Dar cred c-ai fost constrânsă să te târșii
de cei ce ți-au dorit o crudă soartă,
de-a trebuit ca, doar cu pașapoarte,
să-și vadă, proprii fii, a lor obârșii…

Mai cred că și-au făcut nădejdi deșarte
că te vor ține-n plasa lor pe veci…
să trebuiască-ntruna să te pleci,
să nu mai ridici capul… pân’ la moarte…

Dar n-au știut că-n drum spre mântuire,
te vei trezi-ntr-o bună zi din somn
și, amintindu-ți că ești os de domn,
vei și pleca, pe drumul tău, spre nemurire…

Te-aștept !… Te-aștept de douăzeci de ani
să mi te-alături, iarăși, ca ’nainte
spre-un țel comun… și-aceleași jurăminte
spre-a fi, din nou, popor de suverani…

Adună-ți fiii, toți, din locuri asasine,
împrăștiați, aiurea, de imperii…
Și-adună-ți toți nepoții, din Siberii,
spre-a reveni pe raiuri carpatine…

Vom fi, din nou, mai vajnici împreună
și vom scăpa, mai lesne, de necazuri…
Și vom țâșni, năvalnic, din zăgazuri
spre-un viitor mai sigur… și-o patrie comună !

Eu știu, nu ți-e ușor… și nici la îndemână
s-o rupi cu vechiul drum, spre neștiute-azururi…
Dar, ți-amintesc: suportul tău, de-a pururi,
e graiul tău… și limba ta… română !

Având aceeași limbă și sorginte,
vom dăinui în veci… de bună seamă !…
Și, spune-mi: Îmi ești soră?… Sau ți-s mamă?…
Și cum ți-ar place… mama… să te-alinte?…

Bragadiru – 28 noiembrie 2015