Ion Petrescu

Domnul Badea

Se spune că pe măsură ce te încearcă viaţa, te apropie Dumnezeu de el…

…la asta ducându-mă gândul în biserica asediată, în interior, de schele şi lume venită să conducă pe ultimul drum un conaţional aparte. Cel căruia jumătatea sa, soţia, îi spunea, până mai ieri, cu blândeţe, vizibilă şi-n surâsul ei, de româncă liniştită, simplu şi cu drag: – Dorin.

Viaţa acestui compatriot, necunoscut cititorilor, a intrat în atenţia mea, cu mulţi ani în urmă, la inaugurarea blocului, abia finisat, în care soarta a făcut să ne rostuim laolaltă. Şi s-a încheiat cu ceremonia religioasă din biserica de peste drum, asaltată de praful cimentului lucrărilor neterminate. Semn al puterii financiare limitate a miilor de credincioşi arondaţi spiritual acestui lăcaş bisericesc, aflat la distanţa unui galop de sănătate, de biserica fostului Conducător al Statului, Mareşalul Ion Antonescu.

Şi glasul părintelui Pârvu, octogenar, un prelat înţelept, care a lucrat direct cu ultimii patru Patriahi ai României impresionă asistenţa, o undă de emoţie fiind la cuvintele… a plecat dintre noi nespovedit şi neîmpărtăşit.

Nu am întâlnit însă, până acum, un bărbat atât de calm şi delicat, cu o sensibilitate greu de ghicit sub chipul deloc impresionat de învolburări trecătoare ale comunităţii blocului.

Nespovedit s-a dus dintre noi? Dar majoritatea celor care şi-au intersectat căile vieţii de zi cu zi, cu împiedicările umane, inabilităţile şi orgoliile individuale, au găsit în Domnul Badea nu doar un interlocutor, ci şi un fin ascultător. Care avea harul să detensioneze pe cel stresat de o hibă a zilei, a lui sau din apartamentul său.

Şi nu a fost om care i-a călcat pragul, pe care să nu îl invite în casă, să nu îl omenească, să nu îl îndemne să savureze paharul discuţiei mai liniştite despre soarta zilei de mâine.

Nespovedit el, dar spovediţi, la propriu, şi ajutaţi, după puterile şi abilităţile sale, fiecare dintre aceia care i-au bătut cu încredere la uşă.

Neîmpărtăşit el, dar bucuroşi că au cu cine să se sfătuiască, oameni care altfel nu ai fi ghicit că trec prin clipe de inabilitate, de lipsă de răbdare sau soluţii la provocările cotidiene.

Avea locul său, în sufrageria casei. Cu ochii ţintiţi, fie spre dreapta, la televizorul deschis doar când nu avea oaspeţi, fie spre stânga, la cel venit după un ajutor pragmatic, un sfat, o confesiune, o eliberare a unei frământări interioare.

Nu apuca cel invitat să ia loc şi Domnul Badea întorcea capul spre uşă, cu o voce caldă rostind doar atât: – Fănica!

Şi apărea, ca din senin, cu cafeaua fierbinte, domniţa care i-a fost reazăm toată viaţa şi mama celor doi copii ai lor– aşezaţi azi, fiecare, la casele proprii.

Despre fata şi băiatul său, de cei care le urmau, pe arborele genealogic, Domnul Badea vorbea cu o bucurie sobră, dacă vă imaginaţi că poate exista aşa ceva! Rostea scurt, cu o undă de mulţumire în glas: – Azi vin la noi copiii…

Într-o seară m-a invitat să urmăresc o casetă video, cu imagini de la o nuntă. Ei bine, singura persoană ce se uita la ceilalţi parcă de undeva, de pe muntele Olimp, cel mai înalt din Grecia, cu cei 2.919 metri ai săi, era Domnul Badea. Nu de sus în jos.

Ci cu acea seninătate a omului care ştie ce va urma, dar mai are pofta de viaţă să descopere noi lumini, la semenii săi.

Nu l-a văzut nimeni, în toţi aceşti ani, supărat, încruntat. Calm, cu un metronom propriu al instinctului de conservare al echilibrului vital vieţii, a impus tacit respect.

Iar într-o vreme când nu ştia stânga ce face dreapta, în comunitatea blocului, uşa sa nu doar că era mereu deschisă, dar cei ce băteau la ea plecau şi cu soluţia potrivită, chiar cu Domnul Badea pe post de prim ajutor, în cele mai imprevizibile situaţii.

S-a dus, dintre noi, un român demn, dornic de o schimbare în bine a ţării, în care acum a lăsat o familie mare, frumoasă, la fel de unită în clipa durerii, ca în cele de împărtăşire a bucuriilor pasagere.

Sensibil, incredibil de delicat, cu capacitatea de a scruta semenii aflaţi la necaz şi a-i repune pe linia interioară de plutire.

Un asemenea bărbat nu putea primi, ca ultim onor, al celor care l-au iubit şi stimat, decât mâna dusă la inimă. Acolo unde imaginea sa o vom păstra, chiar dacă glasul său nu va mai fi auzit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Tags: Dorin Badea