În stânga anunţului, până acum respectat de credincioasele trăitoare prin preajma acelor plaiuri, dar şi de nou venitele la mila Celui de Sus, se află o biserică rezervată fiinţelor ce nu au voie să ajungă la mănăstirea Frăsinei.

O biserică comparabilă cu un stup de albine, neliniştite de veştile cu care s-ar putea întoarce cei trimişi sus, la monahi, spre luminare şi îndreptare a cugetelor bântuite de îndoieli fireşti, într-o lume comparabilă cu o mare zbuciumată, între două valuri imense nemaifiind zărit ţărmul visat.

Am urcat pe jos. Sfidând ploaia măruntă. Rece. Ignorabilă datorită minunăţiilor pădurii golită de orice altă fiinţă. Dar marcată, ici-colo, de cruci, dintre cele mai surprinzătoare, fie prin simplitatea – accentuată de patina timpului scurs de la postarea lor în calea drumeţului -, fie prin imaginea strălucitoare, dată de irizări special imaginate de cei ce le-au decorat, în fel şi chip.

La prima vedere, Frăsinei pare sus, pe tăpşanul invadat de verdeaţa uluitoare, un conac uriaş, decât un areal monahal. Abia intrând în biserică am înţeles rânduiala bărbătească a acestei ctitorii cu tâlc aparte.

Slujba se terminase. Şi doi călugări, înalţi, uscăţivi, cu chipuri mai mult ascunse de părul bogat, monahi cu centuri militare, peste hainele negre, făceau de zor curăţenie, motoraşul unui aspirator confirmând, prin turaţia mare, graba lor de a pune totul la punct.

Lumânări aprinse pentru cei plecaţi dintre noi. Lumânări cu flăcări pâlpâinde pentru cei vii. Ca la oricare altă biserică ortodoxă. Apoi, într-o altă aripă a mănăstirii, icoane rânduite pentru cei dornici să aleagă dintre acestea. Şi alte simbolice rostuiri religioase păzite de un alt călugăr, la fel de slab, înalt, ca şi confraţii de credinţă, din biserică. Vorbe puţine. Priviri atente.

Prin curte, agale trecând, un alt monah. Cu păr argintat. Şi voce caldă. Mi-a oferit mai rarele ştampile, din lemn, folosite la modelarea cozonacilor special pregătiţi pentru evenimentele religioase. Sugerându-mi să revin, dacă pot şi doresc, cu haine de iarnă – fie şi un simplu pulover, bun de el, pe vreme rea.

Ploua mărunt. Şi curgea apa la izvorul de unde nou veniţii cred că se vor întoarce acasă cu şansa vindecării lor de multe încercări lumeşti.

Nici ţipenie de om în jurul mănăstirii şi pe culmile învecinate. Un tărâm rupt efectiv de agitaţia pământenelor oprite de anunţul ameninţător.

Am coborât tot pe ploaia acum mai rece. Şi, la final, m-am întâlnit cu un preot tânăr, ce urca spre mănăstire. A rămas uimit de faptul că mergeam cu capul descoperit şi părul ud, prin duşul natural montan. Mi-a surâs, surprins de modul în care sfidam vremea, vremurile…

Abia mai târziu am înţeles.