NE NAŞTEM SINGURI…

UN SPIRIT LIBER ŞI-A PICURAT,
CÂTEVA SECUNDE, GÂNDURI ALTFEL ROSTUITE,
DESPRE ÎNCEPUTUL LUMII…SALE.

FRUMUSEŢEA VERSURILOR M-A DETERMINAT
CA SĂ TREC PESTE INTERDICŢIA EXPRESĂ:
NU LE PUBLICA!

NU VOI DA NUMELE CREATORULUI
ACESTUI POEM AL REGĂSIRII DE SINE.

VOI SPUNE DOAR ATÂT.
TRĂIEŞTE DEMN, ÎN ROMÂNIA.

Solitudes

Azi, când am ingropat adânc, sub pleoape,
Primul sărut pe care mi l-ai dat,
Încep să cred ce mi s-a spus odată.
Şi asta-i tot ce-mi pare-adevărat.

Ne naştem singuri şi la fel murim.
Şi chiar dacă mă ţii, zâmbind, de mână,
N-am să mă fac lumină, ci ţărână
Şi voi pleca. Şi n-o să ne mai ştim.

Făcut-am temple lungi, până în zare,
Dintr-un nisip din cel mai aurit.
Şi le-am crescut pe ţărmuri, lângă mare,
Dar, după valuri, mi s-au năruit.

Eu nu vreau să accept că totul moare,
Să văd cum ochii tăi sunt tot mai reci.
Ai mai avut castele şi mă doare
Când văd cum pe-ale mele le îneci.

Poate-am greşit!-mă-ntreb privind spre tine.
Nu te cunosc. Te văd ca pe-un străin.
Mă-ntorc pe primul drum. Numai cu mine.
Ne naştem singuri şi la fel murim!…

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~