Valabile ieri, ca şi azi.

Atunci, în anul 1917, Armata a 2-a română, de sub comanda generalului Alexandru Averescu, angajată în operaţia de la Mărăşeşti, după reuşita de la Mărăşti a avut parte de o nouă confruntare, cu trupele germane şi cele austro-ungare, în bătălia de la Oituz.

Cum erau atunci militarii români?

În inferioritate numerică, dar pe pământul ţării lor!

Ei acţionau pe un teren deloc facil luptelor cu un agresor teoretic superior, sigur de victorie.

Românii demonstrau un devotament faţă de patrie ce a suprins inamicul, uimit de capacitatea lor de a lupta îndârjit, zi şi noapte, cu şi fără muniţie, la baionetă, non stop, cu un spirit de sacrificiu care demobiliza trupele imperiale.
Inamicul era pur şi simplu stupefiat de temeritatea românilor de a porni la contraatac, chiar şi atunci când raportul de forţe le era defavorabil.

La Oituz, ca şi la Mărăşeşti şi Mărăşti, s-a schimbat în bine cursul istoriei românilor, cele trei victorii facilitând parcurgerea ulterioară a căii reîntregirii naţionale, până la momentul unic, de la 1 Decembrie 1918, cel al consolidării României în graniţele sale naturale, istorice.

Oituz a fost doar una dintre cele trei porţi ale Moldovei rămasă închisă inamicului cotropitor.
Dar numai la Oituz lipseşte un monument pe măsura eroismului ostaşilor căzuţi la datorie!

Un monument în favoarea căruia pledează protagoniştii acestui periplu, mai degrabă emoţional, pe tărâmurile unde s-a murit pentru Patrie, pentru Onoarea de a fi militar român, pentru neatârnarea ţării, care avea dreptul la propria identitate europeană.