Una de care până şi nepoţii săi s-au îndepărtat, unul câte unul, ajungând nu doar în oraşe ale câmpiilor apropiate, ci şi în unele din Italia, Marea Britanie şi chiar în Golful Persic.

O meserie în care nu a uitat, niciodată, să îşi mângâie, dimineaţa şi seara caii. Uşor. Pe coamă. Asta până într-o zi, când tot acolo, lângă ei, în timp ce le vorbea, a simţit o lumină roşie puternică, o străfulgerare fără precedent şi vederea sa s-a umplut de umbrele celor aflaţi la câţiva paşi…

Niciun doctor nu i-a dat speranţa revenirii la privirile sale de om mândru, care şi-a clădit casa, familia, acareturile, dragostea celor apropiaţi, doar prin munca sa onestă şi felul său, bine cumpănit, de a fi.

Au urmat nopţile în care a visat anii tinereţii, când conducea zeci de săteni la tot ceea ce însemna munca de salahor pe câmpul de unde veneau toate bunătăţile pământului, cu care şi-a crescut copiii, şi-a ajutat nepoţii, atunci când viaţa la oraş îi mai îngenunchea.

Ieri i-am trecut, cu sfioşenie, pragul casei.

Nu m-a simţit imediat. Gemea.

Când mi-a auzit vocea, brusc a amuţit. A cerut un pic de apă. Apoi a dorit să se scoale, pentru a sta pe marginea patului, cu mâna dreaptă pe speteaza scaunului ce-i menţinea puterea de a fi Drept.

Fruntea era uşor plecată. Ochii închişi. Mi-a răspuns ca întotdeauna. Calm. Liniştit. Lucid. Că ştie…Nu se mai face bine…

A ascultat cuvintele celor din jur. Soţia şi fiica sa, derutate, speriate, copleşite de prăbuşirea evidentă a octogenarului cap al familiei.

L-am îmbrăţişat îmbărbătându-l, dar ochii săi aveau pleoapele închise, iar obrajii erau asprii de la bărbieritul nu prea priceput al unei vecine chemată, mai ieri, să îl primenească la chip.

Şi-n noaptea care a trecut, când stelele strălucitoare anunţau un cer senin, o zi caldă, lui i-a fost din nou frig, a încercat să se acopere şi …ultima suflare i s-a dus din trupul încă robust. De Ţăran. Autentic.

Ne-am dus să îl îmbrăcăm.

Oamenii locului, chemaţi pentru această trebuinţă, se grăbeau să facă tot ce ştiau atâta timp cât mai era cald. Şi era…

Doar buzele deschise şi absenţa răsuflării arătau părăsirea trupului de către suflet.

Şi în toate mişcările generate corpului său – la care am luat parte fiind, ziceau gazdele, mai în putere, pentru a fi mai repede îmbrăcat – am avut senzaţia că vroia să nu… ne supere, cu o rigiditate prematură a vreunei mâini…

Luat cu păturile, pentru a fi dus în tinda unde se aflau mesele pe care urma să vină sicriul, corpul lui, de Ţăran autentic, părea mai uşor decât ne aşteptam.

Statura şi chipul său dominau pe cei din jur, marcaţi încă, puternic, de dispariţia sa, de trecerea în cealaltă lume, previzibilă, dar parcă prea devreme…

Atât de mare era durerea, încât fiecare căuta să facă doar ceea ce era atunci de făcut. O împietrire de chipuri, o îndârjire cum nu mi-a mai fost dat ca să văd…

Întins pe cele două mese, în costumul cel nou, purtat doar cândva, cu mâinile puse pe pieptul său ca mărturii ale unui destin aparte, Nea Grigore părea liniştit, că nu-i chinuise mai mult, pe cei din jur…

Şi când pământul ţintirimului se va prăvăli peste el, va mai rămâne doar crucea din lemn, cu numele şi prenumele unui simplu Ţăran – Sandu Grigore.