Ce facem cu abandonul copiilor?

Opinie de Vali Zăvoianu, psiholog
___________________________

Una din rănile deschise care marchează suferinţa românilor ca popor şi imaginea noastră în lume, rană care pare a nu se mai vindeca vreodată şi al cărei tratament nu se gaseşte de atâţia ani este „ Lipsa de Responsabilitate”.

Românii par a ignora acest concept şi moneda aruncată în sus – după 1989 – cade întotdeauna cu faţa potrivit căreia ni se pare în regulă să trăim într-o cvasitotală lipsă de responsabilitate.

Sună sumbru, dar realitatea românească ne oferă suficiente argumente pentru a concluziona aşa ceva.

Nevoia de a scrie acest articol a venit din impactul asupra mea şi implicit asupra noastră, ca români, a fenomenului de abandon al copiilor.

Chestiunea a fost şi încă este spinoasă şi efectele ne afectează continuu de mulţi ani, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, imaginea României suferind de fiecare dată când sunt mediatizate extrem de numeroasele cazuri de abandon şi de fiecare dată când se raportează forurilor europene datele statistice care privesc acest fenomen.

„Familie dezorganizată, nivel de trai scăzut, sărăcie, categorii defavorizate” toate aceste fenomene există în multe state europene, nu suntem unicat în această privinţă, însă gestionarea acestora şi amploarea efectelor nu le regăsim la acest nivel sumbru la alte state europene, semn că suntem pe un drum greşit şi în acest ritm nu se vor atenua niciodată aceste probleme.

S-au schimbat multe după 1989, dar multe din schimbări au avut loc la nivel superficial, românii evitând deseori zdruncinarea din rădăcină a unor fenomene sociale grave.

Adevărata explozie a abandonului s-a produs în ultimele decenii ale regimului comunist, ca urmare a politicii agresive pronataliste din 1966.

Decretul nr. 770 din 1967, prin care Nicolae Ceauşescu interzicea avorturile a facilitat naşterea a aproximativ 2 milioane de copii, veniţi pe lume pentru că mamele lor şi-au pierdut dreptul de a opta între a menţine o sarcină sau a o întrerupe. Această generaţie de copii născuţi între 1967 şi 1970 a avut un destin paradoxal: aceşti copii sunt cei pe care dictatorul se baza să construiască România comunistă, dar care până la urmă au contribuit la dizolvarea regimului comunist.

Odată cu interzicerea avorturilor, se interzicea şi comerţul cu produse anticoncepţionale, tocmai în ideea de a creşte numărul populaţiei. Repercursiunile însă au constat în naşterea unui număr mare de copii nedoriţi şi creşterea ratei mortalităţii materne datorate avorturilor empirice. Schimbarea politicii demografice prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 (avortul fiind permis în primele 3 luni de sarcină) ar fi trebuit să determine imediat o reducere drastică a numărului de copii abandonaţi.

După căderea comunismului era de aşteptat o scădere „naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive; acest lucru nu s-a întâmplat, abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe, care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii abandonaţi.

Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă cel mai rudimentar mod de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne este generată de absenţa unor servicii, de funcţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor şi poate că noile politici sociale dezvoltate faţă de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalităţi, care erau ataşate valorilor instituţionale de protecţie, dezvoltate în afara şi cu ignorarea importanţei familiei şi a satisfacerii nevoilor copilului.

În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după 1989. În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani.

Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroase structuri instituţionale şi servicii în domeniul protecţiei copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternităţile şi spitalele de pediatrie continuă să găzduiască aceşti copii.

Şi atunci ajungem la fraza de început a articolului, căci numai o lipsă de responsabilitate poate duce la menţinerea şi proliferarea acestui fenomen. Reacţia clasică a fost şi încă este „să dăm vina pe cineva, pe ceva”, când drumul corect ar fi asumarea responsabilităţii de către fiecare din noi, de la simpli cetăţeni (societatea civilă) şi până la autorităţile, nu puţine, care trebuie să se implice în gestionarea acestui fenomen cumplit.

Undeva, în funcţionarea mecanismelor societăţii româneşti, la toate nivelurile, ceva merge prost. Degeaba adoptăm legi dacă nu le aplicăm, degeaba figurează în aparatul multor instituţii ale statului specialişti de toate felurile dacă nu îşi fac toţi meseria, degeaba s-au creat fel de fel de instituţii noi, birouri, structuri şi servicii, dacă parteneriatele şi convenţiile de colaborare există numai pe hârtie. Există în cadrul instituţiilor care au ca domeniu de activitate asistenţa socială şi foarte mulţi oameni bine pregătiţi, dar singuri nu pot muta munţii din loc.

Dacă e să vorbim despre amploarea fenomenului de abandon al copiilor, iată câteva date statistice (după studii realizate cu sprijinul UNICEF, în parteneriat cu alte instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale): dintre copiii abandonaţi în maternitate şi spitale aproape 80 % au fost abandonaţi în spitalele din municipii/reşedinţă de judeţ; vârsta mamelor care abandonează copii e cuprinsă cu preponderenţă între 16-17 şi 25 de ani; 60% din copii sunt abandonaţi în unităţile sanitare şi 30 % sunt abandonaţi la domiciliul familiei biologice iar cele mai triste cifre sunt acelea care consemnează că în România există peste 40.000 de copii abandonaţi.

Toţi aceşti copii care nu au altă vină decât aceea că au fost aduşi pe lume de adulţi iresponsabili ajung să crească în centre de plasament, în dormitoare enorme, vegheaţi de angajaţi plătiţi prost şi depăşiţi de responsabilităţile pe care le au de susţinut.

Copii apatici, încercănaţi, care plâng des şi care se ataşează instantaneu de orice străin, care trece pragul instituţiei unde locuiesc, datorită tulburărilor de ataşament numind „mamă” pe oricine îi ia în braţe.

Birocraţia care stăpâneşte sistemul de adopţii românesc face ca mii de părinţi care doresc să adopte să sufere cumplit, procesul de adopţie durând ani buni.

Asistenţii sociali puţini, lipsiţi de motivaţie şi prinşi în capcana unui sistem ineficient se zbat să indeplinească formalităţi care nu fac decât să pună piedici adopţiei.

Legislaţia românească permite părinţilor şi rudelor până la gradul IV, care şi-au părăsit, maltratat, refuzat categoric copilul, să aibă totuşi drepturi asupra lui şi să fie obligatoriu întrebaţi dacă nu cumva şi-l doresc înapoi. Singurul tribunal al copilului din România este la Braşov, acolo având prioritate dosarele privitoare la copii, în restul ţării dosarele copiilor aşteaptă să le vină rândul, ascunse în munţi întregi de dosare, de toate felurile.

Salutară campania desfăşurată de postul de televiziune ProTV, dar tristă impasibilitatea autorităţilor şi chiar a unei părţi importante a societăţii civile în faţa acestui semnal de alarmă.

Cât va mai dura lipsa de responsabilitate care trimite pe acelaşi drum al abandonului în ultimii ani şi pe bătrânii României nu ştiu.

Păstrez însă speranţa că lucrurile se vor schimba şi că vom reuşi să revenim cu picioarele pe pământ devenind cu toţii mai responsabili.

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment

~