EUGEN LAURIAN: Bătrân, olarul

Văzând că nu mai are nicio șansă
de-a-și mai păstra renumele și faima,
oftând, olarul, depășindu-și spaima,
a încercat să intre-n vechea transă.

Și modelează iar, mai acătării…
Și-nvârte cu picioru-i vechea roată…
Și pune lut, bucată cu bucată,
s-astupe golul mut al sângerării

din care s-a prelins, așa-ntr-o doară,
o urmă de substanță sângerie
ce, parc-ar vrea să iasă… Și nu știe
de-i bine sau e rău ieșitu-afară…

Și-nvârte iar, cu teamă și migală,
un negru lut ce rău se îndârjise
să nu stea locului nici cât clipise,
lăsând o crăpătură-n neagra oală.

Întrebu-l, iscodindu-l, ce se-ntâmplă
de nu vrea, pace, lutul să rămână…
Și-mi spune că a dat de-o căpățână
a căror ochi, pribegi, se scurg prin tâmplă.

Probabil, tigva unei domnișoare
ce n-apucase, biata, fericirea…
Că, ne-nțeleasă, și-a găsit sfârșirea
de scârbă, de alean, de of și supărare.

Și-ar vrea, acum, să vadă ce-i afară,
în viața ce-o lovise, mișelește…
Să știe de-i murit ori mai trăiește
iubitul… Cel iubit, odinioară…

CONTINUAREA AICI.

~