Ion Petrescu

ADRIAN PĂUNESCU ŞI SINTAGMA UITATĂ DE CLASA POLITICĂ

Azi se împlinesc doi ani de la trecerea Styxului de către cel ce a redeşteptat junii – născuţi în epoca socialismului apus – la sentimentul ce se transmite numai de către părinţi urmaşilor lor: dragostea de patrie.

O sintagmă uitată de clasa politică postdecembristă.

O pecete scuipată de jurnalişti cinici, cu un coeficient de inteligenţă pe măsura vulgarităţii lor cotidiene.

Cuvinte asumate in integrum doar de militarii români. Dovadă fiind – şi în ultimii ani – cei căzuţi la datorie în trei teatre de operaţiuni militare.

Când a murit… am plâns ca un copil, dar numai până ce am ajuns seara la mormântul copleşit cu coroane, vegheat de români anonimi, mai toţi în plină putere, ce cântau, fără oprire, cântecele născute pe versurile poetului. Acel moment neaşteptat mi-a redat starea de bine. Omul Adrian Păunescu devenise un corp îngropat sub lespezi reci, printre scriitori trecuţi deja în eternitate. Dar poetul trăia. Iubitor de ţară. De mulţimea eliberată, fie şi pentru moment, de prejudecăţile regimului trecut.

Am poposit des în casa poetului. Şi totdeauna l-am găsit preocupat de soarta ţării. Am scris în publicaţiile sale şi am rămas plăcut surprins când, într-o dimineaţă, ofiţerul de serviciu a fost sunat ca să mi se aducă aminte să trimit la timp articolul pentru foaia de suflet numită simbolic TOTUŞI IUBIREA.

M-a onorat momentul premierii mele – de către marele poet – pentru activitatea publicistică din revistele sale, clipă ce o amintesc aici doar pentru că atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat! Sala, de la Hotelul Intercontinental, s-a umplut peste numărul de invitaţi prevăzut şi Adrian Păunescu a avut generozitatea să dispună aducerea de mese pentru toţi cei cunoscuţi şi străini.

Iar gestul cel mai cald al poetului a fost când, la simpla mea avansare în gradul de maior – marcat ca element însoţitor al numelui cu care semnam articolele – Adrian Păunescu a adăugat o notiţă în care scria că, prin această înălţare la gradul următor, simte că şi publicaţia pe care o conducea este recunoscută la înălţimea spirituală a momentului.

Păunescu nu cenzura. Dar avea arta de a gândi rostul fiecărui colaborator în economia unei publicaţii care răspundea unei categorii de cititori ostili vulgarităţii, abuzurilor noilor politicieni, timidităţii lor de a afirma public şi pe plan internaţional cauza naţională.

Păunescu era atacat şi mai este şi azi, pentru că nici înaintea sa şi nici după el nimeni altcineva nu a reuşit coagularea energiilor unei generaţii în blugi, cum a făcut-o el.

Este meritul fraţilor de peste Prut, de a fi intuit apusul apropiat al poetului, context în care i-au acordat laurii supremi la Chişinău.