Noi suntem aprigi totdeauna, impetuoși, înverșunați;
ei sunt doar calmi, imperturbabili… și liniștiți… și cumpătați…
Noi suntem zgomotoși din fire, parcă din larmă-am fi făcuți;
ei sunt doar liniște și pace… și răbdători… și prea tăcuți…

Noi suntem schimbători, adesea, și hoinărim necontenit;
ei sunt statornici, pe vecie, pământului ce i-a hrănit
și sunt, doar, gazde primitoare de cuiburi prinse-n țesături
ce prevestesc venirea verii cu triluri și ciripituri…

Știu a trăi în armonie, se țin de mâinile-nverzite,
dar, mai ales, se țin de aripi și de picioare-nțelenite,
și se dezmiardă împreună – tot mângâiere și alint –
și, mai ales, ei nu se ceartă… și nu au toane… și nu mint…

Ei, înflorind în primăvară, din curbe ramuri coborând,
ne dau minuni de frumusețe… iar pentru ei nimic ținând
ne dau parfumul primăverii… și dau corole, dau corimb;
le inspirăm tot oxigenul și nu le dăm nimic în schimb…

Ei ne oferă siguranță, un adăpost de căutăm;
noi le-arătăm indiferență… securea… drujba le-arătăm…
Se răstignesc în plină iarnă și ne-ncălzesc cu trupul lor,
și ne-ocrotesc, în miez de vară, de ploi… de arșiți… și de dor…

Își risipesc frunzișul toamna într-o tăcere copăcească
în așteptarea învierii din lumea lor neomenească,
iar gălăgia bucuriei de mugur nou și-un nou debut,
e, însăși, pacea infinită din zorii zilei de-nceput.

În marea noastră hărmălaie, tăcerea lor e nefirească
și ne mirăm de-a lor răbdare ce-ncearcă să ne-ademenească,
iar ei, ca ultim privilegiu, atunci când, sigur, ne vom duce
ne răsplătesc cu o coroană, un pat – coșciug… și, poate,-o cruce.