EDITORIALUL NUMĂRULUI 3 AL REVISTEI UZP

Să moară capra vecinului și, dacă se poate, să moară și vecinul!

Autor: Benone Neagoe

Nici nu a apărut bine știrea privind adăugarea jurnalisticii în sfera activităților de creație, că un val de comentarii apocaliptice aparținând unor ziariști care nu prididesc să se recomande „independenți’’ străbate media cu mânie proletară. Pronunțându-se fără nicio legitimitate asupra „datoriilor morale” pe care le-ar avea sau nu jurnaliștii, deontologii cu pricina vorbesc „după ureche” despre legi cărora nu le-au citit nici măcar titlul ori expunerea de motive, darmite să le mai înțeleagă și sensul argumentației, și rațiunea adoptãrii.

O „lege specială” pentru jurnaliști? „Nu este oportunã”. „Să fie cât se poate de clar, NU suntem de acord”. „Jurnaliștii au datoria morală să nu ceară statut special”. Nicio vorbă despre faptul că modificările adoptate recent de Parlament repară o omisiune, asigură o coerență legislativă, corectează o nedreptate provocată breslei jurnaliștilor ale cãror pensii sunt, pentru mulți dintre ei, la limita supraviețuirii.

Pretinzând că ar fi printre aleșii deținători ai Adevărului Absolut, alții din tagma lor se precipită și întreabă, combativ și critic: „De ce ei şi nu noi? Cum vine asta, nu suntem toţi la fel?”, „Cine este UZP? Câți membri are? Și cine sunt ei? Ce pile au avut aceștia?”.

Nu știu însă că noi, ăștia din generația pe care ei o socotesc expirată, existăm ca organizație încă din 1919 și că tinerii care au înființat-o: Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu, Mircea Grigorescu, I. Peltz, Brunea Fox, Pamfil Șeicaru, George Macovescu, Geo Bogza și mulți alții au devenit, peste ani, personalități ale literaturii și gazetăriei românești. Că printre principiile statutare fundamentale ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști se aflau: sprijinirea intereselor ziariștilor profesioniști, îmbunătățirea stării lor materiale, acordarea de pensii suplimentare la bătrânețe, editarea unei reviste profesionale și înființarea unei școli de ziaristică.

Privind însă şi în „ograda lor”, descoperi cu stupoare că deşi vânează imperfecțiunile altora, pe ale lor şi le ţin cât mai ascunse, pentru a nu se vedea ironia unei situaţii de-a dreptul hilare. Au aparținut și ei unor uniuni sau asociații jurnalistice pe care, între timp, din cauza certurilor care s-au iscat pe funcţii, le-au și îngropat.

Şi, atunci, de ce atâta zgomot? Să fie asta un fel de terapie psihologică în grup, bazată pe parabola „caprei vecinului“? De ce ne este aşa de greu să ne recunoaştem, promovăm, susţinem valorile şi de ce „să moară capra vecinului“ tronează pe toate gardurile amărâtei noastre culturi, de ce putregaiul frustrărilor individuale este mai important decât bucuria unei reuşite?! Simplu. Pentru că e o modalitate de autoprotecție pentru incompetența lor.

~