Cu ordin de la împărăţie, ca fiecare să îşi recunoască singurătatea sa.

Cea a bunicii, prea devreme lăsată fără coechipier, pe planeta asta.
Ea, regina copilăriei noastre, cu bunătăţile bucătăriei, pe care azi parcă nu prea le mai reuşeşte, când le scoate din cuptorul anului 2014.

Cea a mamei, ostenită de hărţuiala cotidiană a mai binelui visat pentru copiii tot mai independenţi de voinţa părintească.
Ea, trecută în amintire, mai devreme decât se cuvenea, că ne şi dor ochii la aprinderea candelei, de dor, durere şi neputinţă.

Cea a jumătăţii visate, dar rar coborâtă printre cei care se amăgesc cu ochelarii unor lecturi impresionante în adolescenţă.
Ea, acea intangibilă imagine a fiinţei care domină albastra rotunjire a globului pământesc şi deseori ne duce în ispita dinamitării convenţiilor, cutumelor, interdicţiilor unei societăţi, catolică ziua, indescriptibilă noaptea.

Cea a copilei care abia deschide ochii spre durerile lumii, de care va avea succesiv parte, fără putinţă de ocolire, pe o cărare care poartă urmele paşilor înaintaşelor, cele mai multe total necunoscute, cu vieţi despre a căror lumină şi final nici nu putem acum a ne da cu părerea ştiind doar că aşa cum au venit, aşa au şi plecat.
Ea.