneliu Vadim Tudor sancţiona azi, la un post de televiziune, încremenirea în proiect a Academiei de la Bucureşti, cu o conducere care poate serveşte interesului altui stat, probabil a Israelului, de nu a avut timp, înţelepciune, logică şi rigoare, ca să facă prima gestul sublim al fraţilor noştri, de peste Prut. Adrian Păunescu a devenit membru al Academiei Republicii Moldova, dar nu şi a celei din Capitala tuturor românilor…
Blestem pe capul nevolnicilor care nu au avut nici lumina şi nici cutezanţa unui act reparatoriu, la nivel naţional, pentru cel care a încheiat triada Mihai Eminescu – Nichita Stănescu – Adrian Păunescu.

Rememorând clipele personale, când soarta a făcut să am şansa unor dialoguri cu marele dispărut, nu pot uita o trăsătură comună a acestora. Îngrijorarea sa, deloc mimată, pentru distrugerea valorilor naţionale. Avea răbdarea să îşi asculte interlocutorul. Şi invita la acţiune. Dar avea şi momente când tuna şi fulgera, pe motive întemeiate, la fiinţe ce îl decepţionaseră, într-un fel sau altul.

Simţeai forţa sa nativă, într-un dialog în doi. Nu pierdea timpul cu detalii. Nu se împiedica în micimanii zilei. Ştia că nu i-a mai rămas, după 1990, decât Puterea Cuvântului. Aşa a lansat publicaţiile “Vremea” şi “Totuşi iubirea”. Şi mă gândesc, acum, la un paradox. Am debutat la “Totuşi iubirea” luând apărarea unui fost ministru al armatei, generalul Constantin Olteanu, întemniţat pe nedrept, în 1990, pentru evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Şi am încheiat activitatea de jurnalist militar, cerând public, lui Traian Băsescu, în săptămânalul armatei, “Observatorul militar”, în decembrie 2008, eliberarea unui alt fost ministru al armatei, Victor Atanasie Stănculescu, nedrept ţinut după gratii, din moment ce Ion Iliescu este liber, bine mersi.

La publicaţiile postdecembriste ale lui Adrian Păunescu am semnat în clar, cu grad, nume şi prenume, nu ca alte fiinţe, ascunse în dosul unor pseudonime, ca să nu îşi piardă, vezi Doamne, postul din armată. La un moment dat, la unul dintre materiale nu am mai semnat cu gradul vechi, de căpitan, ci cu acela nou, de maior. Adrian Păunescu a reacţionat imediat, postând sub materialul meu câteva cuvinte simple, prin care, entuziast cum era afirma:”ne simţim şi noi înălţaţi în grad odată cu maiorul Petrescu.” În gradul de atenţie al conaţionalilor postaţi în zona decidenţilor de atunci.

Într-una dintre săptămânile care a urmat, fiind în redacţia militară, un coleg, ce era ofiţer de serviciu, a venit alergând la mine – pe atunci nu aveam telefoane mobile – şi a spus, uşor surescitat, că a sunat, din partea lui Adrian Păunescu, fiul său, Andrei, care îmi transmitea că aşteaptă cursivul pentru rubrica mea săptămânală, deoarece revista trebuie să apară în formatul stabilit. Fusesem plecat pe teren, în ţară, abia revenisem şi mă postasem la maşina de scris. Textul i-a parvenit în timp util. Dar m-a emoţionat faptul că ţinea să nu lipsesc din fiecare număr nou tipărit.

Şi tot Andrei este acela care m-a sunat, de data asta la telefonul de acasă, pentru a mă invita, în 1993, la Hotelul “Intercontinental”, unde urma să aibă loc acordarea premiilor ziarului “Vremea” şi al revistei “Totuşi iubirea”, unul fiind pentru cel ce scrie aceste rânduri. Acest ultim moment l-am evocat pentru că acolo, în seara ceremoniei, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Care l-a uluit iniţial pe Adrian Păunescu. Apoi l-a bucurat enorm.
Numărul invitaţilor formali s-a triplat, mulţi venind însoţiţi de alţi iubitori ai poemelor sale.

Disperat, şeful de sală s-a dus la Adrian Păunescu şi i-a spus stresat:
– Ce facem maestre?
– Cum ce faceţi? Aduceţi alte mese!

Acesta era Adrian Păunescu. Românul care, prin forţa spiritului său magnetiza pe cei dispuşi, cu bună credinţă, ca să-i asculte poemele, alocuţiunile, intervenţiile, polemicile şi pledoariile în favoarea unor nedreptăţiţi ai momentului.

A trebuit să moară, ca acum întreaga naţiune să lăcrimeze la imaginile anilor când cânta demn:
“Trăiască România! Trăiască Tricolorul!”