Nu am greşit niciun cuvânt din formularea de mai sus.

Tolăniţi, momentan, decent, în două fotolii pasagere, un purtător de barbă, la propriu, dar şi la figurat, şi o demoazelă, nemângâiată de mult timp, stăteau la taclale.

Taclale de mâţă în călduri şi motan încordat, atent la semnalele subliminale lansate de vocea care sugera tandreţea sculării – rog să mă scuzaţi…- matinale, concomitente, marcată ulterior de aruncarea gunoiului, după principiul o dimineaţă tu, următoarea…tot tu, pregătirea cafelei, după acelaşi normativ, lasciv, al sarcinilor asumate succesiv.

Vorba vine.

Mai lipsea ca demoazela căzută în transa propriilor incantaţii, aparent inocente, inodore, să ne spună de câte ori, în ce poziţii şi cum ar fi dorit să îl posede pe blegul din faţa ei, care, după lipsa de reacţii părea mai degrabă castrat sentimental, deoarece fizic nu mai conta în ecuaţie.

Carevasăzică, nea Ion Luca şi Caragiale avea dreptate:

– Zoe!

Dar Zoe era cu minte.

Aţi citit bine.

Nu confunda o noapte de amor, cu torsul unei mâţe, pe ecranul micului televizor.