În momente de criză, la televiziunea cu un viitor platou marcat cu verde, cineva, altfel extrem de inteligent şi bine pregătit profesional, dar subminat de o isterică bună de administrator la o mănăstire autohtonă, mai indică numărul meu de telefon pentru a mă pronunţa în situaţii de criză internaţională, când alţii, îmi scapă gradele şi numele lor, se ascund după fustele consoartelor, iar telefonul indică situarea lor…în afara zonei de acoperire.

Nu ştiu de ce am senzaţia că undeva, cineva are senzaţia că îmi face un favor…Deşi realitatea este alta.

Pentru viitor: pas.

La o altă televiziune, aparent legată de lumea monetară, întotdeauna în ultimul moment, un teleast altfel diplomat, mă invită la un trio, nicidecum do re mi, unde al treilea personaj vine întotdeauna cu întârziere, iar eu mă întreb de ce îmi pierd timpul acolo, cu un telespectator al posturilor franceze de televiziune. Dacă aşa o fi…

Nu ştiu de ce am senzaţia că undeva, cineva are senzaţia că îmi face un favor…Deşi realitatea este alta.

Pas.

La un post TV ascuns prin casa jurnaliştilor de ieri, amatorilor de azi, m-am pomenit alături de un nostalgic al unor vremuri teoretic apuse, iar pe platoul de filmare, cu o jună, fără verighetă, dar ombilical legată, prin jucăria de la ureche, de producătoarea care îi spunea ce şi cum să vorbească, ce replici să taie, ca la grădiniţa unei televiziuni teleghidate, din raţiuni deloc de interes public.

Nu ştiu de ce am senzaţia că undeva, cineva are senzaţia că îmi face un favor…Deşi realitatea este alta.

Pas.

La un areal TV altfel bine intenţionat m-am pomenit, tam-nisam, faţă în faţă cu cineva care părea copia de azi a celebrului muşchetar d’Artagnan şi alături de un alt distins invitat care îmi aducea aminte de Porthos, deşi se dorea mai degrabă Athos.

Nu ştiu de ce am senzaţia că undeva, cineva are senzaţia că îmi face un favor…Deşi realitatea este alta.

Pas.

Invitaţii de acest gen, dincolo de diplomaţia mea, răbdătoare, nu vor mai avea acelaşi răspuns constructiv.

Am drumul meu.